ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Cu bună credinţă, PREMIERULUI: trei probleme juridice ce trebuie lămurite

08.04.2013 | Viorel Mihai CIOBANU

1. Nu am să intru în controversata desemnare a procurorilor cu funcţii de conducere făcută de premier în calitatea sa de ministru interimar al justiţiei decât tangenţial, pe chestiuni tehnice, deoarece în rest a devenit o problemă politică, iar eu după anul 1989 nu am făcut şi nici nu doresc să fac politică. Sunt însă unele afirmaţii ale premierului făcute public şi este important pentru statul de drept, pentru înfăptuirea justiţiei în România, ca ele să fie pe deplin lămurite. Autori cunoscuţi în domeniul dreptului constituţional şi nu numai (I. Deleanu, M. Enache, Dreptul nr. 7/1993, p. 8) subliniau că statul de drept este un stat în care se profesează cultul dreptului, iar personajul cheie al acestui tip de stat este judecătorul. Tocmai de aceea unele aspecte trebuie foarte bine fixate şi cunoscute de toată lumea, inclusiv de politicieni şi indiferent de înălţimea funcţiei. Să le examinăm în ordine cronologică.

2. La 7 ianuarie 2013, pe site-ul JURIDICE.ro apărea o ştire potrivit căreia premierul, într-o emisiune televizată, a declarat printre altele: “Singura reformă în justiţie pe care o să o facem – sunt foarte hotărât, am discutat-o şi cu doamna Pivniceru – e să desfiinţăm un grad de jurisdicţie, să nu te mai judeci de trei ori. Foarte puţine ţări au trei grade de jurisdicţie, te judeci o dată şi a doua oară, într-un recurs, dacă sunt probleme în special de procedură. Asta înseamnă că nu mai ajunge toată lumea la Curtea de Casaţie şi Justiţie.

Doamna Pivniceru nu mai este ministru de justiţie, dar problema de fond a rămas şi ea trebuie lămurită. Nu ştiu cine l-a dezinformat sau l-a informat greşit pe premier, dar în România nu a existat şi nu există triplu grad de justiţie, ci a funcţionat şi funcţionează, ca regulă, principiul dublului grad de justiţie, ceea ce înseamnă o judecată în primă instanţă şi o a doua judecată de fond în apel. Acest principiu nu este de natură constituţională şi în materie civilă nu este consacrat nici de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că legiuitorul nostru sau cel din alte ţări a putut prevedea şi excepţii, când are loc numai o judecată în primă instanţă, fie pentru că litigiul este de mică valoare şi ar provoca cheltuieli prea mari, fie datorită naturii litigiului etc.

Recursul, care este tot o cale de reformare şi se judecă de o instanţă superioară, nu reprezintă însă un al treilea grad de jurisdicţie deoarece el nu provoacă o nouă judecată de fond, ci numai un control suplimentar de legalitate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege şi desigur dacă legea nu exclude recursul, care nici el nu este de ordin constituţional şi poate fi suprimat de legiuitor.

Acest mecanism există în România, ca şi în majoritatea ţărilor din Uniunea Europeană, încă din secolul XIX şi iată cât de frumos îl explica chiar un procuror, Profesorul D. P. Vioreanu, procuror general al Curţii de Casaţie, cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1871-1872: “Chiar dacă şi judecătorii apelului pot cădea în aceleaşi erori ca şi primii judecători, sau pot comite altele mai grave, s-a convenit să se limiteze gradele de jurisdicţie la două dar totodată să se aşeze deasupra lor o Curte unică şi supremă care, asociată puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să menţină unitatea legislaţiei pe întreg teritoriul ţării, prin uniformitatea jurisprudenţei, şi să nu permită magistraţilor a interpreta în diferite moduri legile ţării, ci să-i oblige a conforma deciziile lor regulilor pozitive edictate de legiuitor. Curtea de Casaţie nu este o a treia treaptă judecătorească, după cum cred încă la noi mulţi oameni nefamiliarizaţi cu această instituţiune. Jurisdicţia ei diferă cu totul de aceia ce exercită curţile şi tribunalele care-i sunt subordonate.” Autorul, citând şi doctrina franceză a vremii, arată că recursul în casaţie este un nou proces, nu atât între părţi, ci între hotărâre şi lege, în casaţie judecându-se nu procesul, ci hotărârea (a se vedea pe larg în G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, vol. III, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1895, p. 208-212).

