Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Vânzarea-cumpărarea profesională şi „principiul” consensualismului
18.04.2013 | Gheorghe PIPEREA

JURIDICE - In Law We Trust

1. Contractul, ca fapt juridic lato sensu, este menit a genera drepturi si obligatii. In mod normal, prin contract nu se creeaza drepturi reale, ci drepturi personale, opozabile doar intre partile contractului. Daca noul nostru Cod civil este sau nu in acest sens ramane de vazut: art. 1166 C. civ. emite o definitie a contractului ca „acord de vointe dintre doua sau mai multe persoane cu intentia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Drepturile reale, mai ales dreptul de proprietate, sunt opozabile erga omnes. In dreptul roman, crearea si transmiterea drepturilor reale urmau cai speciale, sacramentale, care sa le asigure aceasta opozabilitate erga omnes (spondeo, mancipatio, traditio, in jure cessio, manu militari). Aceasta separatie – logica, de altfel – a fost abandonata in dreptul modern. Incepand cu Codul civil francez din 1804, contractului de vanzare-cumparare i s-a conferit efect translativ de drepturi reale. Mai mult, acest contract a devenit chiar prototipul, dreptul comun al contractului translativ de drepturi, asa cum il califica art. 1651 din Codul nostru civil.

In dreptul civil consecutiv Codului civil francez din 1804, acest efect translativ de drepturi reale al vanzarii-cumpararii este guvernat de asa-numitul „principiu al consensualismului”, reglementat atat de Codul civil roman de la 1864 (fostul art. 1295 alin. 1), cat si in actualul Cod civil roman (art. 1674). Proprietatea bunului vandut „se stramuta de drept cumparatorului” din momentul incheierii contractului, chiar daca bunul nu va fi fost predat ori pretul nu va fi fost platit inca.

Definitia normativa a vanzarii–cumpararii, pe care o fixeaza art. 1650 C. civ. precum si identificarea obligatiei de a transmite dreptul vandut drept principala obligatie generata de contractul de vanzare-cumparare (art. 1673 alin. 1 C. civ.) fac din transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator scopul, finalitatea, causa remota vanzarii-cumpararii. Prestatia caracteristica in contractul de vanzare-cumparare este transferul dreptului de proprietate de la vanzator la cumparator.

Aceasta caracteristica este cea care da individualitate vanzarii-cumpararii intre celelalte contracte numite, ca figura juridica. Astfel, „vanzarea este contractul prin care vanzatorul transmite sau, dupa caz, se obliga sa transmita cumparatorului proprietatea unui bun in schimbul unui pret pe care cumparatorul se obliga sa il plateasca”, iar „vanzatorul este obligat sa transmita cumparatorului proprietatea bunului vandut”. Asadar, urmand canoanele Codului civil francez din 1804, Codul nostru civil din 2011 face din vanzare-cumparare un contract care se incheie pentru a se obtine efectul translativ de drept de proprietate. Iar acest efect translativ se produce, asa cum rezulta din art. 1674 C. civ. solo consensu. Este ceea ce, in doctrina clasica a dreptului civil se numeste „principiul consensualismului”.

Enuntul acestui asa-numit „principiu al consensualismului” este, totusi, dizarmonic in raport de realitatea practica si chiar de textele din Codul civil care ii urmeaza sau cu care acest principiu (nu) se coordoneaza. Astfel, inainte de a fixa „principiul”, chiar art. 1674 C. civ. incepe prin a enunta exceptiile de la acesta („cu exceptia cazurilor prevazute de lege ori daca din vointa partilor nu rezulta contrariul…”). Cele doua texte care urmeaza acestui enunt, adica art. 1675 si art. 1676 C. civ., fie disocieaza efectul translativ de efectul opozabilitatii erga omnes al transferului dreptului real, in cazul unor bunuri mobile care circula juridic prin efectuarea unor formalitati, fie, in cazul imobilelor, conditioneaza insasi valabilitatea acestui transfer de efectuarea intabularii.

