Motivele de recurs conform dispoziţiilor NCPC (I)
1 aprilie 2013 | Adrian DOBRE
1. Aspecte introductive
Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare și dezvoltarea lor. Aceasta înseamnă că recursul nu se poate limita la o simplă indicare ,,de formă” a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează.[1] De altfel, potrivit art. 489 alin. 2 C.pr.civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, motive la car vom face referire în pct. 2 al prezentului studiu.
Motivele de recurs desemnează ipotezele expres și limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.
Conform art. 488 C.pr.civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8, denumite generic motive de recurs.
Motivele de recurs vizează nelegalitatea hotărârii atacate. Acestea sunt doar cele prevăzute limitativ în art. 488 C.pr.civ., care reprezintă cauza recursului. Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute limitativ de art. 488 pct. 1-8.
În practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.[2]
În virtutea rolului judecatorului în aflarea adevarului reglementat de art. 22 C.pr.civ., instanța trebuie să stabilească exact temeiul de drept corect al căii de atac exercitate și să îl încadreze, în măsura în care este posibil, într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C.pr.civ.[3]
Motivele de recurs prezintă următoarele caractere juridice:
– caracter legal, motivele de recurs fiind prevăzute în art. 488 pct. 1-8 C.pr.civ.;
– sunt instituite prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare;
– vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de Codul anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia;
– au ca efect casarea hotărârii atacate. În codul de procedură civilă anterior, motivele de recurs aveau ca efect fie casarea, fie modificarea hotărârii atacate în funcție de motivele de drept invocate de partea care declara această cale de atac.
2. Motivele de recurs
2.1. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 488 alin. 1 pct. 1 C.pr.civ.)
Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când completul de judecată nu a fost constituit în mod legal, în sensul că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Conform art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriei, tribunalului și curții de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale.
Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari (art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).
Potrivit art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.
Conform aceleiași legi, la Înalta Curte de Casație și Justiție, completele de judecată se compun din trei judecători ai aceleiași secții (art. 31 alin. 1).
Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale și în situația în care completul nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege (grefier, procuror), situație în care se analizează aspectul ,,cantitativ” al compunerii.
De asemenea, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale atunci când judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare, situație în care se analizează aspectul ,,calitativ” al compunerii.
Curtea de Apel Galați[4] a statuat într-o speță că, întrucât participarea procurorului era obligatorie la soluționarea cauzei, lipsa reprezentantului Ministerului Public la dezbateri atrage casarea deciziei, deoarece, în atare situație, instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale.
În aprecierea legalității compunerii completului de judecată trebuie avut în vedere și faptul că judecătorii stagiari au dreptul să judece numai cauzele prevăzute de art. 23 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată. Dacă soluționează alte pricini, hotărârea este susceptibilă de casare.
Pentru a se pronunța asupra acestui motiv de casare, instanța de recurs va analiza încheierile de ședință în care sunt trecute cererile formulate de părți pe parcursul procesului, precum și hotărârea finală, care cuprinde în practica numele judecătorilor care au luat parte la judecată, conform art. 425 alin. 1 lit. a C.pr.civ., ca și mențiunea privitoare la participarea la judecată a procurorului.
2.2. Hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii (art. 488 alin. 1 pct. 2 C.pr.civ.)
Acest motiv de recurs vizează nerespectarea principiului continuității dezbaterilor, în sensul că hotărârea trebuie să fie pronunțată de către acei judecători care au alcătuit completul cu ocazia dezbaterii cauzei în fond. Condiția continuității completului nu se impune atunci când, pe parcursul judecării cauzei, aceasta este amânată în vederea administrării probatoriului. Este necesar ca aceeași judecători care au alcătuit completul în etapa dezbaterii în fond a litigiului (când, nemaifiind alte probe de administrat, a fost acordat părților cuvântul pe fondul cauzei sau al căii de atac) să îl alcătuiască și în etapa deliberării și pronunțării hotărârii judecătorești.
Art. 488 pct. 2 C.pr.civ. are în vedere atât minuta cât și hotărârea redactată ulterior, care trebuie să fie semnată de acelașii complet de judecată deoarece nu este îngăduit ca un complet să pronunțe hotărârea, iar altul să o redacteze și să o semneze.
Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 2 C.pr.civ. când:
– hotărârea este semnată pentru toți membrii completului de judecată de un alt judecător care nu a făcut parte din complet;
– dispozitivul hotărârii, întocmit cu ocazia pronunțării (minuta), este semnat de alt complet de judecată decât cel care a semnat hotărârea redactată ulterior;
– în cazul amânării pronunțării, hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei ce au judecat fondul pricinii;
– hotărărea a fost pronunțată de un alt complet decât cel desemnat aleatoriu pentru soluționarea cauzei;
– s-a schimbat compunerea completului cu incalcarea legii.
