Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
Transmisiunile live, înregistrarile video şi transcripturile conferinţelor şi dezbaterilor JURIDICE.ro sunt accesibile pentru membri şi parteneri. Cheltuială deductibilă fiscal. Reducere 39,6 euro pentru avocaţii din barourile Bucureşti, Ilfov, Dolj şi Timiş. 20 de puncte de pregătire profesională. UNBR încurajează extinderea naţională, detalii aici. Reducere 19,8 euro pentru executorii Camerei Executorilor Bucureşti şi membrii UNELM.
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

Mandatul european de arestare. Aplicarea pe relaţia Spania-România sau „Procesul” de Kafka, reloaded

23.04.2013 | Sergiu BOGDAN
RSCL 2018

Varianta autohtonă a „Procesului” începe în 29 martie 2013 când un cuplu de cetăţeni germani este oprit pe aeroportul din Cluj-Napoca în baza unei semnalări în Sistemul Informatic Schengen (SIS). Prin această semnalare, autorităţile statelor membre erau „avertizate” că pe numele celor două persoane fusese emis un mandat european de arestare în baza unui mandat naţional de arestare emis de către autorităţile spaniole, mai exact de către un judecător din Insulele Canare.

Cetăţenii germani sunt astfel reţinuţi pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca şi prezentaţi în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru continuarea procedurii de executare a mandatului european. În temeiul art. 101 alin. 1 coroborat cu art. 100 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, procurorul dispune reţinerea persoanelor solicitate pentru o perioadă de 24 de ore.

Procedura îşi urmează cursul firesc prin sesizarea instanţei competente (Curtea de Apel Cluj) cu propunerea de arestare preventivă a persoanelor solicitate (conform art. 103 alin. 2 din lege).

Din acest punct, lucrurile iau o turnură „kafkiană”.

Deşi conform art. 103 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 judecătorul sesizat cu propunerea de arestare preventivă are un „drept de opţiune” în ceea ce priveşte măsura preventivă pe care urmează să o dispună (arestarea preventivă sau obligarea de a nu părăsi localitatea), în ambele cazuri judecătorii decid arestarea preventivă a persoanelor solicitate, stabilind un nou termen în data de 3 aprilie 2013 în vederea comunicării mandatului european şi continuării procedurii de predare.

Opţiunea judecătorilor români poate fi criticată având în vedere că, inclusiv la acest moment, existau indicii cu privire la inoportunitatea unei asemenea măsuri: citarea deficitară a persoanelor solicitate în cadrul procesului penal spaniol în care s-au emis mandatele europene de arestare (în sensul în care aceştia fuseseră citaţi la o adresă din Spania la care ei nu locuiau din anul 2007, persoanele solicitate locuind legal în Germania la o adresă cunoscută de autorităţile spaniole sau cel puţin de cei care au formulat plângerea penală), la natura şi momentul comiterii faptelor (faptele imputate persoanelor solicitate erau infracţiuni non-violente care se apropiau ca şi substanţă de o „criminalitate economică”, mai exact plângeri penale făcute de asociaţi ai aceleiaşi firme unul împotriva celuilalt, iar momentul comiterii acestora era undeva la sfârşitul anilor ’90 – începutul anilor 2000).

Nimic nu a contat însă pentru judecătorii care au dispus arestarea preventivă, decizia lor fiind mai degrabă rodul unei „încrederi reciproce oarbe” şi expresia unei cooperări judiciare dincolo de limitele rezonabilului. De altfel, un studiu al jurisprudenţei naţionale în materia executării mandatului european de arestare arată că acestea sunt coordonatele urmate de către autorităţile judiciare române în această materie.

Contează mai puţin faptul că măsura arestului preventiv este o măsură excepţională (deja expresia este atât de „uzată” încât parcă nimeni nu mai crede în adevărul din ea) sau că, raportat la datele speţei, nu existau motive care să configureze un eventual pericol de sustragere al persoanelor solicitate. Nu. Statistica arată că judecătorul naţional tinde să ia şi măsurile non-necesare pentru a asigura 1000 % executarea mandatului european de arestare, chiar dacă pe celălalt taler se află starea de libertate a persoanei.

