Nulitatea actelor de procedură în reglementarea NCPC

NCPC genereaza o serie de modificari de reglementare (necesare si reclamate in repetate randuri in doctrina) in ceea ce priveste sanctiunea nulitatii actelor de procedura, preluand in parte si vechile reglementari procesuale.

1. Cea mai importanta distinctie fata de orinduirea CPC 1865 o constituie definirea expresa a institutiei nulitatii, ca fiind „sanctiunea care lipseste total sau partial de efecte actul de procedura efectuat cu nerespectarea cerintelor legale, de fond sau de forma” (art. 174, alin. 1 NCPC).

Se remarca, in noua reglementare, o sinteza a tuturor caracterelor nulitatii, surprinse in doctrina pe parcursul reglementarii CPC 1865, acestea fiind deopotriva corecte, surprinzand feluritele ipoteze in care aceasta sanctiune procedurala propriu-zisa (si, alteori, un simplu „efect al invocarii unor exceptii procesuale de alta natura”[1]) regleaza diversele neajunsuri procedurale constatate.

Nulitatea a fost definita ca „fiind acea sanctiune care suprima, in masura stabilita prin hotararea judecatoreasca, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmarit de dispozitiile legale referitoare la conditiile sale de valabilitate”[2].

Intr-o alta viziune, nulitatea reprezinta „o sanctiune ce determina ineficienta actelor de procedura indeplinite fara respectarea regulilor de desfasurare a procesului civil si care se rasfrange adeseori si asupra actelor ulterioare”, ori „lipsa conditiilor sau elementelor necesare pentru existenta si efectele actului”[3].

S-a observat ca nulitatea, ca sanctiune procedurala, „intervine in cazul actului de procedura care nu indeplineste conditiile prevazute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l in tot sau in parte de efectele firesti”[4].

Referitor la definirea ei ca „sanctiune”, s-a aratat ca in unele situatii, nulitatea – pe langa caracterul de sanctiune propriu-zisa – reprezinta si un „efect al invocarii unor exceptii procesuale de alta natura”, cum sunt de pilda: anularea cererii netimbrate ca efect al ridicarii exceptiei netimbrarii ori anularea actelor indeplinite de judecatorul necompetent – prin efectul admiterii exceptiei de necompetenta. Fata de aceasta realitate, s-a retinut ca nulitatea procedurala poate imbraca forma unei institutii independente, avand rol sanctionator, alteori insa putand reprezenta doar un efect al invocarii altor exceptii procesuale[5].

Parca intrezarind viitoarea reglementare aplicabila, unii autori au exprimat opinia potrivit careia a existat o translatie in doctrina civilista, in sensul ca „s-a trecut de la conceptia nulitatii totale si iremediabile (quad nullum est, nullum producit effectum)… la conceptia nulitatii partiale si remediabile”[6].

Regula potrivit careia sanctiunea nulitatii opereaza exclusiv ope judicis, fara a produce efecte ope legis, are stabilita o exceptie, in reglementarea art. 145, alin. 2 NCPC, respectiv ipoteza in care „in cazul in care instanta de la care s-a dispus stramutarea a procedat intre timp la judecarea procesului”, remediul aplicat fiind acela potrivit caruia „hotararea pronuntata este desfiintata de drept, prin efectul admiterii cererii de stramutare”[7].

2. NCPC consacra reglementarea expresa a clasificarii nulitatilor si determinarea (definirea) acestor notiuni, particularizate anterior exclusiv in izvoarele doctrinare:

Art. 174, alin. 2 si 3 NCPC reglementeaza clasificarea in nulitati relative (in situatia incalcarii unor norme dispozitive) ori absolute (cand atingerea se aduce unei norme imperative), raportandu-se la caracterul normei incalcate la momentul intocmirii actului de procedura[8], respectiv natura interesului ocrotit prin norma juridica nesocotita (interes  public sau privat)[9].

Raportat la cerinta existentei unei vatamari pentru aplicarea sanctiunii, se retin formele nulitatii neconditionate de existenta unei vatamari sau a celei conditionate de existenta acesteia (art. 175 si 176 NCPC).

Potrivit art. 175, alin. 1 NCPC, nulitatea conditionata se aplica „daca prin nerespectarea cerintei legale s-a adus partii o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin desfiintarea acestuia”. S-a aratat ca aceasta reglementare „descrie regimul juridic al nulitatii conditionate de existenta unei vatamari (…) aceasta reprezentand regula, in timp ce nulitatea neconditionata reprezinta exceptia, concluzie ce transpare din faptul enumerarii legale a nulitatilor neconditionate”[10].

Cat priveste nulitatea conditionata, art. 177, alin. 1 NCPC instituie obligatie in sarcina judecatorului, in sensul ca acesta „va dispune indreptarea neregularitatilor actului de procedura (…) ori de cate ori este posibila inlaturarea vatamarii fara anularea actului”. Se remarca trecerea la o legiferare imperativa, deosebita de vechea oranduire, a art. 106 alin. 2 CPC 1865, potrivit careia, acoperirea neajunsurilor procedurale ale actelor de procedura era lasata la aprecierea judecatorului, avand un caracter supletiv.

S-a opinat ca, in contextul reglementarii NCPC, vatamarea trebuie probata si in cazul nulitatilor procesuale absolute (exceptandu-le pe cele exprese sau neconditionate), astfel incat dovedirea vatamarii se impune, pe langa ocrotirea unei norme de interes public.

Instanta detine atributul aprecierii suverane asupra existentei vatamarii, aceasta din urma putand fi directa (atunci cand s-a produs un prejudiciu cert partii) sau indirecta (cand se retine o perturbare a actului de justitie, de natura sa afecteze implicit „drepturile si interesele legitime ale partii)[11].

Raportat la modalitatea in care vatamarea este prezumata de lege si, dupa caz, prezumtia opereaza in mod absolut sau lipsa producerii vatamarii poate fi probata de partea interesata, se distinge intre nulitatea expresa (textuala) si nulitatea virtuala (implicita).

Nulitatile exprese sau „textuale” sunt acele sanctiuni procedurale expres prevazute de lege, pe cand cele implicite (virtuale) sunt „deduse” fie din scopul urmarit de o dispozitie legala, formularea utilizata de legiuitor ori „spiritul” legii[12].

Oranduirea art. 105 alin. 2 CPC 1865, confirmare a deosebirii de regim juridic dintre nulitatile exprese si cele virtuale este preluata si reiterata in art.175 alin. 2 NCPC, in sensul ca subzista  sarcina partii interesate de a „face dovada contrara”, pentru a rasturna prezumtia juris tantum de vatamare, instituita in cazul nulitatilor exprese.

Ca si in reglementarea CPC 1865, s-a retinut ca „nulitatile virtuale sunt mult mai numeroase, pentru ca ele intervin ori de cate ori o anumita norma de procedura este incalcata, fara ca legea sa precizeze expres ca intervine nulitatea”, ceea ce nu inseamna ca „nulitatile virtuale exista doar in domenii mai putin importante ale dreptului procesual” deoarece „ele sanctioneaza deopotriva si incalcari ale regulilor fundamentale ale procesului, unde legiuitorul nu mentioneaza textual sanctiunea nulitatii”[13].

Raportat la intinderea efectelor juridice (severitatea sau „efectul distructiv” al sanctiunii procedurale), art.179 alin. 1 NCPC distinge intre nulitatea partiala si cea totala, dupa cum sanctiunea poarta numai asupra unei parti sau asupra intregului act procedural.

Din punct de vedere „cantitativ”, nulitatea poate afecta actul procedural in intregul sau (lipsindu-l de eficacitate) sau numai eficacitatea unora dintre elementele acestuia. S-a sustinut ca regula generala in materia nulitatilor este aceea potrivit careia „actul trebuie salvat in masura in care este posibil”[14].

Edificatoare in acest sens este ipoteza in care instanta de judecata investita cu solutionarea recursului decide mentinerea in parte a hotararii atacate cu recurs, astfel incat partea mentinuta „dobandeste autoritate de lucru judecat, in timp ce partea din hotarare casata este lovita de nulitate”[15].

S-a retinut ca nulitatea este totala in ipoteza existentei unei „unitati indisolubile” intre elementele actului, aceasta regula gasindu-si aplicare atat in ce priveste procedura civila cat si dreptul civil material[16].

Vis-a-vis de intinderea efectelor sanctiunii nulitatii, aceasta poate produce efecte strict asupra actului de procedura afectat (nulitate proprie) sau isi poate extinde efectele si asupra altor acte, care “nu pot avea o existenta de sine statatoare” (nulitate derivata).

Art. 179 alin. 3 NCPC preia reglementarea art. 106 alin. 1 CPC 1865.

Astfel, si in reglementarea NCPC trebuie urmarita conditia ca actele de procedura subsecvente (anterioare) sa nu poata „avea existenta de sine statatoare”, altminteri nu opereaza transmiterea nulitatii, respectiv desfiintarea celor dintai.

Exemplu utilizat in doctrina: vicierea procedurii de citare conduce la nulitatea actelor de procedura ulterioare, in baza considerentului ca acestea au fost intocmite in lipsa partii, nelegal citate. Spre deosebire, constatarea nulitatii unui raport de expertiza nu isi extinde efectele asupra unei cercetari locale ulterioare, aceasta nefiind conditionata de primul[17].

In mod intemeiat, s-a retinut ca anularea unui act de procedura nu conduce automat la „nulitatea actului precedent si nici a celui ce urmeaza, daca acestea sunt independente fata de actul nul”. De pilda, anularea raportului de expertiza nu determina si constatarea nulitatii declaratiilor martorilor[18].

Nulitatea extrinseca si intrinseca. Nulitatile intrinseci presupun localizarea neregularitatii in chiar cuprinsul actului de procedura (nerespectarea cerintei formei scrise, lipsa obiectului cererii de chemare in judecata, lipsa semnaturii), pe cand cele extrinseci presupun cauze exterioare acestuia (cum ar fi necompetenta judecatorului care intocmeste actul, neplata taxelor de timbru ori depunerea unei marturii de catre o persoana inrudita cu partile).

3. Art. 176 NCPC enumera in mod limitativ situatiile in care nulitatea nu este conditionata de existenta vatamarii, prin adaugarea unor ipoteze noi[19], suplimentare fata de cazul actelor de procedura „indeplinite de un judecator necompetent”, asa cum reglementa art. 105 alin. 1 CPC 1865, respectiv: capacitatea procesuala, reprezentarea procesuala, competenta instantei, compunerea sau constituirea instantei, publicitatea sedintei de judecata, alte cerinte legale – extrinseci actului de procedura (daca legea nu dispune contrariul).

Pornindu-se de la ultima ipoteza (in baza sintagmelor utilizate de legiuitor), s-a concluzionat ca nulitatile conditionale sunt – ca regula – nulitati intrinseci.

4. Indreptarea neregularitatilor actului de procedura. Art. 177 alin. 1 NCPC instituie regula potrivit careia judecatorul are obligatia (reglementare imperativa) sa dispuna indreptarea neregularitatilor in toate cazurile in care „este posibila inlaturarea vatamarii fara anularea actului”.

Legiuitorul a tinut seama de natura juridica a nulitatilor conditionate, sanctiunea procesuala gasindu-si aplicare numai „in extremis”, ca ultim remediu atunci cand numai desfiintarea actului poate repara/remedia vatamarea produsa.

Art. 177 alin. 2 NCPC stabileste ca „nulitatea nu poate fi acoperita daca a intervenit decaderea ori o alta sanctiune procedurala” si nici daca aplicarea sanctiunii nu asigura remedierea vatamarii.

S-a exemplificat, in doctrina, situatia efectuarii actului procedural anulabil peste termenul de decadere prevazut: in acest caz, sanctiunea decaderii opereaza cu prioritate, nulitatea neputand fi acoperita (evitata)[20].

S-a retinut ca depasirea termenului pentru intocmirea actului de procedura echivaleaza cu „stingerea dreptului de a mai realiza acel act de procedura”, drept pentru care nici remedierea cauzei de nulitate a actului nu mai poate fi pusa in discutie, intrucat aceasta nu poate constitui un caz de repunere in termen[21].

Potrivit art. 177 alin. 3 NCPC „actul de procedura nu va fi anulat daca pana la momentul pronuntarii asupra exceptiei de nulitate a disparut cauza acesteia”.

5. Invocarea nulitatii. Deoarece aplicarea nulitatii ca sanctiune poate fi determinata de o larga sfera de situatii procesuale, s-a retinut ca efectul normal il reprezinta invocarea atat de exceptii absolute, cat si relative. Aceasta clasificare a exceptiilor determina si sfera participantilor ce le pot invoca.

Art.178 alin. 1 NCPC prevede ca nulitatea absoluta poate fi reclamata orice parte din proces, de judecator ori de procuror, in orice stare a judecatii, daca legea nu prevede altfel. Asadar, nulitatile absolute (de ordine publica) pot fi invocate de orice participant, indiferent in ce stadiu procesual se gaseste judecarea cauzei (chiar si in caile de atac).

Sarcina instantei de judecata, de a invoca din oficiu exceptia nulitatii absolute, izvoraste din atributiile stabilirii adevarului si a respectarii legalitatii. S-a aratat ca aceasta obligatie este una de diligenta, putand exista situatii in care instanta omite sa observe un caz de nulitate[22].

Spre deosebire de nulitatea absoluta, cea relativa (art.178 alin. 2 NCPC) poate fi invocata numai de partea interesata/cel lezat in drepturile sale si numai in ipoteza in care iregularitatea nu este cauzata prin fapta proprie (nemo auditur propriam turpitudem allegans), pentru a se preintampina o eventuala tergiversare a cursului judecatii.

Partea care invoca nulitatea relativa trebuie sa probeze vatamarea, aceasta din urma reprezentand un juridic ce poate fi relevat prin orice mijloc de proba. Cealalta parte, interesata in mentinerea actului, va trebui sa faca dovada inexistentei vatamarii, ceea ce presupune dezbateri contradictorii ce preced hotararea judecatoreasca.

S-a pus accent pe necesitatea de a se face distinctia intre notiunea de vatamare si cea de „interes de a invoca si obtine nulitatea”, aceasta din urma reprezentand o conditie generala „de exercitiu a a oricarei cereri in justitie”. Alaturi de interes, vatamarea este „o cerinta suplimentara, pentru invocarea nulitatii”[23].

Ca regula, nici procurorul si nici instanta de judecata nu pot invoca nulitatea relativa. Au fost identificate exceptii, bunaoara situatia in care instanta de judecata amana judecata si dispune refacerea procedurii de citare (in conditiile art. 153 alin. 2 NCPC) sau aceea in care instanta poate invoca (in orice etapa a procesului) nulitatea relativa, ca sanctiune a actului procedural indeplinit de o persoana lipsita de capacitate procesuala de exercitiu[24].

Art. 178 alin. 3 NCPC instituie termenele de decadere pana la implinirea carora poate fi invocata exceptia nulitatii relative:

a) „Pentru neregularitatile savarsite pana la inceperea judecatii, prin intampinare sau, daca intampinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecata”;

b) „Pentru neregularitatile savarsite in cursul judecatii, la termenul la care s-a savarsit neregularitatea sau, daca partea nu este prezenta, la termenul de judecata imediat urmator si inainte de a pune concluzii pe fond”.

Nerespectarea (depasirea) acestor termene echivaleaza cu acoperirea neregularitatilor.

NCPC reglementeaza expres posibilitatea partii de a dispune cu privire la dreptul de a invoca nulitatea relativa. Potrivit art. 178 alin. 4 NCPC, renuntarea la acest drept poate fi expresa sau tacita. Neinvocarea acestei nulitati valoreaza renuntare tacita[25].

Art. 178 alin. 5 NCPC instituie regula invocarii „deodata” a tuturor cauzelor de nulitate a actelor de procedura, sanctionand nerespectarea acesteia prin decaderea partii din dreptul de a mai invoca respectiva exceptie. Acest text a fost interpretat, in sensul ca regula isi gaseste aplicare numai in ceea ce priveste nulitatile relative, intrucat cele absolute pot fi invocate „oricand”, in acordanta cu dispozitiile art. 178 alin. 1 NCPC[26].

S-a aratat ca aceasta regula isi gaseste sorgintea in noul cod procesual francez si constituie o garantie a respectarii principiului celeritatii procesului civil, intrucat preintampina tergiversarea solutionarii cauzei, prin ridicarea in mod succesiv a exceptiilor de nulitate cunoscute simultan[27].

6. Efectele nulitatii (art. 179 NCPC)

Constatarea nulitatii actului de procedura determina efecte directe si indirecte.

Consecintele directe ale nulitatii sunt:

a) Invalidarea actului procedural, respectiv inlaturarea partiala ori chiar totala a efectelor pe care legea le atribuie acelui act. Actul nu este desfiintat in materialitatea sa ci numai lipsit de efecte, in functie de felul nulitatii constatate. Sanctiunea nulitatii afecteaza exclusiv efectele procedurale ale actului, care poate continua sa produca alte efecte in situatia in care in cuprinsul sau se regasesc constatari sau declaratii de vointa (de exemplu: ca inceput de dovada scrisa ori cauza de intrerupere a prescriptiei).

b) Abilitarea instantei de judecata de a „reface” (in ipoteza nulitatii totale) sau de a remedia (nulitate relativa) actul procedural viciat.

Consecintele indirecte (secundare) se refera la:

a) efectul extensiv, respectiv posibilitatea unei „iradieri” a nulitatii proprii actului de procedura si catre alte acte, aflate intr-o legatura dependenta de cel dintai (ce „nu pot avea o existenta de sine statatoare”);

b) afectarea insusi a dreptului subiectiv substantial, punctata ca o exceptie a regulii potrivit careia nulitatea compromite exclusiv actul procedural iar nu si dreptul subiectiv. Este acea ipoteza, in care actul procedural nu poate fi refacut, deoarece legea reglementeaza un termen de decadere in acest sens sau chiar a prohibit refacerea[28].

In aceasta ipoteza, ne aflam in fata unei afectari indirecte a dreptului subiectiv. De pilda, cererea de recurs nemotivata in termen (potrivit disp. coroborate ale art. 487 si 489 NCPC) nu mai poate fi motivata dupa implinirea termenului de forcluziune, indicat de legiuitor.

Desfiintarea actului de procedura isi produce efectele „in tot sau in parte…de la data indeplinirii lui”.

[1]Alexandru Suciu, Exceptiile Procesuale in noul cod de procedura civila, Edit. Hamangiu 2012, pag. 381;
[2] Prof. univ. dr. Ion Deleanu, Tratat de procedura civila, Vol. I, Edit. Servo Sat, 2000, pag. 260;
[3] Octavian Ungureanu, Nulitatile procedurale civile, Edit. All Beck, 1998, pag. 18-20;
[4] Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, Edit. National, 1999, pag. 465;
[5] Alexandru Suciu, Exceptiile Procesuale in noul cod de procedura civila, Edit. Hamangiu 2012, pag. 381;
[6] Octavian Ungureanu, Op. cit., pag. 17-18;
[7] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 381;
[8] Ion Deleanu, Op. cit., pag, 268;
[9] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Noul cod de procedura civila – comentariu pe articole, Vol. I, Edit. Hamangiu, 2013, pag. 174;
[10] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu- Matei, Op.cit., pag. 175;
[11] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 396;
[12] Octavian Ungureanu, Op. cit., pag. 53;
[13] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 384;
[14] Ion Deleanu, Op. cit., pag. 270;
[15] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Op. cit., pag. 174;
[16] Octavian Ungureanu, Op. cit., pag. 52;
[17] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 385;
[18] Viorel Mihai Ciobanu, Op. cit., pag. 478;
[19] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 389;
[20] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Op.cit., pag. 175-177;
[21] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 400;
[22] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 402;
[23] Mihaela Tabarca, Exceptiile procesuale in procesul civil, Edit. Rosetti, 2001, pag. 183;
[24] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Op. cit, Vol. I, pag. 420-421;
[25] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 406;
[26] Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Op.cit, pag. 178;
[27] Alexandru Suciu, Op. cit., pag. 406;
[28] Ioan Les, Op. cit., pag. 281.

Tiberiu PATANCIUS
Avocat, Baroul Bucuresti

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?