Intr-adevar: (i)art. 1675 C. civ. amana efectul opozabilitatii erga omnes a transferului dreptului de proprietate pana la efectuarea formalitatilor de publicitate, „in cazuri anume prevazute de lege”; poate fi vorba, de exemplu, de actiuni sau parti sociale, de diferite instrumente financiare, de titluri comerciale de valoare etc.; (ii) in cazul imobilelor, transferul insusi al dreptului de proprietate („stramutarea proprietatii”) este, asa cum rezulta expres din  art. 1676 C. civ., „supus dispozitiilor de carte funciara”, fiind un efect al intabularii, si nu al contractului (art. 885 C. civ.); (iii) pentru bunurile mobile, posesia, ca stare de fapt, este o prezumtie absoluta de proprietate (art. 935 C. civ.), posesia de buna credinta a acestora asigurand si opozabilitatea fata de terti a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale (art. 936 C. civ.).

Asadar, desi efectul translativ de drepturi reale este ridicat de textele Codului civil la rangul de causa proxima in contractul de vanzare–cumparare, in realitate contractul de vanzare-cumparare este „perfect” doar intre parti la momentul incheierii acordului de vointe, nu si fata de terti, carora nu le este opozabil decat dupa efectuarea formalitatilor. Efectul erga omnes al transferului dreptului de proprietate nu este generat de contract, ci de formalitatile de publicitate. Suntem, deci, in prezenta unei amanari, in raport de terti, a transferului dreptului de proprietate, a unei „stramutari” precare, incomplete a proprietatii. Nefiind obtinut acest efect, tertii, destinatari ai obligatiei generale de non facere corelativa dreptului real, au dreptul sa ignore transferul proprietatii. De aici, chestiuni complicate relative la succesiuni de vanzari efectuate intre momentul „acordului de vointe” intre vanzator si cumparator si momentul efectuarii publicitatii.

Intre partile contractului de vanzare-cumparare, bunul paraseste patrimoniul vanzatorului si intra in patrimoniul cumparatorului de indata ce acordul partilor s-a realizat. Dar nu si fata de terti. Daca efectul de opozabilitate erga omnes nu se va fi instalat inca, vanzatorul poate vinde bunul altor cumparatori, cu acelasi efect de „stramutare” a proprietatii de la vanzator la cumparator pe temeiul simplului acord de vointe, tertii, inclusiv cumparatorii succesivi ai bunului, nefiind tinuti de acordul de vointe al partilor. De aici consecinta ca acel bun este si nu este in patrimoniul vanzatorului pana la momentul efectuarii formalitatilor, in functie de unghiul in care este privita chestiunea – pentru primul si succesivii cumparatori, bunul este in patrimoniul lor, dar pentru terti, bunul este inca in patrimoniul vanzatorului, intrucat inca nu se va fi efectuat formalitatea necesara opozabilitatii erga omnes a transferului dreptului de proprietate. Si, de aici:

(i) concursul intre mai multi cumparatori succesivi ai aceluiasi bun, precum si

(ii) concursul, greu de gestionat, intre creditorii chirografari ai vanzatorului, ai cumparatorului initial si ai cumparatorilor succesivi, intrucat bunul vandut va fi parasit (sau nu, in functie de unghiul din care privim problema) patrimoniul vanzatorului, intrand in patrimoniul cumparatorului initial sau al celor succesivi;

(iii) conflictuala vanzare a bunului altuia, reglementata de art. 1683 C. civ.;

(iv) in fine, desi lista consecintelor disocierii efectului erga omnes de efectul „translativ” al acordului de vointe dintre vanzator si cumparator nu se epuizeaza aici, problema riscului pieirii fortuite a bunului vandut, in functie de care se fixeaza, pe capul cumparatorului sau al vanzatorului, si interesul asigurarii bunului vandut.

