Despre creditul ipotecar și executarea silită
20 martie 2013 | Mihaela MAZILU-BABEL
Avem:
Pe de o parte, dispozițiile de procedură civilă specifice fiecărui sistem de drept național iar pe de altă parte, obligația de sorginte unională a asigurării unui nivel ridicat de protecție consumatorului, inclusiv a consumatorului de credite garantate ipotecar. De altfel, Curtea de Justiție a și statuat că “specificitatea procedurilor jurisdicționale care se desfășoară în cadrul dreptului național între vânzători sau furnizori și consumatori nu poate constitui un element de natură să afecteze protecția juridică de care trebuie să beneficieze aceștia din urmă în temeiul dispozițiilor acestei directive[ directiva 93/13/CEE]” (Hotărârea Aziz, pct. 62 cu trimitere la Hotărârea Banco Español de Crédito, punctul 55).
La baza piramidei protecției juridice a consumatorului se află articolul 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE și mai precis, următoarea afirmație: clauzele abuzive […] nu creează obligații pentru consumator. O astfel de dispoziție este imperativă și conține un drept conferit direct consumatorului: acela ca o clauză abuzivă să nu producă nicio obligație care ar putea, ulterior, să fie executată, inclusiv silit.
Inspirați fiind de jurisprudența Aziz, de numeroasele întrebări preliminare încă pendinte pe rolul Curții de Justiție dar și de articolul 625 NCPC (Executarea silită se face cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate), urmează să abordăm dreptul consumatorului la un nivel ridicat de protecție [juridică]din perspectiva celui care se regăsește parte în cadrul procedurii de executare silită. În acest sens, vom schița (1) obligația impusă ex officio asupra instanței de executare atunci când este chemată să încuviințeze executarea dar și, alternativ, (2) drepturile conferite debitorului-urmărit în cadrul contestației la executare.
Mai precizăm că ideea pentru o astfel de abordare a fost dată de necesitatea de a răspunde la următoarea întrebare: directiva 93/13/CEE interpretată în lumina articolului 38 din Carta DFUE se opune unei reglementări ca cea din România, în situații în care nu se prevede în cadrul unei procedurii de executare ipotecară, motive de contestație întemeiate pe caracterul abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator? ( a se vedea în acest sens, prin analogie, cauza C-482/12 pendinte)
Vom încerca să răspundem.
1. Instanța de executare și obligația de a analiza din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu
Cu titlu preliminar, precizăm că “din punctul de vedere al doctrinei juridice, în cazul articolelor 6 și 7 din Directiva 93/13 este vorba despre dispoziții imperative de drept derivat privind protecția consumatorilor, care au ca efect o restrângere a libertății contractuale, în calitate de cea mai importantă expresie a autonomiei de voință în dreptul privat”[1].
În ceea ce privește caracteristicile obligației impuse instanței naționale (deci inclusiv celei de executare), în Asturcom Telecomunicaciones Curtea de Justiție a reafirmat faptul că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale[2]. (pct. 32). Ulterior, în cauza Aziz s-a statuat că normele de protecție conținute în articolul 6 alin. (1) din Directivă 93/13/CEE reprezintă dispoziții cu caracter imperativ și de aceea, articolul 6 alin.(1) trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică. (pct. 51 și urm.)
Astfel, există o obligație ca, în situația în care un organ jurisdicțional este chemat să intervină în cadrul unor raporturi juridice ce privesc un consumator, aceasta să supună dezbaterii potențialul caracter abuziv al clauzelor contractuale. În plus, instanța națională este obligată, în temeiul jurisprudenței Curții, să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale care intră în domeniul de aplicare al directivei, chiar și în absența unei cereri exprese în acest sens, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop[3]. (pct. 41)
În alte cuvinte, obligația impusă instanței naționale (inclusiv celei de executare) îi conferă următoarele competențe corelative:
- de a analiza ex officio un contract
- de a analiza toate clauzele acelui contract
- de a analiza inclusiv în absența unei cereri exprese în acest sens – adică hotărârea nu va putea fi atacată pentru că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești (articolul 488 alin. (4) NCPC)
- de a analiza de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.
În contextul procedurii de executare silită, instanța de executare poate asigura îndeplinirea obligației impuse de directiva 93/13/CEE în cadrul marjei de apreciere de care dispune conform articolului 665 alin.(5) pct. 7 NCPC în sensul că aceasta poate respinge cererea de încuviințare ori de câte ori există alte impedimente prevăzute de lege.
