BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Cyberlaw
CărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

CJUE, mărţişorul televiziunilor: cine retransmite programe televizate prin internet, plăteşte

29.03.2013 | Laura LEONTE
Abonare newsletter

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”) s-a pronunţat în 7 martie 2013 în cauza C-607/2011 ITV Broadcasting şi alţii v TVCatchup în ce priveşte comunicarea publică şi dreptul deţinătorilor operelor televizate de a autoriza şi de a fi remuneraţi pentru orice retransmisie a acestor opere realizată de alte persoane prin intermediul internetului.

Mai precis, instanţa europeană a fost solicitată să răspundă într-o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare la întrebarea al cărei răspuns se află pe buzele mute ale multor persoane interesate, şi anume dacă se circumscrie noţiunii europene autonome de comunicare publică retransmisia prin internet a unor opere ce iniţial au fost televizate pe cale terestră de către un organism de televiziune.

Astfel, se solicită interpretarea într-un nou context a noţiunii de comunicare publică aşa cum este prevăzută în articolul 3 alin. 1 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională („Directiva societăţii informaţionale”), care prevede obligaţia statelor membre de a asigura un drept exclusiv autorului unei opere de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.

Disputa ce a dat naştere acestei întrebări a intervenit între mai multe posturi private de televiziune din Regatul Unit, în calitate de reclamante, şi pârâta TVCatchup Ltd („TVC”), pe fondul faptului că aceasta din urmă oferă gratuit prin internet servicii de difuzare live a unor emisiuni televizate, inclusiv emisiuni difuzate de către reclamante, fără a cere acordul acestora şi fără a le achita în schimb vreo remuneraţie.

TVC justifică conformitatea activităţii sale cu normele naţionale privind drepturile de autor prin aceea că utilizatorii serviciilor sale obțin accesul doar dacă dispun deja de un abonament TV valabil şi doar dacă se află pe teritoriul Regatului Unit, susţinând că a făcut investiţii consistente în echipamentele ce asigură aceste condiţii care ar trebui să îi pună la adăpost de orice pretenţii ale televiziunilor titulare de drepturi de autor.

Trecând la analiza propriu-zisă a acestei chestiuni pe cât de simple pe atât de controversate în industrie, CJUE se întreabă, în primul rând, dacă activitatea TVC intră în sfera noţiunii de comunicare publică. Răspunsul la această întrebare este cel în acord cu preambulul Directivei societăţii informaţionale, precum şi cu argumentările din alte cauze anterioare ale instanţei europene [1], care reiterează pe această cale nevoia de interpretare extensivă noţiunii de comunicare publică, prin raportarea la obiectivele de ordin financiar avute în vedere de legiuitor. Astfel, se acordă importanţa cuvenită considerentelor (10) şi (23) din preambulul Directivei societăţii informaţionale, prin care se prevede că dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică acoperă orice transmisie sau retransmisie a unei opere către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea, punându-se accent pe faptul că în acest fel se obţine o protecţie mai eficientă a titularilor drepturilor de autor, întrucât li se oferă posibilitatea să obțină o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor.

Cu alte cuvinte, pentru orice transmisie sau retransmisie a unor opere de către altă persoană decât titularul, trebuie obţinut acordul acestuia din urmă şi implicit trebuie asigurată remunerarea sa. Aşadar, activitatea TVC reprezintă o activitate de transmisie diferită de cea a reclamantelor, astfel că, sub acest aspect, intră sub sfera noţiunii de comunicare publică.

Ca răspuns la apărarea formulată de TVC, inspirată din cauze anterioare analizate de CJUE [2], bazată pe susţinerea că activitatea sa nu reprezintă decât un mijloc tehnic de garantare sau sporire a recepţionării programelor difuzate de către respectivele televiziuni, instanţa europeană a statuat că acest argument nu poate fi aplicat la situaţia de faţă. Astfel, activitatea TVC nu se limitează nicidecum doar la menţinerea sau sporirea calităţii recepţionării unei transmisii deja existente, ci reprezintă o transmisie total diferită a unor programe difuzate în prealabil, întocmai în sensul celor prevăzute de art. 2 şi 8 din Directiva 93/83 83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu, care obligă la o nouă autorizare pentru retransmiterea simultană, nealterată și integrală, prin satelit sau prin cablu, a unei transmisii inițiale a unor programe protejate de televiziune sau de radio, independent de faptul că aceste programe pot fi deja recepționate în zona lor de acoperire prin alte modalități tehnice, cum este în cazul nostru serviciul de televiziune oferit de reclamante.

Apoi, instanţa europeană se opreşte asupra celui de-al doilea aspect de analizat în ce priveşte încadrarea activităţii TVC în sfera comunicării publice, respectiv dacă operele protejate sunt comunicate efectiv unui public, public definit în jurisprudenţa anterioară a CJUE ca fiind, pe de o parte, constituit dintr-un  număr nedeterminat de potențiali destinatari și care presupune, pe de altă parte, existența unui număr de persoane destul de important. Astfel, se subliniază că este important să se cunoască câte persoane au acces în mod paralel şi succesiv la aceeaşi operă. Din această perspectivă, nici faptul că avem de-a face cu o conexiune individuală la internet a fiecărui beneficiar, nu este de natură să afecteze definiţia de mai sus, întrucât aceste persoane pot avea acces în paralel la operele protejate, în cadrul retransmiterii operelor televizate prin internet.

În ce priveşte importanţa pentru scopurile comunicării publice a faptului că CTV obţine venituri din publicitate de pe urma furnizării serviciului de transmitere live a programelor aparţinând reclamanţilor, fiind în concurenţă cu acestea din urmă, ale căror servicii sunt finanţate tot prin publicitate, instanţa a reţinut că veniturile provenite din publicitate printr-o activitate precum cea în discuţie nu influenţează în niciun fel natura acesteia de comunicare publică.

De asemenea, CJUE pare să se îndepărteze de la relevanţa condiţiei că publicul trebuie să fie unul nou, neatingând acest aspect în hotărârea de faţă, astfel că se mulţumeşte să respingă argumentul invocat de TVC potrivit căruia în cazul prezent nu avem de-a face cu un public nou, din moment ce ne raportăm la persoane care deja dispun de un abonament TV având deja acces la programele oferite de TVC, motivând că aceasta nu este o condiţie ce trebuie analizată obligatoriu a posteriori atunci când se examinează publicul căruia îi este destinat o comunicare, ci a reprezentat doar un aspect particular al unor cazuri anterioare [3].

În concluzie, prin hotărârea recent pronunţată, instanţa europeană, spre bucuria organismelor de televiziune şi radiodifuziune, vine practic să răspundă unei nevoi de confirmare autoritară a ceea ce era clar statuat în preambulul Directivei societăţii informaţionale, respectiv că noţiunea de comunicare publică trebuie interpretată în sens larg, înglobând şi activitatea de retransmitere prin internet a unor programe iniţial difuzate de un organism de televiziune, lăsând totodată într-un con de umbră aspectul referitor la calitatea publicului de a fi nou. Aşadar, furnizorii de servicii de retransmisie prin internet a programelor iniţial televizate sunt invitaţi să nu mai neglijeze aspectul financiar al autorizării activităţii lor de către televiziunile ce deţin aceste programe.


[1] A se vedea cauza C-306/05 SGAE, par. 36 și cauzele conexate C-403/08 și C-429/08 Football Association Premier League, par. 186
[2] A se vedea cauzele conexate C‑403/08 și C‑429/08 Football Association Premier League, par. 194
[3] A se  vedea C‑432/09 Airfield v Agicoa Belgium, par. 72


Laura LEONTE
avocat colaborator MUŞAT& ASOCIAŢII

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “CJUE, mărţişorul televiziunilor: cine retransmite programe televizate prin internet, plăteşte”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Inca o hotarare in care considerentele unei Directive au aceeasi valoare ca si dispozitiile dintr-o directiva. Altfel spus, unde directiva tace, considerentele adauga.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week