Ideea existenţei principiului triplului grad de jurisdicţie a fost susţinută la noi accidental, în mod cu totul excepţional: la începutul regimului de democraţie populară, pentru a putea critica dreptul burghez, care, chipurile, era organizat pe sistemul a trei grade de jurisdicţie (vezi de ex. A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 335, nota 8); Ministerul Justiţiei, în expunerea de motive la proiectul Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească, sublinia că “un progres vădit pe calea democratizării justiţiei îl constituie instituirea triplului grad de jurisdicţie în marea majoritate a proceselor prin crearea curţilor de apel.” De data aceasta deci se critica indirect fostul sistem socialist care a cunoscut doar dublu grad de jurisdicţie. În realitate, aşa cum am arătat, nu a existat niciodată triplu grad de jurisdicţie, iar în perioada socialistă nici măcar dublu grad de jurisdicţie, deoarece exista doar o judecată în primă instanţă şi o judecată în recurs, care era singura cale ordinară de atac, dar se putea exercita numai pentru motivele expres prevăzute de lege, iar ca probe erau admisibile numai înscrisurile noi. De altfel, şi Ministerul Justiţiei a revenit după un an şi în expunerea de motive la Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă arăta că Legea nr. 92/1992 a consacrat principiul dublului grad de jurisdicţie.

În aceste condiţii, este legitimă preocuparea de a şti în ce ar consta reforma justiţiei dorită de premier. După mulţi ani de muncă, s-a elaborat un Nou Cod de procedură civilă şi, în mare măsură, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013. Ce a realizat el în legătură cu problema ce discutăm:
– apelul a fost reglementat ca singura cale de atac ordinară care asigură, de regulă, dublul grad de jurisdicţie. Au fost îndepărtate excepţiile foarte numeroase din vechea reglementare care suprimaseră apelul, iar în multe cazuri s-a suprimat recursul, prevăzându-se că hotărârea este supusă numai apelului;
– teoretic ne-am aliniat ţărilor din Uniunea Europeană în ce priveşte competenţa soluţionării recursului, stabilind că instanţa de drept comun este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Numai aşa se poate realiza misiunea constituţională înscrisă în art. 126 alin. (3) de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Din păcate, la presiunile instanţei supreme făcute la Ministerul Justiţiei şi la Parlament, au fost prevăzute în cod prea numeroase situaţii în care recursul nu se poate exercita deloc sau ajunge doar la alte instanţe, respectiv la tribunale şi curţi de apel, nu la instanţa supremă, şi în acelaşi scop au fost modificate foarte multe acte normative.

Aşa fiind, este greu de înţeles ce l-a supărat pe premier, din moment ce în foarte puţine cazuri te “judeci de trei ori”. Faţă de obiectivul acestui articol – semnal nu este cazul să prezint un tablou al excepţiilor, dar l-am făcut şi el poate fi consultat (Juridice.ro, 1 noiembrie 2012). Sper ca eforturile făcute pentru a crea un nou cadru procesual să nu fie zădărnicite pe bază de informaţii nereale, pe presupuneri sau pe bază de noi presiuni de la aceeaşi instanţă supremă, care, de la adoptarea Codului în anul 2010, nu a făcut nici un efort să se reorganizeze, să-şi schimbe mentalitatea, să propună soluţii constructive în vederea realizării misiunii sale constituţionale, să aprofundeze reglementarea, ci doar s-a plâns de supraaglomerare şi suprasolicitare.

3. Cu mai multe prilejuri în lunile de început ale anului 2013, fie la Secţia de procurori a C.S.M. (JURIDICE.ro, 23 ianuarie 2013), fie la Congresul Uniunii Naţionale a Barourilor din România (JURIDICE.ro, 1 aprilie 2013), fie în declaraţii televizate, premierul foloseşte şi domnia sa noţiunea de justiţie într-un mod inadecvat, afirmând chiar că “justiţia este înfăptuită de judecători şi de procurori” sau că “justiţia se înfăptuieşte nu numai de procurori, ci şi de judecători şi avocaţi”.

Reamintesc că, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, “justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Deci numai instanţele judecătoreşti, judecătorii, care constituie puterea judecătorească, înfăptuiesc justiţia. Chiar dacă în Constituţie, sub titlul “Autoritatea judecătorească”, există dispoziţii şi cu privire la Ministerul Public şi la Consiliul Superior al Magistraturii, acestea nu înfăptuiesc justiţia. Şi nu o să o poată înfăptui nici dacă se revizuieşte Constituţia pentru că nicăieri în lume justiţia nu se înfăptuieşte de procurori, avocaţi sau membrii Consiliului Superior al Magistraturii. Doar Consiliul Superior al Magistraturii nu înţelege acest lucru. Dacă în anul 2012 fosta preşedintă enumera C.S.M. şi Ministerul Public între autorităţile ce fac parte din puterea judecătorească (R.R.D.P. nr. 3/2012, p. 26), iată că foarte recent (Ziare.com, 4 aprilie 2013) C.S.M. lasă din nou să se înţeleagă că face parte din puterea judecătorească, din moment ce în legătură cu o detaşare decisă de Secţia de procurori şi contestată de Guvern, comunică acestuia că este necesar să respecte principiul separaţiei puterilor. Cum este posibil oare ca la un asemenea nivel să se facă astfel de confuzii?!

Aceasta nu înseamnă nicidecum o desconsiderare a lor sau o diminuare a rolului foarte important pe care îl joacă în activitatea judiciară procurorii şi avocaţii, dar trebuie stabilită corect şi legal poziţia lor în această activitate. Procurorii erau consideraţi, până la modificarea Legii nr. 304/2004 în anul 2005 (reforma Monica Macovei), magistraţi, alături de judecători, iar d’Aguesseau spunea cu mult timp în urmă că “avocatura este tot atât de veche ca şi magistratura, tot atât de nobilă ca şi virtutea, tot atât de necesară ca şi justiţia”. Dar cu toate acestea ei nu înfăptuiesc justiţia, ci participă doar, în modalităţi specifice, la înfătuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti. Premierul declara că “procurorii trebuie să rămână magistraţi” dar chiar şi aşa, dacă s-ar remodifica legea, ei tot nu înfăptuiesc justiţia. Iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis încă din 2007 că procurorii români, acţionând chiar şi ca magistraţi în cadrul Ministerului Public, nu îndeplinesc cerinţa de independenţă faţă de executiv (Cauza D. Popescu /c/ România, în Curierul Judiciar nr. 6/2007, p. 50). Pe de altă parte, trebuie lămurită calificarea procurorului ca magistrat şi în raport cu rolul său de “avocat public”, avocat al statului, care, pentru a asigura echilibrul şi egalitatea de arme, ar trebui să aibă, inclusiv în sală, aşa cum se întâmplă în statele cu democraţie consolidată, aceeaşi poziţie ca avocaţii celorlalte părţi.

Cu toate că textul constituţional este atât de clar, oameni politici mai ales, dar şi jurişti, vorbesc de înfăptuirea justiţiei de către procurori, ceea ce se explică, cred, doar prin dorinţa de a crea confuzii în societatea civilă, când politicienii îşi reproşează unii altora “acapararea justiţiei” sau “luarea justiţiei captivă”, având în vedere nu instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, ci funcţiile de conducere la nivel naţional a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a structurilor sale (D.N.A., D.I.I.C.O.T.).

Am încercat de mulţi ani să explic de ce noţiunea de justiţie trebuie folosită restrictiv, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţie, pentru a nu se crea confuzii nedorite (Tratat, vol. I, 1996, p. 11 şi 19; Dreptul nr. 2/2006, p. 33-36; Constituţia României. Comentariu pe articole, 2008, p. 1217-1225, 1234-1236; Revista Română de Drept privat nr. 3/2012, p. 25-30).  Sigur, nu am pretenţia ca Preşedintele ţării ori premierul sau alţi politicieni să citească lucrările mele sau ale altora, dar absolut toţi au consilieri care mi se pare că ar trebui să vegheze mai atent la acurateţea declaraţiilor şi poziţiilor pe care le exprimă cei pe care au datoria cel puţin să-i informeze. Este total nepotrivit, chiar într-un stat în care democraţia nu este pe deplin consolidată, ca la nivelul conducerii ţării ori a unor autorităţi cu atribuţii în domeniul înfăptuirii justiţiei să se facă, voit sau nevoit, confuzii grave sau afirmaţii neconforme cu legea fundamentală a ţării.

Semnalez totuşi un progres în Raportul MCV al Comisiei Europene din luna ianuarie 2013, care evită să mai folosească noţiunea de justiţie în sens larg, ci vorbeşte de independenţa sistemului judiciar, ceea ce este altceva, faţă de rapoartele anterioare în care noţiunii de justiţie i se dădea un înţeles confuz. Nu pretind că progresul se datorează criticii pe care am adus-o Raportului din iulie 2012 (Revista Română de Drept Privat nr. 3/2012, p. 26, 28-29), dar ar fi salutar dacă, indiferent de motive, un asemenea progres s-ar înregistra şi în limbajul politicienilor noştri şi în media.

4. Premierul, după declaraţii contradictorii care au trezit în lumea politică şi în media dezbateri foarte aprinse, având, cel puţin aparent, şi sprijinul Preşedintelui ţării, a propus, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, unii procurori pentru funcţii de conducere la nivel naţional şi, conform aceluiaşi text, a solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Nu am eu a mă pronunţa asupra problemei în sine.

Ceea ce mă preocupă şi mă îngrijorează este faptul că, în mai puţin de un an, Consiliul Superior al Magistraturii, în mod deosebit Secţia pentru procurori, acţionează de două ori în momente de criză pentru activitatea judiciară şi pentru societatea civilă în general, în dispreţul Constituţiei şi al legii, iar atât fostul ministru al justiţiei, cât şi actualul ministru interimar, care este şi prim-ministru, privesc cu seninătate acest lucru şi îl acceptă ca pe un lucru firesc.

Este vorba despre avizul consultativ pe care Secţia de procurori a C.S.M. trebuie să îl dea asupra propunerilor ministrului justiţiei şi în legătură cu care a anunţat sec că îl va comunica peste 60 de zile. Aceasta în condiţiile în care art. 32 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 317/2004 stabileşte încă de la adoptare [atunci era însă art. 33 alin. (2)] că, în cazul în care legea nu prevede un termen pentru emiterea avizelor de către C.S.M., acestea se emit în 30 de zile de la sesizare. Cum art. 54 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu stabileşte un termen derogatoriu, termenul de 30 de zile reprezintă un termen limită în care C.S.M. trebuie să emită avizul. Este adevărat că în teza a doua a textului se stabileşte că depăşirea de către C.S.M. a termenului de emitere a avizului nu afectează valabilitatea actului. Acest text are rolul de a stabili natura termenului, adică spune că este un termen relativ care, ca orice asemenea termen, în caz de nerespectare nu duce la nevalabilitatea actului, dar poate aduce sancţiuni disciplinare pentru cei care nu-l respectă. În niciun caz textul nu poate fi interpretat în sensul că ar permite Consiliului Superior al Magistraturii ca prin hotărârea sa să stabilească un termen mai lung, ceea ce însă s-a întâmplat şi s-a acceptat.