Considerăm că în situația în care temeiul titlului executoriu este o clauză contractuală care prezintă potențialul de a fi abuzivă (caracterul abuziv fiind analizat ulterior chiar de către instanța de executare în baza dosarului pus la dispoziție de către executorul judecătoresc) ne aflăm în prezența unui impediment prevăzut de lege, respectiv impedimentul dat de interzicerea oricărui efect juridic care ar avea drept sursă primă o clauză abuzivă. Bineînțeles, dacă titlul executoriu este o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în care s-a invocat fără succes caracterul abuziv al clauzei, instanța de executare nu va mai putea reanaliza acele clauze, având obligația de a se supune autorității de lucru judecat și asigurând astfel respectarea principiului securității juridice – principiu general de drept unional. Totodată, noțiunea de “lege” din cadrul expresiei “impediment prevăzut de lege” trebuie interpretată conform[4] cu dreptul Uniunii, respectiv cu textul și finalitatea directivei 93/13/CEE, incluzând astfel în noțiune și dispozițiile articolului 6 alin. (1) din directivă (interpretare impusă în baza articolului 4 alin. (3) TUE coroborat cu articolul 288 alin.(3) TFUE și jurisprudența Von Colson).
Acum, presupunând că instanța de executare refuză, ab initio, să se considere competentă în a nu încuviința executarea silită din considerente ce țin de protecția consumatorului și având în vedere faptul că încheierea de încuviințare a executării silite nu poate fi atacată direct de către consumatorul-debitor urmărit (este discutabil și dacă această dispoziție este în conformitate cu dreptul Uniunii sau, în plus, și cea care prevede că încheierea de încuviințare se dispune fără citarea părților [art. 665 alin.(2) NCPC] – însă o astfel de analiză depășește scopul prezentului articolul) urmează să analizăm alternativa, respectiv dreptul consumatorului, în baza respectării principiului efectivității, de a introduce o contestație la executare, drept care trebuie interpretat din perspectiva obligației impuse de articolul 6 alin.(1) din directivă.
2. Contestația la executare și dreptul debitorului-urmărit de a cere ca instanța de executare să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale
Conform concluziilor avocatului general în cauza Aziz, măsurile naționale privind executarea silită nu sunt reglementate unitar la nivelul dreptului Uniunii iar potrivit principiului autonomiei procedurale, formalitățile procedurale trebuie reglementate în ordinea juridică internă a statelor membre. Cu toate acestea, libertatea de legiferare a statelor membre este limitată de principiul echivalenței și de principiul efectivității (Hotărârea Banco Español de Crédito pct. 46). De aceeea, normele de procedură internă nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și nu trebuie să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii.
Reamintim că printre drepturile conferite consumatorilor de dreptul Uniunii se numără și dreptul ca o clauză abuzivă să nu creeze obligații în patrimoniul consumatorului (art.6 alin.1 Directiva 93/13/CEE – transpus incorect și doar parțial prin articolul 6 din Legea nr. 193/2000).
Astfel, problema care urmează a fi supusă analizei este aceea de a afla posibilitățile pe care trebuie (sau ar trebui) să le aibă un consumator pentru a opune caracterul abuziv al unei clauze din contractul de împrumut în raport cu executarea ipotecii care garantează acest contract și asigurându-se astfel respectarea principiului efectivității.
Conform articolului 712 din NCPC în vigoare, o contestație la executare silită va putea fi succeptibilă de a fi admisibilă doar dacă sunt respectate următoarele condiții:
Art. 712: Condiţii de admisibilitate (extras)
(1)Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă.
(2)În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui.
Observăm cum debitorul-urmărit nu va putea invoca în cadrul contestație la executare motive de fapt și de drept – inclusiv cele ce privesc caracterul abuziv al clauzelor (dacă înlăturăm de la aplicare articolul 711 NCPC prin aplicarea obligației de interpretare conformă Von Colson via Oceano), în principiu, în următoarele două situații:
- când titlul executoriu îl reprezintă o hotărâre judecătorească/hotărâre arbitrală și motivele de fapt și drept ar fi putut fi invocate în cadrul procesual care a dus la pronunțarea acelei hotărâri.
- când deși titlul executoriu nu este o hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, legea prevede o cale procesuală specifică pentru desființarea lui.
Întrebarea următoare este dacă aceste două situații – excepție de la invocarea motivelor de fapt și de drept în cadrul contestației la executare – mai pot fi opuse întotdeauna, atunci când ne aflăm în domeniul de protecție al consumatorului, domeniu care se află și sub aplicarea prioritară a dispozițiilor de drept unional? În alte cuvinte, va putea o instanță să declare inadmisibilă ab initio o contestație la executare (fără a mai intra pe fond) când debitorul-consumator va invoca direct și pentru prima dată, în cadrul contestației la executare, caracterul abuziv al clauzelor contractuale care au dat naștere la datoria ce urmează a fi executată motivând că acesta ar fi trebuit să le invoce în cadrul procedurii care a dus la pronunțarea unei hotărâri executorii sau printr-o cale procesuală specifică?