Dacă în România se acordă o atenţie particulară cauzelor în care se emite un mandat european de arestare, în alte ţări nu există aceeaşi „grijă”. Este o caracteristică specific românească în a-i crede pe alţii mai buni şi musai corecţi şi a fi „suspicioşi” doar vizavi de o decizie a unei autorităţi sau instanţe naţionale.

O altă problemă ridicată raportat la această primă decizie este dacă judecătorii naţionali au procedat corect atunci când nu au dedus durata reţinerii persoanelor solicitate din perioada de 5 zile pentru care s-a dispus arestul preventiv în baza semnalării din SIS.

Este adevărat că, spre deosebire de dreptul procesual comun, Legea nr. 302/2004 nu abordează în mod explicit această problemă. La fel de adevărat este însă că, fiind drept comun, normele din Codul de procedură penală au vocaţia de a suplini toate lacunele din legislaţia procesual-penală specială. Ne-o confirmă inclusiv art. 7 din lege, potrivit căruia „cererile adresate autorităţilor române în domeniile reglementate de prezenta lege se îndeplinesc potrivit normelor române de drept procesual penal dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel”. Iar cât timp Legea nr. 302/2004 nu prevede altfel, poziţia instanţelor naţionale de a nu opera o asemenea deducere pare inexplicabilă. Inexplicabilul devine chiar absurd dacă avem în vedere că, la momentul dispunerii arestului preventiv pe o perioadă de până la 30 de zile (după comunicarea mandatului european de arestare), instanţele naţionale se răzgândesc şi deduc nu doar perioada iniţială de arest de 5 zile (dispusă în baza semnalării), ci şi perioada reţinerii iniţiale, dispunând de regulă arestarea persoanei solicitate pentru o perioadă de 24 de zile.

Din acest moment cele două persoane solicitate se transfigurează gradual în variante contemporane ale personajului Josef K.

Revenind la analiza juridică a speţei, la data de 3 aprilie 2013, persoanele solicitate sunt aduse din nou în faţa instanţei. Cu acest prilej se constată că autorităţile spaniole, cele pentru care autorităţile naţionale muncesc cu „dedicaţie maximă”, s-au aflat într-o „siestă prelungită” ele nereuşind să comunice mandatele europene de arestare corespondente. Luând act de această împrejurare şi având în vedere că Legea nr. 302/2004 nu permite prelungirea măsurii preventive în aceste condiţii, judecătorii dispun încetarea sa de drept. Persoanele solicitate sunt informate că urmează să fie eliberate la momentul expirării perioadei arestului preventiv, respectiv 4 aprilie 2013, orele 00:00.

Câteva ore după, acest „final” devine apogeul trist al „Procesului”.

Apărătorii persoanelor solicitate sunt informate că mandatele europene de arestare au fost comunicate şi că judecătorii au stabilit un nou termen în cauză, în seara aceleiaşi zile (3 aprilie 2013). La termen, judecătorii „resetează” procedura în sensul în care, ignorând existenţa unei încheieri anterioare prin care s-a dispus încetarea de drept a măsurii arestului preventiv, dispun prin sentinţă definitivă (conform art. 108 alin. 2 teza a doua) arestarea preventivă a persoanelor solicitate pentru o perioadă de 24 de zile şi predarea acestora. Cum hotărârea de încetare a măsurii arestului era supusă recursului în 24 de ore (termen care era stipulat în favoarea Parchetului) iar Parchetul nu a atacat niciodată hotărârea de punere în libertate, la 4 aprilie 2013 există două hotărâri definitive ce vizau persoanele solicitate, una prin care se dipunea punerea în libertate din 4 aprilie 2013 iar o a doua prin care se dispunea arestarea preventivă începând cu aceeaşi dată.

Pe lângă această primă neregulă, dispoziţia instanţei ridică din nou aceeaşi problemă vizavi de aplicarea măsurii preventive a arestului preventiv prin declanşarea unui automatism care nu poate fi nicicum oprit prin argumente juridice.

Putem admite că vizavi de această abordare mecanică a problemei, judecătorii au girul dat de o interpretare literală a Legii nr. 302/2004 care, în acest punct, nu mai prevede în mod explicit nicio marjă de apreciere la care judecătorul ar fi îndreptăţit raportat la oportunitatea aplicării unei măsuri de acest gen.