Este evident ca preferat in aceasta succesiune de vanzari este cel care probeaza primul ca a indeplinit formalitatile de publicitate sau de intabulare, dar dupa transarea acestei probleme, ramane responsabilitatea implicata de ratarea emolumentului contractului de vanzare-cumparare (care este, asa cum s-a vazut mai sus, nimic altceva decat transferul dreptului de proprietate asupra bunului „cumparat”), ratare care se „contabilizeaza” in patrimoniul cumparatorului initial sau cel al unuia dintre cumparatorii succesivi ai aceluiasi bun. Acesti „ceilalti cumparatori”, altii decat cel care a reusit sa indeplineasca formalitatile de publicitate si care va fi preferat, vor ramane cu „glorioasa” satisfactie ca, in relatie cu vanzatorul, ei sunt proprietari (pentru alte amanunte, a se vedea si: Gh. Piperea, Drept comercial, vol. II, C.H. Beck, 2009, p. 74-75).

Probabil datorita acestor abdicari de la principiile logicii formale pe care le practica fostul art. 1295 din Codul civil de la 1864 si le practica actualul art. 1674 C. civ. (ambele preluand modelul gresit al Codului civil francez), dar mai ales datorita multiplelor situatii practice in care dreptul de proprietate se disputa intre doi sau mai multi cumparatori ai aceluiasi bun imobil, in profunzimea noului Cod civil se renunta la fictiunea transferului dreptului de proprietate pe baza simplului acord de vointe: doar posesia de buna-credinta (bunuri mobile) si, respectiv, intabularea sau inscrierea in cartea funciara (imobile) sunt translative de drepturi reale.

2. Dincolo de realitatea normativa, care este primitoare de fictiuni juridice, in realitatea practica, regula consensualismului este contrazisa zi de zi, mai ales in raporturile juridice in care sunt parte profesionistii. Regulile enuntate sunt norme supletive, ele operand numai in lipsa unei clauze contractuale contrare si numai in cazul bunurilor individual determinate.

In primul rand, se remarca faptul ca se pot vinde nu doar bunuri existente, individual determinate, ci si bunuri viitoare, precum si bunuri de gen. In aceste cazuri, proprietatea se transmite la cumparator in momentul in care bunul s-a realizat, constructia s-a edificat (in acest caz, se vor urma dispozitiile de carte funciara relative la „stramutarea” proprietatii) sau bunurile de gen limitat s-au individualizat (art. 1658 C. civ.).

Individualizarea bunurilor de gen se face prin predare (inclusiv catre un caraus/transportator), numarare, cantarire, masurare sau prin orice alt mijloc impus de natura bunurilor (art. 1678 C. civ.). Asadar, in aceste cazuri, proprietatea ramane la vanzator pana la realizarea bunului sau pana la individualizare. Pana la acest moment, vanzatorul este proprietar (si, deci, persoana careia i-ar incumba riscul pieririi fortuite a bunului); cumparatorul nu are, in aceste cazuri, decat dreptul de creanta contra vanzatorului constand in realizarea/individualizarea bunului si predarea acestuia.

Transmiterea proprietatii opereaza, in toate cazurile, ex nunc, adica odata cu individualizarea marfii prin predare sau prin remiterea documentelor reprezentative ale marfurilor. Modalitatile de individualizare difera dupa cum livrarea implica circulatia efectiva a marfii, in materialitatea ei sau marfurile circula prin intermediul circulatiei documentelor reprezentative ale marfii (conosament, recipisa de depozit, warant) ori marfurile circula de pe o piata pe alta, prin intermediul carausului sau pe mare. Astfel: (i) in cazul in care livrarea implica circulatia efectiva a marfurilor, individualizarea se realizeaza la momentul cand se aduce la indeplinire obligatia de predare, fie direct cumparatorului, fie transportatorului[1]; (ii) daca circulatia marfurilor se realizeaza prin intermediul circulatei titlurilor reprezentative ale marfurilor[2], predarea este socotita ca adusa la indeplinire prin remiterea acestora cumparatorului.

Este posibil un decalaj in timp intre momentul consensului contractual si momentul transferului dreptului de proprietate si in cazul marfurilor care circula de pe o piata pe alta. Transmiterea proprietatii si a riscurilor in cazul marfurilor care circula de pe o piata pe alta este diferita, dupa cum  marfurile circula prin intermediul carausului terestru sau marfurile circula pe mare. In cazul  in care marfurile transportate sunt bunuri de gen, efectul translativ de proprietate si/sau de risc are loc in momentul in care marfurile sunt predate catre caraus, predarea fiind o modalitate de individualizare a bunurilor.