În primul rând, conform concluziilor avocatului general din cauza Aziz, Directiva 93/13 impune ca consumatorul să aibă la dispoziție un remediu juridic efectiv pentru a putea verifica caracterul abuziv al clauzelor din contractul de împrumut pe care l‑a încheiat și să poată astfel, eventual, împiedica executarea silită. (pct. 53) Totodată, din jurisprudența Banco Español de Crédito s-ar putea deduce că și judecătorul din procedura de executare trebuie să examineze din oficiu eficacitatea acelor clauze contractuale care ar putea avea efecte asupra executării silite (a se vedea concluziile din cauza Aziz, pct. 56). A fortiori, consumatorul debitor-urmărit trebuie să aibă dreptul (pe care inclusiv și instanța de executare îl are), de a invoca caracterul abuziv al clauzelor dintr-un contract de împrumutat garantat ipotecar, orice normă de procedură care s-ar opune unei astfel de posibilități/drept urmând a fi lasată inaplicată (a se vedea, drept exemplu, jurisprudența Oceano).
Pe de altă parte, s-ar putea argumenta că principiul efectivității ca principiu care se opune autonomiei procedurale acționează doar atunci când cadrul procesual care a stat la emiterea titlului executoriu nu ar fi permis, în mod efectiv, invocarea acestor motive. De ceea, instanța de executare va trebui, in limine litis (înainte de a declara contestația inadmisibilă din considerente ce țin de articolul 712 alin. (1) NCPC) să analizeze dacă a existat un risc deloc neglijabil ca debitorul-urmărit să nu fi putut formula opoziția necesară în cadrul procedurii derulate inițial, punând în acest sens în balanță configurația, modul general de desfășurare și particularitățile procedurii care a stat la baza emiterii titlului executoriu (a se vedea mutatis mutandis cauza Banca Espanol pct. 54).
În consecință, pentru a se asigura respectarea protecției consumatorului de credite garantate ipotecar, instanța de executare va trebui, cel puțin, de fiecare dată când va respinge contestația la executare să precizeze de ce principiul efectivității articolului 6 alin.(1) din directiva 93/13/CEE interpretat în lumina articolului 38 din Carta DFUE nu se opune declarării inadmisibile a unei astfel de contestații.
În al doilea rând, considerăm că principiul efectivității impune ca instanța de executare, până la judecarea contestației la executare, să suspende de drept executarea silită imobiliară pornită împotriva consumatorului și inclusiv fără plata apriorică a unei cauțiuni. Totodată, se impune suspendarea provizorie a executării până la pronunțarea asupra suspendării executării – atunci când consumatorul introduce o cerere în acest sens.În alte cuvinte, instanța de executare, în temeiul articolului 6 alin.(1) din directiva 93/13/CEE coroborat cu jurisprudența Von Colson, articolul 4 alin. (3) TUE (principiul efectivității) și articolul 288 alin. (3) TFUE, va avea obligația de a lăsa inaplicabile dispozițiile articolului 718 alin. (2) NCPC dar și de a interpreta noțiunea de „situație de urgență” prevăzută la articolul 718 alin.(7) NCPC ca incluzând toate acele situații în care executarea silită are drept obiect (1) locuința consumatorului de credit garantat ipotecar și (2) fără a fi avut loc, anterior, o punere în discuție de către un organ jurisdicțional a caracterului abuziv sau nu al clauzelor care au stat la baza nașterii creanțelor certe, lichide și exigibile garantate ipotecar cu locuința consumatorului.
Concluzii:
Conform jurisprudenței din domeniul protecției consumatorilor de credite, fie ele garantate ipotecar sau nu, considerăm că cel puțin articolul 712 NCPC ar trebui să aibă următorul conținut:
(1) Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă, CU EXCEPȚIA debitorului-consumator și în situația în care principiul efectivității dreptului la un remediu juridic efectiv conferit acestuia nu ar fi altfel observat.
(2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui, cale procesuală care trebuie să asigure efectivitatea protecției conferite de dreptul Uniunii debitorului-consumator, așa cum a fost interpretat în jurisprudența Curții de Justiție. Altfel, acesta va putea invoca în contestația la executare și motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins in titlul executoriu, indiferent de existența sau nu a unei căi procesuale specifice pentru desființarea lui.
Ca punct final, precizăm că autorul nu este specializat în materia procedurii de executare silită și de aceea orice eroare care ar putea să apară în cadrul considerentelor expuse mai sus a fost cauzată de lipsa de specializare și nu din dorința de a conferi o protecție absolută consumatorului de credite garantate ipotecar.
[1] Concluziile avocatului general prezentate la 14 mai 2009 în cauza Asturcom, pct. 47.
[2] Hotărârea Mostaza Claro, punctul 38.
[3] a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C‑243/08, Rep., p. I‑4713, punctele 31 și 32, precum și Hotărârea Banco Español de Crédito, punctul 43.
[4] Pentru o trecere în revistă a obligației de interpretare conformă a dispozițiilor de drept intern cu dispozițiile unei directive, a se vedea cauza recentă Dominguez și care a condus la un dublu reviriment jurisprudențial al instanței supreme franceze.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