Textul legal incident este tranşant şi „închis” făcând referire explicită doar la arestarea persoanei solicitate. Nu poate fi însă negat că este cel puţin nefiresc ca în materie naţională (acolo unde statul are un interes direct) să existe o asemenea marjă de apreciere a judecătorului iar în contextul cooperării judiciare europene ea să fie de plano exclusă. Legea nr. 302/2004 poate constitui deci un exemplu perfect al disponibilităţii exacerbate a autorităţilor române vizavi de cooperarea judiciară, ea prevăzând ceea ce însăşi Decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu-i cere să implementeze.

Din acest punct de vedere arătăm că art. 12 din Decizia-cadru admite că este firesc ca judecătorul naţional să nu fie transformat într-un „robot” al cooperării judiciare şi să aibă dreptul la a aprecia oportunitatea luării unei asemenea măsuri privative de libertate: „Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenţie, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiţia ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate”. Mai mult, raportat la modul în care autorităţile judiciare înţeleg să „coopereze”, organismele europene au criticat chiar din anul 2008 anularea oricărei puteri de apreciere a judecătorului din acest punct de vedere, arătând că: „echipa de evaluare consideră că în toate situaţiile aplicarea unei măsuri preventive trebuie precedată de o examinare atentă a cauzei, acordând o atenţie deosebită aplicării unor măsuri preventive neprivative de libertate în situaţiile în care nu există riscul ca persoana solicitată să se sustragă de la această procedură” – Raportul de evaluare privind cea de-a patra rundă a evaluărilor reciproce „Aplicarea practică a mandatului european de arestare şi a procedurilor corespunzătoare de predare între statele membre” întocmit de Consiliul Uniunii Europene, 20 mai 2009.

Cei doi judecători nu s-au putut însă sustrage „mirajului” arestării preventive a persoanelor solicitate, deşi în speţă existau motive mai mult decât suficiente care să contureze „anormalul” generat de o asemenea decizie.

În primul rând, apărătorul persoanelor solicitate a comunicat judecătorilor că, în urma contactării directe a autorităţii judiciare spaniole, s-a confirmat împrejurarea că mandatele spaniole de arestare au fost emise în temeiul art. 487 din Codul de procedură penală spaniol. Conform acestui articol, în cazul în care învinuitul citat nu se prezintă, autoritatea judiciară poate decide transformarea citaţiei cu mandat de aducere într-un ordin de detenţie. În cazul de faţă, persoanele solicitate au fost citate pentru comunicarea învinurii, a dreptului la un apărător şi a dreptului de a fi judecaţi într-o procedură judiciară simplificată. Cum adresa de citare nu era cea corectă, persoanele solicitate nu s-au prezentat în faţa organlor judiciare, împrejurare ce a determinat transformarea citaţiei în ordin de detenţie. Concluzia absurdă este deci că persoanele au fost arestate (în condiţiile de detenţie din România) pentru a li se comunica faptul că au drepturi. Mai mult, apărătorul a arătat că autorităţile spaniole şi-au exprimat dezinteresul pentru executarea mandatului european, existând posibilitatea revocării acestuia în zilele imediat următoare acestei proceduri. Pe lângă aceste elemente, arătăm că persoanele solicitate au demonstrat o atitudine cooperantă: ele au comunicat autorităţilor spaniole că se obligă să se prezinte în faţa acestora şi au consimţit la predare.

Aşadar, nu exista absolut niciun indiciu care să susţină existenţa unui eventual pericol privind sustragerea de la executarea mandatului european de arestare a persoanelor solicitate care să legitimeze luarea măsurii privative de libertate.

Procedura efectivă de predare a persoanelor solicitate debutează în seara de 4 aprilie 2013 când cetăţenii germani sunt transferaţi la Bucureşti.

În data de 5 aprilie 2013, apărătorilor părţilor solicitate le-a fost comunicat de către avocaţii din Spania angajaţi în cauză precum şi direct de către autoritatea judiciară implicată faptul că autorităţile spaniole au efectuat o cerere de comisie rogatorie internaţională prin care solicitau autorităţilor corespondente din România (Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj) efectuarea actelor procedurale mai sus precizate şi eliberarea de îndată a persoanelor solicitate. Cererea a fost transmisă Biroului SIRENE Spania care a retransmis-o Biroului SIRENE România. În SIS nu se introduce însă nicio informaţie suplimentară cu privire la poziţia autorităţilor spaniole vizavi de executarea mandatului european de arestare.