Predarea se realizeaza nu intre vanzator si cumparator, ci de catre vanzator (expeditor) carausului. Cum carausul este un posesor precar al marfii transportate, proprietar fiind, din momentul predarii, cumparatorul, riscul pieirii fortuite a marfii, chiar in cursul transportului, este suportat de cumparator. In cazul marfurilor care circula pe mare, conform art. 63 C. com., vanzarea marfurilor care se afla in calatorie pe mare este supusa conditiei sosirii in buna stare a vasului. In lipsa unei individualizari a vasului, art. 63 C. com. nu este aplicabil. Se observa ca, in cazul marfurilor care se transporta pe mare, vanzarea este un contract incheiat sub conditia suspensiva a sosirii vasului la destinatie. Vanzatorul este inca proprietar al marfii si suporta riscul pieirii fortuite a marfii, cata vreme aceasta se afla in curs de transport pe mare. In consecinta, el nu va avea dreptul la pretul marfii, dar nici nu va fi obligat sa plateasca despagubiri cumparatorului. Regulile statuate de art. 63 C. com. pot fi inlaturate  prin stipularea in contract a clauzelor c.i.f. sau f.o.b[3]. In cazul vanzarilor comerciale, regula consensualismului este aplicabila foarte rar.

Practic, aceasta regula este aplicabila aproape exclusiv in contractele incheiate intre persoane departate, intrucat in aceste cazuri contractele se incheie in forma simplificata, nenegociata, regimul lor juridic fiind dat de normele supletive din Codul civil. De regula, partile in contractele comerciale reglementeaza momentul cand opereaza transferul proprietatii si al riscurilor, fie prin clauze contractuale explicite si directe, fie indirect, prin referire la anumite uzante comerciale unificate acceptate pe una sau mai multe piete (lex mercatoria universalis). Codificarile Incoterms (Europa), RAFDT (America) sunt liste de clauze standardizate care se refera, in principiu, la obligatia de predare a marfii (obiect al contractului) si transmisiunea proprietatii.

Si in cazul vanzarii bunurilor individual determinate este posibila amanarea momentului transferului dreptului de proprietate asupra bunului vandut, prin inserarea in contract a unor clauze care sa afecteze contractul cu o conditie sau un termen. In cazul vanzarii sub conditie sau cu termen, transferul dreptului de proprietate este amanat pana la implinirea termenului sau conditiei.

O astfel de vanzare este vanzarea cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate. „Rezerva proprietatii” este, asa cum rezulta din art. 1684 C. civ. „stipulatia prin care vanzatorul isi rezerva proprietatea bunului pana la plata integrala a pretului este valabila chiar daca bunul a fost predat; aceasta stipulatie nu poate fi insa opusa tertilor decat dupa indeplinirea formalitatilor de publicitate cerute de lege, dupa natura bunului”. Clauza de rezerva a dreptului de proprietate este un mecanism care permite vanzatorului sa se asigure contra riscului de insolvabilitate a cumparatorului, in contractele in care plata pretului nu se efectueaza integral la momentul incheierii contractului.

Este o eficienta garantie contra riscului insolventei, intrucat duce la mentinerea in patrimoniul vanzatorului a dreptului de proprietate asupra lucrului vandut, cumparatorul fiind un simplu posesor precar. In cazul in care cumparatorul a devenit subiect al unei proceduri de insolventa, vanzatorul beneficiar al clauzei nu este un simplu creditor al debitorului pentru plata pretului (caz in care va trebui sa se inscrie in masa credala pentru a-si recupera creanta, urmand a suporta concursul celorlalti debitori), ci si un proprietar deplin al bunului.

In aceasta calitate, daca bunul a ajuns in posesia debitorului-cumparator, el va avea, in principiu, dreptul sa i se restituie bunul vandut, fara a fi nevoit sa suporte concursul creditorilor cumparatorului. Daca nu a predat inca bunul, el va putea sa-l retina, nefiind obligat la predare, cel putin in cazul in care, in aplicarea art. 86 din Legea insolventei, administratorul judiciar nu ia masura continuarii contractului si, corelativ, nu cere predarea bunului. Daca proprietatea s-a transferat la debitor sau, din contra, a ramas la vanzator, dar administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului, vanzatorul este beneficiar al unui privilegiu asupra bunului vandut, daca pretul acestuia nu i-a fost integral achitat, privilegiu care se mentine si in procedura insolventei deschisa fata de cumparator, cu conditia ca acest privilegiu sa fie conservat in mod corespunzator.

Acest privilegiu are caracter de garantie reala, si nu doar de simpla cauza de preferinta, dar el exista numai daca bunul vandut se afla inca in posesia cumparatorului. Solutia este logica, intrucat tertul dobanditor al bunului mobil va putea invoca posesia de buna credinta care valoreaza titlu in privinta bunurilor mobile. O anumita retinere am putea avea in recunoasterea unui privilegiu in favoarea vinzatorului care a pastrat dreptul de proprietate asupra bunului si administratorul judiciar a decis continuarea contractului si pastrarea bunului; in acest caz, proprietatea asupra bunului exclude privilegiul, care este recunoscut doar vanzatorului care a transferat dreptul de proprietate la cumparator si, in acelasi timp, nu si-a incasat integral pretul. Totusi, ar fi complet inechitabil pentru vanzator sa i se impuna continuarea contractului si, in acelasi timp, sa i se refuze orice protectie. Asadar, conchid sustinand ca si in acest caz ar trebui sa i se recunoasca un privilegiu vanzatorului, intrucat situatia este analoga cu cea prevazuta de fostul art. 1730 pct. 5 din Codul civil de la 1864.

Vanzarea cu clauza de rezerva a dreptului de proprietate se distinge de vanzarea ca element al leasingului, dar si de vanzarea in rate. Diferenta fata de vanzarea in rate este aceea ca, in cazul vanzarii in rate, cumparatorul devine, de regula, proprietar la momentul incheierii contractului. Diferenta fata de leasing este aceea ca, in cazul leasingului, pana la expirarea termenului inchirierii, utilizatorul bunului este un simplu chirias, numai optiunea pentru vanzare la valoarea reziduala (care se manifesta la expirarea inchirierii), transformand contractul in vanzare propriu-zisa.

Pe perioada inchirierii, utilizatorul are doar un drept de preferinta la vanzarea bunului. Leasingul, care este o inchiriere in vederea vanzarii la valoarea reziduala, nu poate fi confundat nici el cu vanzarea in rate, in cazul careia cumparatorul devine proprietar al bunului cumparat la momentul incheierii contractului sau la momentul stabilit de parti in contract, vanzatorul fiind doar creditor al pretului. Locatarul, in cazul leasingului, poate sa devina proprietar numai daca si-a manifestat in mod legitim intentia de cumparare, platind tot ceea ce are de platit finantatorului.

Efecte asemanatoare, de amanare a transferului dreptului de proprietate, poate avea si inserarea in contract a unor uzante comerciale unificate si codificate, cum sunt clauzele Incoterms (Europa) sau RAFDT (America). Aceste colectii de reguli sunt liste de clauze standardizate care se refera, in principiu, la obligatia de predare a marfii (obiect al contractului) si la transmisiunea proprietatii[4].

Asadar, in relatiile comerciale, in majoritatea cazurilor in care plata integrala a pretului nu se face pe loc, ci la un anumit termen de la livrarea marfii, proprietatea asupra marfii nu se transmite la cumparator decat la momentul platii ultimei rate de pret. Daca, intre timp, cumparatorul va fi supus procedurii insolventei, vanzatorul va avea, in principiu, dreptul sa revendice bunul (in cazul bunurilor mobile, numai daca acestea se mai afla inca in detentia cumparatorului; daca bunul a fost, intre timp, revandut, vanzatorul nu mai poate revendica bunul, intrucat se opune principiul posesiei de buna-credinta care valoreaza titlu).

Pentru plata pretului, el va avea dreptul sa se inscrie la masa credala in procedura insolventei deschisa fata de cumparator. In astfel de situatii, vanzatorul sau finantatorul sunt aparati, cel putin partial, de riscul insolventei, intrucat ei isi pot relua bunul de la debitor si, in acelasi timp, pot spera in distributia unor sume in contul ratelor de pret sau de leasing. Aparent, acesti creditori ar «scapa» procedurii, efectul suspensiv de urmariri individuale neafectand dreptul lor de a-si relua bunul de la debitor. Dreptul de revendicare a bunului vandut sau dat in leasing, bun asupra caruia vanzatorul sau finantatorul isi pastreaza dreptul de proprietate este, insa, limitat de dispozitiile Legii insolventei.

Practic, asa-numitul „principiu al consensualismului” ramane a se aplica doar bunurilor mobile a caror circulatie juridica nu este supusa unor formalitati de publicitate, marfurilor individual determinate si pentru care nu s-a amanat expres sau implicit transferul dreptului de proprietate la cumparator, drepturilor reale, altele decat dreptul de proprietate si ipotecile.


[1] Transportatorul nu este proprietar al marfii, ci detentor (posesor precar) al acesteia;  el detine marfa in vederea predarii ei la cumparator.
[2] Marfurile generic individualizate, cu un grad mare de fungibilitate, pot fi reprezentate prin inscrisuri standardizate care pot circula, de regula, prin andosare (gir). Acestea sunt titluri la ordin. Titlurile reprezentative ale marfurilor pot fi emise si in formatul la purtator, caz in care titlurile circula prin simpla traditiune. In general, circulatia documentelor reprezentative ale marfurilor se realizeaza prin bursa, dar ele pot fi si constituite drept garantii pentru credite sau alte prestatii. Documentele reprezentative ale marfurilor cele mai cunoscute sunt conosamentul si recipsa de depozit sau warantul. Conosamentul reprezinta inscrisul care probeaza incasarea unei cantitati de marfa pe un vas ce se afla in curculatie mare. Posesorul titlului este proprietarul marfii. Recipsa de depozit/warantul reprezinta inscrisul care probeaza ca o anumita cantitate de marfa se afla depozitata in depozite, antrepozite vamale sau portuare, pe docuri etc. Posesorul titlului este fie proprietarul marfii, fie titularul unei garantii reale asupra acesteia. Transferul titlurilor reprezentative ale marfurilor, in modalitatle aratate, are deplin efect transltiv in privinta marfurilor insele.
[3] C.i.f. – cost, insurance, freight: vanzatorul se obliga sa incheie contractul de transport, sa incarce pe vas si sa asigure marfa si sa plateasca navlul; riscurile trec asupra cumparatorului in momentul ajungerii marfii la destinatie. F.o.b. – free on board: vanzatorul se obliga doar la aducerea marfii in portul de imbarcare si la trecerea acesteia peste bordul navei. Transportul in sine se realizeaza  pe riscul si cheltuiala cumparatorului.
[4] Pentru amanunte, a se vedea T. Popescu, Dreptul comertului international, ed. 2, Bucuresti, 1983, p. 228. Dupa alte opnii, simpla referire facuta intr-un contract la clauzele Incoterms nu clarifica momentul cand cumparatorul dobandeste dreptul de proprietate asupra marfii, ci numai momentul la care riscul marfii trece de la vanzator la cumparator. In acest sens, a se vedea: O. Capatana, Br. Stefanescu, Tratat de drept al comertului international, vol. 2, Bucuresti, 1987, p. 160-165. Conform acestei opinii, in lipsa unei clauze explicite in contract referitor la dreptul de proprietate asupra marfii, simpla trimitere la termeni din uzantele comerciale unificate nu suplineste aceasta lacuna.


Prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA
Managing Partner PIPEREA SI ASOCIATII

Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!









JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.