Instanța supremă[5] a decis că soluționarea cauzei de către alți judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a litigiului atrage nelegalitatea hotărârii.
Într-o altă speță[6] s-a statuat că, având în vedere că rectificarea practicalei deciziei recurate prin înlocuirea (menționarea corectă) a numelui judecătorului care realmente a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii s-a produs după ce aspectul invocat de petent în cererea de îndreptare fusese dedus judecății instanței de recurs, constituindu-se într-un prim motiv de casare, precum și faptul că din completul care a pronunțat încheierea de îndreptare a făcut parte tocmai judecătorul care nu a participat la dezbaterea în fond a pricinii, în temeiul art. 488 pct. 2 C.pr.civ. s-a impus casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Tot în practică[7] s-a decis că, având în vedere că nu este permis ca un complet de judecată să pronunțe hotărârea și altul să o redacteze și să o semneze, sancțiunea este nulitatea hotărârii astfel pronunțate, în baza art. 488 pct. 2 C.pr.civ.
În cazul art. 488 pct. 2 C.pr.civ., temeinicia motivului de recurs se stabilește verificând hotărârea pronunțată astfel:
– dacă pronunțarea hotărârii a avut loc la termenul dezbaterii în fond a pricinii, confruntând practicaua hotărârii cu semnăturile judecătorilor de pe minută și de pe hotărârea redactată ulterior;
– în cazul amânării pronunțării hotărârii, confruntând încheierea de ședință, întocmită la termenul dezbaterii în fond a pricinii, cu minuta și hotărârea redactate ulterior. Lipsa încheierii de dezbateri în fond, ce face corp comun cu hotărârea și ține loc de practicauă, atrage nulitatea hotărârii.
Acest motiv de recurs este de ordine publică, putând fi invocat de oricare din părți, de procuror sau de instanță din oficiu, care este însă obligată să-l pună în discuția părților.[8]
2.3. Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată in condițiile legii (art. 488 pct. 3 C.pr.civ.)
Pronunțarea unei hotărâri de către o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii.
Întrucât art. 488 pct. 3 distinge cu privire la normele de competență, înseamnă că, prin intermediul acestui motiv, se pot invoca numai motive de ordine publică privind competența.
Condițiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt clare. Încălcarea normelor imperative poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în recurs.
Într-o speță[9], instanța a constatat că, din actele și lucrările dosarului, nu rezulta valoarea imobilului revendicat pentru a se putea stabili incidența în cauză a cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C.pr.civ., aceasta presupunând verificări de fapt inadmisibile în recurs, conform dispozițiilor art. 492 C.pr.civ.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 C.pr.civ. este de ordine publică.
2.4. Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 C.pr.civ.)
În dreptul procesual civil, excesul de putere evocă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, motiv de recurs ce atrage casarea hotărârii atacate.
Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de ,,exces de putere” ce derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive.
Examinarea conceptului de ,,exces de putere” permite determinarea sferei de aplicare a prevederilor art. 488 pct. 4 C.pr.civ.
Excesul de putere semnifică încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești.
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu se poate identifica cu depășirea competenței.
Instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4 C.pr.civ.) când:
– săvârșește un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl poate face;
– consfințește cu valoare legală texte abrogate;
– critică pe legiuitor;
– aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare;
– se pronunță pe cale de dispoziții generale;
– iese din cadrul atribuțiilor sale, prin imixtiunea în domenii excluse intervenției puterii judecătorești (de exemplu, imixtiunea în atribuțiile Curții Constituționale, imixtiunea în domeniul cultelor etc.);
– încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc.);
– refuză să judece pe motiv ca legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate);
– încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. 3 din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi prin art. 6 C.pr.civ.).
Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție.
Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești vizează nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor.[10] Teoria separaţiei puterilor este o justificare a unui scop politic foarte concret: slăbirea puterii guvernanţilor în ansamblu, limitându-i pe unii prin alţii. Separaţia puterilor comportă două aspecte bine conturate:
– separaţia parlamentului față de guvern;
– separaţia jurisdicţiilor în raport cu guvernanţii, fapt ce permite controlul acestora prin judecători independenţi.[11]
Instanța săvârșește exces de putere atunci când atribuie valoare legală unor texte abrogate.
În cazul încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material, nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privinţa normelor de drept material. De aceea, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești constituie o formă specifică a încălcării/aplicării greșite a unor norme de drept material, în sensul că privește transgresarea unor norme constituționale referitoare la sfera atribuțiilor puterii judecătorești.
Cele două motive de recurs se deosebesc și prin efectele lor: în timp ce depășirea atribuțiilor judecătorești atrage casarea hotărârii atacate, încălcarea/aplicarea greșită a legii determină modificarea acesteia.
În practica judiciară[12] s-a decis că verificarea concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României este de competența exclusivă a Curții Constituționale. Prin urmare, deși invocată sub forma unui motiv de recurs, critica referitoare la caracterul retroactiv al unei prevederi legale nu poate fi analizată de instanță.
Curtea de Apel București a statuat[13] că nu constituie motiv de recurs faptul că instanța acordă termen pentru convocarea A.G.A. în vederea discutării retragerii unui asociat din societate. Dispozițiile art. 488 pct. 4 C.pr.civ. se referă la un alt tip de imixtiune a instanței de judecată, și anume în sfera activității executive sau legislative, ea săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească. În temeiul principiului disponibilității procesului civil, hotărârea se pronunță în raport cu părțile din proces.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C.pr.civ. este de ordine publică și poate fi invocat de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu în orice stare a pricinii.
Extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează situații precum:
I. Denegarea de dreptate
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, ,,judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
Textul legal impune judecătorului de a se pronunța chiar când ,,legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare”, instituind obligativitatea interpretării judiciare a legii.
II. Instanța judecătorească ignoră cadrul procesual al litigiului.
Potrivit art. 129 alin. 6 C.pr.civ., ,,judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.
În niciun caz, instanța, din oficiu și abuzând de rolul său activ, nu poate introduce în cauză alte persoane, peste voința părților.
Transgresând cadrul procesual al litigiului, stabilit de părți, instanța judecătorească săvârșește exces de putere.
Astfel, într-o speță[14], instanța supremă a statuat că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Prin soluționarea cererii de eliberare a unui număr de acțiuni mai mare decât numărul stabilit de A.G.A. prin hotărâre necontestată, instanța de judecată se substituie adunării menționate.
III. Instanța stăruie prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.
Conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. 2 C.pr.civ., ,,judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză (…) în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”.
Comite exces de putere instanța când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
IV. Instanța încalcă dreptul la un proces echitabil.
Dreptul la un proces echitabil constituie o exigență a Codului de procedură civilă. Conform art. 6 alin. 1 din Cod, ,,Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii”. Aceste dipoziții se aplică și în faza executării silite conform alin.2 al aceluiasi articol din C.pr.civ.
Conform art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ,,orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil (…)”.
Dreptul la un proces echitabil a devenit din garanție formală, un veritabil drept substanțial. În privința noțiunii de ,,proces” a fost consacrată o interpretare extensivă: art. 6 se aplică atât înainte, cât și după procesul propriu-zis (inclusiv toate căile de atac prevăzute de lege), deoarece el privește și executarea hotărârii judecătorești.
Nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie exces de putere.[15]
[1]Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia nr. 1024/29.09.2009, în ,,Curierul Judiciar” nr. 12/2009, p. 671.
[2] Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 458/1994, în Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, doctrină și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 863.
[3] Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă, decizia nr. 1161/12.11.2007, în Curtea de Apel Ploiești, Buletinul jurisprudenței 2007, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 30-32.
[4] Curtea de Apel Galați, Secția comercială, decizia nr. 487/2002 în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, editia a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 629.
[5] Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 745/1994, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 629.
[6] Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 1186/20.03.2002, în ,,Pandectele Române” nr. 6/2002, p. 78.
[7] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 3211/2001, în Mihaela Tăbârcă, Gheorghe Buta, op. cit., p. 864.
[8] Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2005, pp. 108-109.
[9] Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă, decizia nr. 1305/2000, Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 631.
[10] Ioan I. Bălan, Motivele de recurs în procesul civil, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, pp. 91-101; Mihaela Tăbârcă, op. cit., pp. 110-111.
[11] Gheorghe Uglean, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, ed. a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 339.
[12] Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, decizia nr. 554/2004, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, op. cit., p. 631.
[13] Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, decizia nr. 129/29.01.2003, în ,,Revista Română de Drept al Afacerilor” nr. 10/2003, p. 101.
[14] Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 1810/1999, în Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 631.
[15] Ioan I. Bălan, Motivele de recurs în procesul civil, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007, p. 101-113; Bianca Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 108; Mihaela Tăbârcă, op. cit., p. 111.
Adrian DOBRE
Avocat, Baroul Bucureşti
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