În aceste condiţii, în data de 5 aprilie 2013 apărătorii persoanelor solicitate se văd obligaţi să „inventeze” o procedură prin care să obţină amânarea transferului persoanelor solicitate la Bucureşti (în vederea predării autorităţilor spaniole) până la clarificarea acestor noi circumstanţe. Procedura se loveşte însă de lipsa unui temei legal (Legea nr. 302/2004 fiind deficitară şi din acest punct de vedere) dar şi de dezinteresul judecătorilor naţionali care refuză să pună în discuţie în timp util o asemenea cerere (stabilind termen de judecată pentru data de 8 aprilie 2013). În „apărare” ei invocă faptul dezînvestirii, prin pronunţarea sentinţelor din 3 aprilie 2013 precum şi lipsa unui temei legal pentru o asemenea procedură.

La acest moment apare un blocaj interinstituţional care este orice numai nu un exemplu de cooperare judiciară eficientă. Autorităţile spaniole consideră că şi-au exprimat în mod clar poziţia cu privire la dezinteresul acestora vizavi de predarea persoanelor solicitate iar autorităţile române refuză să ia act de această poziţie, în condiţiile în care în SIS nu există nicio informaţie în acest sens şi nu le-a fost comunicată o atare dispoziţie emisă de autorităţile spaniole. Ca atare, din perspectiva autorităţilor naţionale, subzistă temeiurile care au stat la baza arestului preventiv, neexistând nicio informaţie care să justifice revocarea acestei măsuri şi oprirea procedurii de transfer.

Blocajul apărut se poate rezuma astfel: persoanele solicitate au fost transferate la Bucureşti pentru a fi predate unui stat care nu-i doreşte (inclusiv din cauza costurilor unei asemenea proceduri absurde) iar autorităţile române nu vor putea executa cererea de comisie rogatorie pentru că au acceptat predarea, fiind absurd ca autoritățile române să efectueze asemenea acte procesuale în situaţia în care, din perspectiva acestora, persoanele solicitate urmează să fie predate autorităţilor spaniole solicitante.

În timpul acestui blocaj, cei doi Josef K rămân în stare de arest, fiind încarceraţi în I.G.P.R.-Arestul Central Bucureşti, unde aşteaptă să fie transferaţi deşi „beneficiarii” predării nu au realizat (şi nici nu vor realiza) vreun demers pentru preluarea lor.

Pentru deblocarea situaţiei, apărătorii naţionali transmit apărătorilor spanioli ai persoanelor solicitate şi în mod direct autorităţii judiciare spaniole faptul că procedura demarată de către aceasta nu poate conduce în mod direct la eliberarea persoanelor solicitate şi că poziţia autorităţilor române este clară: revocarea măsurii arestului preventiv se va dispune doar în condiţiile în care vor exista informaţii oficiale privind revocarea mandatului european de arestare. Doar în acest condiţii se va putea constata dispariţia temeiurilor care au stat la baza acestei măsuri.

Insistenţele au fost într-un mult aşteptat final răsplătite.

În data de 8 aprilie 2013, autorităţile judiciare au comunicat Biroului SIRENE Spania faptul că nu este interesată de predarea persoanelor solicitate, aceasta fiind anulată. Mesajul este imediat introdus în SIS: FLASHHHHHHHH!!!!!!!!! Vă informăm că autoritatea judiciară tocmai ne-a adus la cunoştinţă faptul că nu este interesată de predarea persoanelor solicitate, predarea este anulată, aşa că nu vom veni în ţara dumneavoastră pentru a pune în executare predarea. Ne pare rău pentru problemele create. Toate cele bune, SIRENE Spania”.

În baza acestor informaţii din SIS comunicate de către SIRENE România, judecătorii care anterior au arestat persoanele solicitate au dispus revocarea măsurii preventive având în vedere că „măsura arestării preventive a fost dispusă în vederea predării şi că acest motiv nu mai subzistă”.