O hotărâre a C.S.M., chiar a Plenului său, nu poate fi contrapusă legii şi deci termenul de 60 de zile nu are bază legală. Mai mult, o astfel de soluţie sfidează şi legea fundamentală care, în art. 16 alin. (2), stabileşte fără echivoc: “Nimeni nu este mai presus de lege”. Sper să nu se ajungă ca şi la noi să se aplice dictonul dictatorului Franco, la care făcea referire Augustin Buzura relativ recent într-un editorial al său (în vol. Nici vii, nici morţi, Editura RAO, 2012, p. 53) şi care este extrem de periculos: “Pentru prieteni – totul; pentru duşmani – legea”.  Legea trebuie să fie pentru toţi, şi particulari, şi autorităţi ale statului.

P.S.

1) Mi-am amintit că în anul 2012, într-un interviu din România Liberă (nr. 6710, 8 octombrie 2012, pag. 4), fosta vicepreşedintă şi actuala preşedintă a C.S.M. îmi reproşa că în cadrul unui articol publicat de mine într-o revistă de specialitate (R.R.D.P. nr. 3/2012) am comis “o serie de erori cum ar fi susţinerea că pentru ca un magistrat să fie ales în Consiliu nu există o condiţie de vechime (ea există, este de 6 ani, se regăseşte în legea organică 317/2004)…”. Firesc, am verificat din nou reglementarea, am rugat şi pe colaboratorii mei să o facă, dar cu toate acestea nu am găsit eroarea, ci am constatat din nou că vechimea este prevăzută doar pentru alte categorii: art. 19 alin. (2) lit. a) şi b) – reprezentanţii societăţii civile trebuie să fie specialişti în domeniul dreptului, cu o vechime juridică de cel puţin 7 ani, dar şi să se bucure de înaltă reputaţie morală şi profesională, condiţie care nu se cere nici ea pentru judecătorii şi procurorii membri C.S.M.; art. 61 alin. (2) pretinde pentru secretarul general al C.S.M. o vechime de cel puţin 8 ani în magistratură; art. 70 alin. (1) cere pentru inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare să aibă, alături de alte condiţii, tot o vechime de 8 ani în magistratură.

Cerinţa de vechime “de cel puţin 6 ani în funcţia de magistrat” se regăseşte doar în forma iniţială a Legii 317/2004 [art. 8 alin. (1)] şi a dispărut urmare a modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, reforma Monica Macovei, ocazie cu care s-a eliminat din Legea nr. 303/2004 noţiunea de magistrat, dar nu şi cea de magistratură, iar referitor la Legea nr. 317/2004 s-a redus vechimea pentru reprezentanţii societăţii civile de la 18 ani la 7 ani, iar pentru secretarul general şi inspectorii judiciari, de la 10 ani la 8 ani.

Am dorit să lămuresc acest aspect, dar nu ca un reproş adus distinsei noastre colege, ci ca un îndemn pentru o documentare mai atentă în toate împrejurările. Desigur, în anul 2005, când s-a făcut modificarea, domnia sa era departe de a da interviuri pe probleme atât de sensibile şi şi mai departe de demnitatea pe care urma să o ocupe. Dar acum cerinţele sunt mai mari!

2) Aflăm în ultimul moment (Ziare.com, 5 aprilie 2013), după depunerea articolului, că premierul / Guvernul a îndrăznit totuşi să solicite C.S.M. să “analizeze posibilitatea reconsiderării calendarului”, stabilit iniţial până la 3 iunie 2013. Aproape în acelaşi timp, Ambasada S.U.A. şi ambasadorul Marii Britanii au apreciat colaborarea dintre Preşedintele ţării şi premier şi au “încurajat trinomul Ponta – C.S.M. – Băsescu să numească rapid procurorii.” Oare în aceste condiţii C.S.M. va înţelege să aplice legea? Aşa să se desfăşoare “procesul de modernizare a statului de drept” şi noi nu înţelegem? Îmi este foarte teamă să nu se adeverească cele spuse, într-un alt context, de scriitorul ardelean la care m-am referit mai sus (A. Buzura, op. cit., p. 136): “Mult mai lungă, mai dificilă şi mai costisitoare va fi ulterior… desmodernizarea.” În alte cuvinte, mai grea va fi atingerea normalităţii într-un stat într-adevăr democratic şi de drept.

Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership