Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Proprietate intelectuală
DezbateriCărţiProfesionişti
Înregistrările video sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj, Timiş, Prahova şi Sibiu. Se acordă 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti, membrii UNELM şi notarii Camerei Notarilor Publici Bucureşti.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Despre inadmisibilitatea acţiunii în contrafacere împotriva unei mărci înregistrate. Este necesară reconsiderarea practicii judiciare?

29.03.2013 | Octavia SPINEANU-MATEI, Octavia SPINEANU-MATEI, Andreia CONSTANDA

Această temă de reflecţie ne-a fost prilejuită de o recentă hotărâre pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene[1], în care Curtea a răspuns unei întrebări preliminare adresate de către o instanţă spaniolă, având ca obiect interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 (versiune codificată) privind marca comunitară[2], normă ce consacră dreptul exclusiv conferit titularului asupra unei mărci comunitare înregistrate, precum şi prerogativele unui asemenea drept.

Decizia C.J.U.E., astfel cum a fost deja semnalată şi comentată[3], este într-adevăr, în măsură să determine cel puţin o reluare a discuţiei la nivel doctrinar cu privire la admisibilitatea acţiunii în contrafacerea mărcii, intentată de proprietarul unei mărci anterioare în contra titularului unei mărci ulterior înregistrate, despre care se pretinde că ar încălca dreptul la marcă al celui dintâi, în condiţiile în care nu s-a obţinut în prealabil anularea mărcii ulterioare.

Instanţa din Alicante a întrebat Curtea, în esenţă, dacă titularului unei mărci comunitare înregistrate i se poate interzice dreptul de a-şi utiliza marca, la cererea titularului unei alte mărci comunitare, înregistrate anterior, atât timp cât înregistrarea mărcii ulterioare nu este anulată în prealabil (evident, dacă există un risc de confuzie incluzând şi riscul de asociere, din cauza identităţii/similarităţii semnelor ce compun cele două mărci şi a produselor/serviciilor cărora le sunt destinate mărcile).

Răspunzând întrebării adresate, prin hotărârea din 21 februarie 2013, Curtea a statuat că „Articolul 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al titularului unei mărci comunitare de a interzice oricărui terţ utilizarea în comerţ a semnelor identice sau similare cu marca sa îl include pe terţul titular al unei mărci comunitare ulterioare, fără a fi necesară declararea prealabilă a nulităţii acestei din urmă mărci”.

Rezultă, din interpretarea dată de către Curte dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Regulament, că soluţionarea unei cereri în contrafacerea unei mărci comunitare împotriva titularului unei mărci comunitare ulterioare nu este condiţionată de declararea, în prealabil, a nulităţii mărcii comunitare ulterioare. Astfel, nu numai că cererea în contrafacere este admisibilă în aceste condiţii, dar poate fi chiar admisă împotriva titularului unei mărci comunitare, dacă sunt îndeplinite cerinţele din art. 9 alin. (1) din Regulament.

Este de subliniat că titularul mărcii comunitare ulterioare beneficiază, la rându-i, de protecţie, în baza aceluiaşi art. 9 alin. (1) din Regulament, iar dreptul exclusiv dobândit asupra mărcii prin înregistrare implică prerogativa interzicerii utilizării semnului de către terţi şi, cu atât mai mult, îndreptăţirea titularului de a-şi utiliza marca, atât timp cât aceasta nu a fost invalidată.

Concluzia Curţii din hotărârea discutată afectează, în mod evident, dreptul titularului de folosire a unei mărci înregistrate, din moment ce se acceptă că este posibilă, la cererea altui titular, interzicerea acestei utilizări în cadrul unei cereri în contrafacere.

Această limitare afectează de fapt doar exerciţiul dreptului la marcă, nu însuşi dreptul, care nu s-ar putea pierde decât prin declararea nulităţii înregistrării.

Întrucât hotărârea Curţii conduce la o restrângere severă a exerciţiului dreptului exclusiv asupra unei mărci înregistrate – ce nu este prevăzută expres de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009, ci a fost dedusă de C.J.U.E. prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor Regulamentului -, considerăm că aplicarea hotărârii trebuie făcută strict, în contextul în care a fost concepută, astfel cum este expus în considerentele sale şi care împiedică transpunerea raţionamentului C.J.U.E. în cazul unui conflict între mărci naţionale succesive, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

I. După cum rezultă din considerentele hotărârii, situaţia de fapt din cauza naţională în cadrul căreia s-a formulat întrebarea preliminară adresată Curţii este una complexă şi atipică, fapt ce ar putea oferi o justificare a răspunsului Curţii, care în contextul speţei este, în mod cert, o ieşire dintr-un impas procesual.

În speţă, titularul mărcii comunitare anterioare, Fédération Cynologique Internationale – FCI, a iniţiat concomitent două căi procesuale pentru apărarea mărcii sale[4], respectiv cererea în anularea mărcii comunitare ulterioare aparţinând Federación Canina Internacional de Perros de Pura Raza – FCIPPR şi cererea în contrafacere împotriva aceleiaşi mărci comunitare ulterioare.

În cadrul acestei din urmă proceduri, FCIPPR a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea mărcii comunitare ce reprezintă titlul reclamantei FCI în cererea principală în contrafacere, susţinând, printre altele, că este titularul unei mărci naţionale similare, înregistrate anterior depozitului mărcii comunitare a reclamantului.

Conform art. 53 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009, cererea în anularea unei mărci comunitare se soluţionează de către Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne (OHIM), în timp ce cererea în contrafacerea unei mărci comunitare, precum şi cererea reconvenţională având ca obiect anularea unei mărci comunitare, sunt de competenţa instanţei naţionale, conform art. 96 alin. 1 cu referire la art. 95 din Regulament.

În speţă, după cum rezultă din descrierea situaţiei de fapt din hotărârea Curţii, OHIM a suspendat procedura de anulare „datorită deschiderii procedurii principale”.

Este de observat, însă, că Regulamentul nu prevede suspendarea procedurii de anulare din faţa OHIM până la soluţionarea cererii în contrafacere împotriva mărcii comunitare a cărei anulare s-a solicitat (sau invers).

Dacă ar fi existat o asemenea prevedere, sesizarea C.J.U.E. pentru interpretarea Regulamentului ar fi fost inutilă, în condiţiile în care, printr-o normă expresă din Regulament, s-ar fi stabilit o ordine de prioritate în soluţionarea cererilor în discuţie, în raport de care să se dispună suspendarea cursului uneia sau al alteia dintre proceduri.

Art. 104 din Regulament, singura normă ce se referă la suspendarea procedurii anulării mărcii comunitare, are în vedere ipoteza în care aceeaşi marcă formează obiectul unei cereri în anulare, aflată în acelaşi timp pe rolul OHIM pe cale principală şi pe rolul unei instanţe naţionale, pe cale reconvenţională într-o cerere în contrafacere.

Această normă este în directă legătură cu cea din art. 56 alin. 3 din Regulament, potrivit căruia este inadmisibilă o a doua cerere de declarare a nulităţii „în cazul în care o cerere având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a fost soluţionată între aceleaşi părţi de către o instanţă a unui stat membru, iar hotărârea respectivă a dobândit autoritate de lucru judecat.”

Or, în speţă, în faţa OHIM s-a solicitat anularea unei mărci comunitare (cea ulterioară), în timp ce instanţa naţională a fost învestită cu soluţionarea unei cereri în anularea altei mărci comunitare (cea anterioară).

Cu toate că în hotărârea C.J.U.E. nu este menţionat temeiul juridic al suspendării, se poate deduce că OHIM a înţeles să aştepte rezultatul procedurii naţionale, atât în considerarea cererii principale în contrafacere, cât şi a cererii reconvemţionale prin care s-a solicitat anularea mărcii comunitare anterioare.

Dacă s-ar declara nulitatea mărcii comunitare anterioare printr-o hotărâre judecătorească, dat fiind caracterul unitar al mărcii comunitare, consacrat de art. 1 alin. 2 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009, cererea în anulare adresată OHIM ar fi vădit nefondată, ca urmare a  desfiinţării titlului petentului din această cerere.

Procedura în anulare derulată la OHIM ar rămâne, probabil, suspendată, chiar dacă, în speţă, instanţa naţională ar respinge cererea reconvenţională, confirmând validitatea mărcii comunitare anterioare (nu există suficiente date pentru a considera că ar fi posibilă o reluare a procedurii de la OHIM după soluţionarea doar a cererii reconvenţionale).

În acest caz, instanţa naţională învestită cu cererea principală în contrafacere s-ar afla într-un cerc vicios dacă s-ar aprecia că soluţionarea acestei cereri depinde de cererea în anulare, cât timp soluţionarea acesteia din urmă este suspendată până la soluţionarea cererii în contrafacere.

În aceste condiţii, răspunsul Curţii la întrebarea instanţei spaniole este perfect justificat în raport de situaţia din speţă, neexistând vreo altă posibilitate pentru instanţa naţională decât aceea de a proceda la judecarea cererii în contrafacere, fără a aştepta o eventuală declarare a nulităţii.

Nu există, astfel, niciun dubiu că interpretarea Curţii vizează situaţia în care titularul unei mărci comunitare uzează simultan de cererea în anulare şi de cererea în contrafacere împotriva unei mărci comunitare ulterior înregistrate, iar soluţionarea cererii în anulare este suspendată de către OHIM, practic, până la soluţionarea cererii în contrafacere.

Se pune întrebarea dacă răspunsul C.J.U.E. acoperă şi ipoteza în care procedura anulării mărcii comunitare ulterioare nu ar fi fost suspendată în faţa OHIM, ci ar fi continuat să se deruleze, concomitent cu procedura naţională, în absenţa unei contestări a mărcii anterioare.

Această situaţie este posibilă în practică, după cum s-a arătat anterior, neexistând vreo prevedere în Regulament referitoare la obligaţia  suspendării  cursului uneia sau al alteia dintre proceduri şi nefiind indicată vreo ordine de prioritate în soluţionarea cererilor în discuţie.

Ar însemna că fiecare procedură îşi urmează cursul, verificările presupuse fiind aceleaşi în ambele cazuri (identitate/similaritate semne şi produse/servicii, existenţa riscului de confuzie incluzând şi riscul de asociere, determinarea anteriorităţii).

Este cert că procedura derulată în faţa OHIM este mai îndelungată, în timp ce procedura naţională se desfăşoară mai rapid, însă rămâne de determinat dacă hotărârea pronunţată de o instanţă naţională în cererea în contrafacere are autoritate de lucru judecat nu numai în ceea ce priveşte dispoziţia expresă de interzicere a utilizării mărcii comunitare ulterioare, ci şi în privinţa rezultatului verificărilor menţionate, legate de identitate/similaritate, risc de confuzie, astfel încât OHIM să declare nulitatea unei mărci comunitare ulterioare fără verificări proprii, întemeindu-se în totalitate pe o hotărâre judecătorească naţională.

În măsura în care nu s-ar reţine o asemenea autoritate de lucru judecat, iar OHIM ar face, la rându-i, verificări pe aspectele menţionate, ignorând hotărârea judecătorească, este îndoielnică eficienţa derulării prioritare a cererii în contrafacere la nivelul instanţei naţionale, atât timp cât există riscul pronunţării ulterioare a unei decizii contrare a OHIM.

Întrucât răspunsul Curţii din hotărârea pronunţată la 21 februarie a.c. nu distinge, s-ar putea considera că acoperă şi ipoteza descrisă anterior; rămânând, însă, de clarificat chestiunea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti naţionale în faţa OHIM, opinăm că însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ar trebui să confirme, în hotărâri viitoare, viabilitatea concluziei din hotărârea discutată şi în alte cazuri decât cel reieşit strict din datele speţei.

II. Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are incidenţă directă şi în cazul cererii în contrafacere formulate de către titularul unei mărci comunitare împotriva unei mărci naţionale înregistrate ulterior, întrucât înregistrarea unei mărci comunitare produce efecte pe întreg teritoriul Uniunii Europene, iar în aplicarea art. 101 din Regulament, instanţele naţionale competente în domeniul mărcilor comunitare aplică dispoziţiile regulamentului.

Hotărârea C.J.U.E. nu produce, însă, niciun efect într-un conflict între mărci naţionale, deoarece este pronunţată în interpretarea Regulamentului privind mărcile comunitare, şi nu a Directivei de armonizare a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci.

Regulamentul are aplicabilitate directă în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene şi beneficiază de forţă juridică obligatorie la nivel naţional doar în domeniul său de aplicare, respectiv în privinţa mărcilor comunitare.

Cu toate acestea, acceptăm că hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene poate relansa dezbaterea asupra admisibilităţii unei cereri în contrafacere formulate de titularul unei mărci naţionale (sau internaţionale, cu efecte în România) împotriva titularului unei mărci naţionale ulterior înregistrate, în condiţiile în care aceasta din urmă nu a fost anulată în prealabil.

În ceea ce priveşte reorientarea practicii judiciare, credem că, pe lângă distincţiile[5] între situaţia în care acţiunea în anulare nu mai este posibilă din cauza împlinirii termenului de prescripţie şi cea în care o astfel de acţiune ar fi în termen, identificate în articolul anterior citat, mai sunt câteva aspecte care se degajă din motivarea deciziei C.J.U.E. si care, privite în context naţional, pun sub semnul întrebării o asemenea reorientare.

Un prim argument pe care se sprijină decizia Curţii este acela ca art.9(1) din Regulamentul mărcii comunitare nu face distincţie după cum terţul împotriva căruia titularul mărcii comunitare pretins contrafăcute se îndreaptă este, la rândul său, titularul unei alte mărci comunitare sau nu.

Cu alte cuvinte, chiar dacă titularul celei de a doua mărci a parcurs procedura de înregistrare – în care se presupune că au fost verificate condiţiile legale – prin simplul fapt că deţine un drept ulterior înregistrat, va suporta consecinţele încălcării dreptului la marcă deţinut de titularul mărcii anterior inregistrate, dacă, desigur, aceasta este situaţia, în sensul existenţei identităţii sau similarităţii cu marca anterioară.

Problema s-ar putea pune în aceiaşi termeni şi în contextul legii române a mărcilor, deoarece o atare distincţie în privinţa terţului nu se regăseşte nici în art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Ce a determinat doctrina şi practica judiciară din România – aceeaşi cu cea a Tribunalului Suprem din Spania[6] – să nu accepte că terţul poate fi acţionat în contrafacere, când el însuşi este titularul unui drept la marcă? [7]

Astfel cum rezultă din motivarea mai multor decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar care conturează o jurisprudenţă constantă, s-a reţinut că prin acţiunea în contrafacere se tinde doar la interzicerea utilizării mărcii pretins contrafăcute; în ipoteza în care acţiunea se admite, marca rămâne în continuare înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, iar titularul acesteia, al cărui drept exclusiv nu a fost desfiinţat, nu se mai poate bucura de prerogativele conferite de calitatea de titular.

Aşa fiind, conflictul între două mărci înregistrate generat de o pretinsă identitate sau similaritate a mărcilor, în care ambii titulari au drepturi egale conferite prin înregistrare, se poate rezolva numai prin intermediul acţiunii în anularea mărcii ulterioare (Dec. nr. 7925 din 6 octombrie 2006, Dec. nr. 6361 din 4 octombrie 2007, Dec. nr. 6754 din 15 decembrie 2010 pronunţate de I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

Doar în cazul în care, consecutiv anulării, s-ar continua folosirea mărcii, atunci s-ar putea recurge la acţiunea în contrafacere (Dec. nr. 6361 din 4 octombrie 2007 a I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

O particularitate a legii române a mărcilor este aceea că, pentru acest motiv de conflict, anularea înregistrării mărcii ulterioare nu se poate cere oricând, ci înăuntrul unui termen de prescripţie de 5 ani de la înregistrare, în acest sens fiind dispoztiile art. 47 alin.3 din Legea nr. 84/1998.

A recunoaşte admisibilitatea acţiunii în contrafacere – care nu este supusă niciunui termen de prescripţie, putând fi intentată oricând cât timp marca reclamantului se află în perioada de protecţie – împotriva unei alte mărci înregistrate ar deschide posibilitatea eludării dispoziţiilor legale referitoare la termenul de introducere a acţiuni în anularea mărcii.

Revenind la decizia C.J.U.E., trebuie remarcat că ceea ce pare a cântări cel mai mult în răspunsul dat întrebării preliminare este faptul că dreptul exclusiv al titularului mărcii comunitare a fost conferit acestuia prin art.9(1) din Regulament pentru a îi permite să-şi protejeze interesele specifice ca proprietar al mărcii, altfel spus, să i se asigure mărcii sale îndeplinirea propriei funcţii (par.50).

În acest context, Curtea remarcă împrejurarea că, dacă pentru a preveni utilizarea de către un terţ a unui semn care ar putea afecta funcţiile propriei mărci, proprietarului acesteia i s-ar cere să aştepte declararea invalidităţii mărcii ulterioare, protecţia conferită prin art. 9(1) ar fi semnificativ slăbită (par.51).

De aceea, conchide că art. 9(1) trebuie interpretat în sensul că dreptul exclusiv al proprietarului unei mărci comunitare de a interzice terţilor să folosească în comerţ un semn identic sau similar cu marca sa se extinde şi la terţul proprietar al unei mărci comunitare ulterior înregistrate, fără a fi nevoie ca marca ulterioară să fi fost mai întâi anulată (par. 52).

Verificând pertinenţa acestor argumente în contextul legislaţiei şi jurisprudenţei instanţelor româneşti şi având în vedere că – chiar şi la nivel orientativ, cum este cazul de faţă – jurisprudenţa C.J.U.E. poate fi invocată numai în situaţii precum cele din speţa care a ocazionat întrebarea preliminară, se constată următoarele:

Potrivit legii române a mărcilor, dar şi constatărilor din practica judiciară, acţiunea în contrafacere şi acţiunea în anularea mărcii ulterior înregistrate – ambele având ca punct de plecare susţinerea titularului mărcii anterioare cu privirea la identitatea sau similaritatea semnului/mărcii folosite de pârât cu marca sa anterioară – presupun aceleaşi verificări de drept şi de fapt, referitoare la identitatea/similaritatea semnelor, identitatea/ similaritatea produselor sau serviciilor, respectiv riscul de confuzie incluzând şi riscul de asociere.

În mod firesc, pentru susţinerea şi, respectiv combaterea punctelor lor de vedere, părţile litigante recurg în ambele acţiuni la acelaşi tip de probatorii.

De asemenea, cele două tipuri de acţiuni parcurg aceleaşi grade de jurisdicţie, în faţa unor instanţe de acelaşi grad şi au, în principiu, aceeaşi durată.

Astfel, acţiunea în anularea înregistrării mărcii se judecă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, cu apel la Curtea de Apel Bucureşti şi cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 47  alin. 1 şi art. 88 alin.2 din Legea nr. 84/1998, precum şi art. 97 pct. 1 şi 483 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Acţiunea în contrafacere revine spre judecată în primă instanţă tribunalului, ca instanţă cu plenitudine de competenţă în reglementarea noului Cod de procedură civilă, hotărârea fiind supusă apelului la curtea de apel şi recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 95 pct.1, 96 pct. 2 şi 97 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, dacă titularul mărcii anterioare are deschisă calea acţiunii în anularea înregistrării, nu ar putea susţine cu succes că, aşteptând soluţionarea acesteia, protecţia conferită mărcii sale ar putea scădea semnificativ, durata unei acţiuni în contrafacere fiind aproximativ aceeaşi.

Cu alte cuvinte, nu ar putea pretinde că alegerea acţiunii în contrafacere în locul acţiunii în anulare i-ar permite într-o mai mare măsură să prezerve funcţiile specifice mărcii.

Dacă titularul nu mai are deschisă calea acţiunii în anulare – fie că nu mai este în termen, fie că o atare acţiune i s-a respins sau perimat etc. – atunci, aşa cum se arată şi în articolul anterior citat[8], dreptul pârâtului la marcă s-a consolidat şi nu s-ar putea admite ca, prin eludarea legii, reclamantul să obţină interzicerea exercitării dreptului la marcă de către acesta.

În speţa care a ocazionat întrebarea preliminară, procedura anulării mărcii comunitare la OHIM este apreciată ca fiind mai îndelungată decât cea a constatării contrafacerii în faţa unei instanţe naţionale cu competenţă în materie. În plus, prin specificul derulării procedurilor declanşate de părţile litigante, s-a ajuns la un impas procesual care riscă să facă imposibilă analiza pe fond a pretenţiilor reciproce ale părţilor.

În concluzie, câtă vreme nu aceasta este situaţia în dreptul naţional, nu există motive ca, decupând din context doar răspunsul la întrebarea preliminară, să se considere de acum înainte admisibile acţiunile în contrafacere îndreptate împotriva unor mărci înregistrate, neanulate în prealabil.


[1] Hotărârea din 21 februarie 2013, C – 561/11 Fédération Cynologique Internationale împotriva Federación Canina Internacional de Perros de Pura Raza, nepublicată.
[2] Publicat în J.O. L78, 24.03.2009, p.1-42.
[3] A. Micu, D. Bogdan, Contrafacerea unei mărci printr-o marcă înregistrată ulterior. Soluţie CJUE contrară jurisprudenţei din România, RNSJ, 4 martie 2013.
[4] Pentru a facilita înţelegerea expunerii datelor speţei, convenim să operăm cu sintagmele „marcă comunitară anterioară” în legătură cu marca aparţinând Fédération Cynologique Internationale – FCI şi „marcă comunitară ulterioară” în legătură cu marca aparţinând Federación Canina Internacional de Perros de Pura Raza – FCIPPR.
[5] A se vedea articolul menţionat la nota 3 de subsol.
[6] Pentru doctrina imunităţii mărcii înregistrate, astfel cum se reflectă în jurisprudenţa Tribunalului Suprem din Spania, a se vedea articolul publicat pe site-ul Association of European Trade Mark Owners.
[7] Mai mult, în Marea Britanie faptul că utilizarea unei mărci înregistrate nu poate fi socotită contrafacere a unei alte mărci înregistrate este chiar consacrat legislativ (Secţiunea 11 din Trademarks Act 1994: A registered trade mark is not infringed by the use of another registered trade mark in relation to goods or services for which the latter is registered.
[8] A se vedea nota de subsol nr. 3.


jud. dr. Octavia SPINEANU-MATEI
jud. Andreia CONSTANDA, ICCJ


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan

No announcement available or all announcement expired.