Prin această ultimă decizie s-a revenit în sfârşit la starea de normalitate, stare de normalitate la care s-ar fi putut ajunge mult mai repede în condiţiile unei comunicări eficiente dintre cele două autorităţi judiciare. Ambele însă au optat pentru o comunicare interinstituţională exclusiv prin canale oficiale (birourile SIRENE), fiind pentru ambele un fapt neglijabil că, până la ajungerea mesajului prin acest greoi canal de comunicare, două persoane erau private de libertate.

Este cert că informaţiile oferite de către apărători judecătorilor naţionali puteau fi mult mai rapid verificate printr-un contact direct şi informal între autorităţile române ce au dispus arestarea şi judecătorul spaniol, emitent al mandatului de arestare.

Ultima decizie a judecătorilor naţionali aduce în discuţie şi două probleme procedurale. În primul rând, ne întrebăm dacă într-un asemenea scenariu soluţia revocării este cea care ar fi trebuit pronunţată. În opinia noastră, răspunsul este afirmativ. Deşi Legea nr. 302/2004, aşa cum deja ne-am obişnuit, tace sub acest aspect, devin incidente prevederile dreptului procesual comun privind revocarea măsurii preventive în condiţiile dispariţiei temeiurilor care au justificat-o (art. 139 Cod procedură penală).

În al doilea rând, se ridică întrebarea dacă este corect din punct de vedere procedural ca revocarea măsurii arestului preventiv să fie dispusă în acelaşi dosar în care s-a dispus arestul preventiv şi predarea. Întrebarea se justifică prin aceea că, în temeiul art. 108 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 302/2004, judecătorii s-au dezînvestit odată cu dispunerea arestării şi a predării (hotărârea pronunţată de către instanţă atunci când persoana solicitată consimte la predare este definitivă). Aşadar, prin pronunţarea celor două sentinţe a operat şi dezînvestirea instanţei, cele două dosare fiind din această perspectivă definitiv soluţionate. Ca atare, judecătorii implicaţi în judecarea procedurii de predare, nu aveau de ce să soluţioneze cererea de revocare în cadrul aceluiaşi dosar. Cererile de revocare erau cereri independente de aceste dosare care trebuiau judecate în dosare distincte, de către orice alt judecător şi nu exclusiv de către cei care au dispus anterior arestarea şi predarea persoanelor solicitate.

Oricum, în situaţia de faţă, nimeni nici nu s-ar fi gândit să invoce acest viciu. Era clar în interesul persoanelor solicitate ca procedura de revocare să fie cât mai rapid soluţionată pentru ca ei să redevină din doi Josef K. contemporani doi simpli cetăţeni germani aflaţi în stare de libertate.

Acţiunea „Procesului” se încheie deci la data 8 aprilie 2013, ora 23:30 când cele două persoane sunt efectiv eliberate din cadrul I.G.P.R.- Arestul Central Bucureşti.

Concluzia:

Din păcate, speţa mai sus prezentată este un trist exemplu privind modul în care operează cooperarea judiciară între statele membre şi situaţiile absurde pe care un asemenea mecanism le poate genera. Ideea mandatului european nu este în sine una nefericită. Nefericite sunt doar consecinţele pe care mecanismul le poate genera atunci când recursul la mandatul european este fundamentat de temeiuri mai mult decât absurde, de genul arestării inculpatului pentru a i se comunica drepturile.

Trist este că „Procesul” nu-i are ca protagonişti doar pe aceşti doi Josef K. Autorităţile spaniole (şi nu numai) obişnuiesc să recurgă la mandatul european de arestare în baza unor mandate naţionale întemeiate pe motive de acest gen iar, după ce obţin ceea ce se presupune că îşi doresc (respectiv localizarea persoanei şi demararea procedurii de predare), conştientizează absurdul situaţiei şi îşi retractează poziţia prin revocarea mandatului sau exprimarea dezinteresului pentru predare. Nu ar fi oare mult mai simplu dacă, de la început, nu ar fi demarată o asemenea procedură? Mai mult ca sigur că ar fi.

conf. univ. dr. Sergiu BOGDAN

*articol scris în colaborare cu Doris-Alina ȘERBAN, avocat partener în SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan