Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Dreptul soţului nevinovat la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin desfacerea căsătoriei
22.04.2013 | Gabriel LEFTER


Art. 388 care reglementează dreptul la despăgubiri pentru desfacerea căsătoriei a reprezentat una dintre prevederile legale cel mai des comentate de mass-media la apariţia NCC, presa (scrisă, audio-video sau on line, locală sau centrală) expunând pe larg concluzia că „soţul infidel plăteşte despăgubiri la divorţ”.

La polul opus al interesului pentru efectul acestei prevederi legale par să se fi situat profesioniştii dreptului implicaţi într-un fel sau altul în redactarea NCC, care în conferinţele de prezentare a actului normativ[1] s-au limitat la a prezenta caracterul de noutate al dispariţiei.

Şi puţina doctrină scrisă privind noile reglementări în materia divorţului[2] nu a abordat instituţia despăgubirilor în mod exhaustiv, din perspectiva tuturor problemelor pe care  aplicarea în practică a prevederilor legale le-ar putea crea.

Au fost explicitate doar acele prevederi care, oricum, se înţelegeau la o citire atentă a art. 388: acordarea despăgubirilor este independentă de acordarea prestaţiei compensatorii; are dreptul la despăgubiri doar „soţul nevinovat” solicitarea de indemnizare se poate face doar odată cu cererea de divorţ, cererea în despăgubiri întemeiată pe art. 388 NCC formulată înainte de acţiunea în desfacerea căsătoriei sau după pronunţarea divorţului fiind inadmisibilă[3].

Totuşi, recent, s-a scris un articol de certă utilitate şi foarte bine documentat care reuşeşte să lămurească înţelesul art. 388 NCC din perspectiva sursei de inspiraţie care a condus la adoptarea instituţiei „dreptul la despăgubiri”[4].

Autorul susţine în mod convingător că inspiraţia pentru art. 388 NCC este forma anterioară a art. 266 din Codul civil francez, care prevedea că „atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta poate fi obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea căsătoriei l-a provocat celuilalt soţ. Acesta din urmă poate pretinde daune cu ocazia acţiunii de divorţ”.

Interesantă este sublinierea că, în anul 2005, art. 266 din Codul civil francez a suferit o modificare de substanţă, potrivit cu care daunele-interese pot fi acordate unuia dintre soţi doar pentru repararea consecinţelor de o gravitate deosebită pe care le suferă din cauza desfacerea căsătoriei; tot pentru buna înţelegerea a art. 388 NCC, consider relevantă susţinerea conform căreia „reglementarea franceză a unei răspunderi delictuale speciale cu ocazia divorţului îşi are originile în 1941, consacrând o jurisprudenţă anterioară bazată pe prevederile dreptului comun”.

Problemele privind aplicarea în practică a art. 388 NCC vor apărea determinate de reglementarea concisă (spre diferenţă, unui alt efect patrimonial al divorţului „prestaţia compensatorie”, îi sunt consacrate şase articole) care este de natură să creeze confuzii privind întocmirea condiţiilor pentru angajarea acestei forme de răspundere civilă delictuală.

Natura juridică a despăgubirilor întemeiate pe art. 388 NCC, urmează a fi lămurită de doctrina de drept civil, în lucrarea „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil” pct. 9 fiind expuse opiniile doctrinare franceze care variază de la ideea de răspundere civilă delictuală cu varianta răspunderii obiective până la aceea de pedeapsă privată în privinţa soţului vinovat de desfacerea căsătoriei; concepţia că art. 388 instituie o sancţiune pecuniară aplicată soţului vinovat de desfacerea căsătoriei a fost exprimată deja (Andreea Dumitrescu, Divorţul în noul Cod civil), în timp ce alţi autori vorbesc despre o specie de răspundere civilă delictuală.

Din punctul meu de vedere, aplicarea art. 388 poate crea dificultăţi referitor la constatarea existenţei unor elemente ale răspunderii civile delictuale (această natură juridică despăgubirilor prevăzute de art. 388 NCC fiind indiscutabilă): existenţa unui prejudiciu, existenţa unor fapte ilicite şi existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Cea de a patra condiţie a răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 Cod civil „existenţa vinovăţiei” pare a nu pune probleme, dat fiind că art. 388 califică subiectul pasiv al obligaţiei la despăgubiri ca fiind „soţul vinovat”, referire făcându-se evident la prevederile art. 379, respectiv „culpa unuia dintre soţi la destrămarea căsătoriei”.

Referitor la prima condiţie pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie, s-a arătat[5] că prejudiciul este efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană; art. 1359 a impus soluţia propusă demult de doctrină conform căreia se iau în considerare prejudicii care sunt rezultat nu numai al încălcării unor drepturi subiective dar şi al unor interese care creează aparenţa unui drept subiectiv.

Dreptul subiectului civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ în virtutea căreia aceasta poate, în limita dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o anumită conduită şi să ceară concursul forţei coercitive a statului[6] atunci când dreptul său este încălcat, fie pentru a asigura respectarea acestui drept, fie pentru a obţine o despăgubire pentru prejudiciul cauzat.

Este inutil de subliniat că principalele efecte ale căsătoriei se referă la relaţiile personale dintre soţi care constituie (sau ar trebui să constituie) principalul conţinut al relaţiei dintre soţi (şi nu întâmplător legiuitorul, în Titlul II „Căsătoria” al Cărţii „Despre familie”, a consacrat relaţiilor personale un capitol situat înaintea aceluia privind relaţiile patrimoniale).

Conţinutul relaţiilor de familie este extrem de vast şi nu poate, în mod obiectiv, fi determinat de prevederile legale, acesta presupunând orice demers în sensul atingerii finalităţii principale ale familiei „respect reciproc, fidelitate şi sprijin moral” (art. 309) şi „creşterea şi educarea copiilor” (art. 258).

Chiar dacă s-ar afirma că, prin codificarea unei părţi a relaţiilor personale, aceste legături dintre soţi capătă caracter juridic, niciodată nu se poate susţine că  noţiuni  precum „respect”, „fidelitate”, „sprijin moral” transcend noţiunii de obligaţie morală şi devin obligaţii juridice.

Legătura dintre moralitate şi legalitate este evidentă în instituţia căsătoriei în care acceptarea, dedicaţia şi devotamentul sunt faţete ale sprijinului moral şi premise ale naşterii raporturilor de căsătorie.

În studiul de faţă, interesează unul dintre aspectele obligaţiei legale în general – ce  nu constituie decât o specie a obligaţiilor morale – care constă în posibilitatea impunerii conduitei corespunzătoare dreptului subiectiv civil prin forţa coercitivă a statului.

Natura informală a obligaţiei morale – ce face deci parte dintr-un sistem de reguli, idealuri sau valori care însă nu sunt sistematizate în corpul unor legi -, ce guvernează comportamente individuale care ar putea afecta alţi indivizi, implică faptul că nu există vreo autoritate sau instituţie care ar putea tranşa dispute morale, indiferent care ar fi acestea, o obligaţie morală producând consecinţe doar dacă este acceptată voluntar, iar lipsa conformităţii unui comportament cu aşteptările celorlalţi putând atrage cel mult doar oprobriul public.

Scurtul excurs în domeniul legăturii indisolubile (pentru că normele juridice s-au desprins din cele etice) dintre morală şi drept s-a făcut cu scopul de a evidenţia mijloacele diferite de realizare a normelor morale şi a celor juridice: în timp ce primele sunt garantate în transpunerea lor în viaţă de blamul colectivităţii, cele din urmă se bucură de forţa unor sancţiuni juridice în aplicarea lor.

Aici trebuie evidenţiată distincţia subtilă făcută de autorii NCC atunci când au reglementat efectele căsătoriei, tratându-le în capitole destinate după cum se referă la relaţiile personale şi, respectiv, la relaţiile patrimoniale.

Astfel, capitolul VI este intitulat „Drepturi şi obligaţii patrimoniale ale soţilor” pe când capitolul V se numeşte „Drepturile şi îndatoririle (iar nu obligaţiile) personale” ale soţilor.

Fără a omite perfecta echivalenţă semantică dintre cei doi termeni „îndatorire” şi „obligaţie” (dar reţinând că, în limbajul juridic, anumite cuvinte au o altă semnificaţie decât în exprimarea uzuală), trebuie totuşi remarcată reticenţa legiuitorului în a califica sarcina de respect, fidelitate şi sprijin moral drept „obligaţii legale”; în plus, interpretarea art. 309 NCC împreună cu art. 310 şi 311 face evidentă intenţia diferenţierii în redactare: „un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa”, „soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei”, pe când soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

Apoi, din perspectiva istorică, deşi vechiul Cod al familiei avea o secţiune despre drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, între acestea nu se regăseau aşa-zisele obligaţii morale (despre care se ocupa art. 2); totuşi, printre noile „datorii” stabilite de NCC este aceea de „fidelitate” a cărei existenţă era acceptată şi de doctrină[7], dar care, constant, era calificat doar un motiv de divorţ.

Concluzionând, este foarte greu de acceptat că îndatoririle stabilite de art. 309 NCC impun în sarcina soţilor obligaţii legale susceptibile de realizare prin forţa statului sau, în caz de imposibilitate, dau dreptul la dezdăunare.

De asemenea, dacă noţiunea şi conţinutul unei obligaţii morale sunt bine stabilite şi unanim recunoscute în orice tip de organizare socială (pentru că reglementează – ceea ce înseamnă că restrâng – comportamentul oamenilor în colectivitate), la fel de uşor trebuie admis că niciodată unei obligaţii morale nu îi corespunde un drept subiectiv civil, ca drept pur juridic.

Apoi, deşi se poate aprecia că unei obligaţii morale i-ar corespunde un drept moral, conţinutul acestui tip de drepturi este foarte greu stabilit (şi, cu atât mai greu, de realizat contra ipoteticilor subiecţi pasivi), atât timp cât morala este un set de norme de conduită care limitează libertatea naturală a indivizilor în obligaţiile lor unii faţă de alţii, iar nu un ansamblu de directive care îndreptăţesc oamenii la anumite reacţii sau atitudini.

Revenind la condiţiile răspunderii civile delictuale, dacă nu se poate aprecia că încălcarea „îndatoririlor” prevăzute de art. 309 NCC înseamnă atingerea unui drept subiectiv, concluzia firească ar fi aceea că nesocotirea datoriei de respect, fidelitate sau sprijin moral nu este susceptibilă de a produce consecinţe negative care să poată fi reparate prin plata unei sume de bani.

Tot din punct de vedere al acestui element al răspunderii pentru fapta proprie, dar şi din perspectiva dreptului francez care a inspirat reglementarea, trebuie observat că autorii codului nu au preluat în întregime din forma veche a vechiului art. 266 Cod civil francez  care vorbea despre „prejudicii morale şi materiale” şi nici noua formă care vorbeşte despre „consecinţe de o gravitate deosebită”.

Este uşor de acceptat că, în lipsa unei limitări a legiuitorului, art. 388 NCC dă dreptul la despăgubiri atât pentru pagubele materiale cât şi pentru pagube morale, însă evoluţia în timp a art. 266 Cod civil francez şi eliminarea posibilităţii reparării prejudiciului moral[8] îndeamnă la reflecţie.

Complet criticabilă este lipsa preluării condiţiei importanţei, seriozităţii pagubei, condiţie care constituia o limitare firească în contextul noutăţii textului comentat care, cel puţin teoretic, ar fi putut tempera tendinţele soţilor inocenţi de a pedepsi suplimentar foştii parteneri pentru destrămarea căsătoriei[9].

În fine, pentru a finaliza paralela cu reglementarea din dreptul francez, introducerea art. 266 în Codul civil, a fost consecinţa necesităţii de codificare a unor soluţii jurisprudenţiale de acordarea a unor despăgubiri în temeiul prevederilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Mai mult, instanţele din Hexagon fac distincţii între răspunderea bazată pe art. 266 Cod civil francez, care ar privi doar repararea prejudiciilor născute din ruperea legăturii conjugale, şi răspunderea civilă de drept comun, bazată pe prevederile art. 1382 Cod civil francez, care redevine utilă atunci când se solicită compensarea unor prejudicii distincte, materiale sau morale, produse chiar şi cu prilejul divorţului[10].

Trebuie observat că niciodată – nici înainte de 1989, când exista o altă concepţie asupra prejudiciului moral, dar nici după anul 1989 când problema reparării băneşti a daunelor morale nu a mai constituit obiect de controversă – deci, niciodată, doctrina şi practica nu au analizat, măcar din perspectiva teoretică, acordarea unor despăgubiri soţului care nu se face vinovat de desfacerea căsătoriei (deşi, pur ipotetic, această posibilitate exista în temeiul art. 998-999 Cod civil).

Aceasta, pentru că, sub imperiul vechiului Cod al familiei (iar art. 373 lit. b are un conţinut identic cu cel al art. 38 alin. 1 Codul familiei), divorţul din culpă este deopotrivă un remediu la o situaţie care nu mai poate continua, dar şi o sancţiune pentru faptele culpabile ale unuia dintre soţi[11].

Rămân valabile dezlegările doctrinare privind rolul culpei în procedura de divorţ referitoare la unele efecte ale desfacerii a căsătoriei privind obligaţia de întreţinere între soţi (actual reglementată de art. 389 NCC), culpa exclusivă a soţului reclamant (art. 379 NCC şi art. 993 NCPC[12]) şi, în special, efectele de ordin moral, educativ. S-a apreciat[13] că reţinerea în hotărârea de divorţ a faptului că unul dintre soţi este vinovat de distrugerea căsătoriei înseamnă sancţionarea „atitudinii aceluia care, lipsit de simţ de răspundere faţă de familie şi societate” constituie astfel un exemplu negativ.

Chiar dacă, aşa cum s-a arătat[14], jurisprudenţa franceză dezavuează interpretarea conform căreia desfacerea căsătoriei este, în sine, o măsură de natură a împiedica apariţia unor prejudicii nepatrimoniale, totuşi această opinie nu poate fi complet refuzată dat fiind şi conţinutul art. 388 ce priveşte un „prejudiciu prin desfacerea căsătoriei”.

Interpretarea literală a sintagmei ar trebui să însemne că paguba o reprezintă chiar desfacerea căsătoriei; trecând peste sensul cuvintelor, raţional, „prejudiciul prin desfacerea căsătoriei” ar trebui să se refere la momentul în care paguba se transformă din una eventuală (pentru că instanţa are a aprecia „temeinicia” motivului de divorţ, apoi, în tot cursul judecăţii, soţii se pot împăca – art. 924 NCPC) într-una certă, sigură, atât din punct de vedere al existenţei cât şi din punct de vedere al evaluării. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că „desfacerea căsătoriei” nu poate fi chiar fapta ilicită căci, aşa cum s-a arătat divorţul este un remediu pentru o situaţie care nu mai poate continua[15]; în plus, divorţul este consecinţa cererii (pe care de acţiune sau reconvenţională) chiar a soţului care se cere despăgubit, astfel că nu se poate aprecia că propria faptă îi dă dreptul la indemnizare.

De aceea, trebuie acceptat că faptele ilicite de natură a crea un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei trebuie să se regăsească printre împrejurările care constituie motivele de divorţ şi, totodată, argumente în stabilirea culpei celui de la care se cer despăgubiri.

În raport de această constatare si datorită împrejurării că unele fapte ar putea fi mai vechi, este interesant de văzut dacă, pentru acest tip de răspundere civilă, sunt aplicabile prevederile art. 2523 privind prescrierea dreptului la acţiune sau cele ale art. 2532 pct. 1 privind suspendarea prescripţiei; în acelaşi registru, se pune problema incidenţei unei cauze generale de înlăturare a caracterului ilicit al faptei prejudiciabile – „consimţământul victimei”: dacă unul dintre soţi a acceptat – până la un moment dat – comportamentul celuilalt care denotă lipsa de respect sau lipsa de sprijin moral, continuarea căsătoriei ar constitui o clauză de nerăspundere?

Legat de raportul care ar putea exista între prevederile art. 388 şi art. 1357 şi urm., trebuie acceptat că, odată angajată răspunderea soţului culpabil, prejudiciul trebuie reparat integral (art. 1385) în echivalent sub forma de despăgubiri băneşti[16], prin plata unei sume globale (prestaţia periodică este exclusă, dat fiind că este greu de imaginat că desfacerea căsătoriei ar produce un prejudiciu cu caracter de continuitate[17]).

Deoarece, prin ipoteză, art. 388 presupune comiterea unor fapte ilicite anterior desfacerii căsătoriei, iar prejudiciul se produce la desfacerea căsătoriei, căsătorie care este în fiinţă la momentul cererii în despăgubire, rezultă că instanţa are de stabilit existenţa şi întinderea unui prejudiciu viitor – deci care nu s-a produs încă, dar este cert că se va produce în perspectivă.

Or, pentru „prejudiciul viitor” legiuitorul (codificând opinii doctrinare ce se refereau doar la prestaţiile periodice) a creat posibilitatea sporirii, reducerii sau suprimării despăgubirilor dacă după stabilirea lor, indiferent de formă, prejudiciul s-a mărit, micşorat ori a încetat (art. 1386 alin. 4).

De aceea, dacă asemănător instanţelor franceze se vor acorda despăgubiri pentru pierderea unei şanse de câştig în întreprinderea celuilalt soţ sau pentru prejudiciul moral constând în singurătatea morală şi afectivă creată de divorţ după o îndelungată viaţă în comun, se poate pune întrebarea dacă art. 1386 alin. 4 este aplicabil.

În baza acestui text, teoretic, oricare dintre soţi va putea solicita despăgubiri suplimentare (soţul nevinovat) ori micşorarea despăgubirilor (soţul vinovat) dacă consecinţele negative îndrumate de instanţă s-au modificat. Aceasta ar putea însemna că, dacă soţul nevinovat reuşeşte să îşi refacă viaţa de familie, prejudiciul acoperit prin aplicarea art. 388 a încetat să existe şi, s-ar putea cere reducerea sau suprimarea despăgubirilor, indiferent dacă, în realitate, despăgubirea nu a fost efectiv plătită sau plătită în întregime (într-un raţionament analog cu cel care a impus soluţia de obligaţie de întreţinere în cazul recăsătoririi soţului îndreptăţit la pensie de întreţinere)[18].

În finalul acestor considerente teoretice trebuie amintite, cu titlu de exemplu, împrejurările pentru care s-ar putea acorda despăgubiri în temeiul art. 266 Cod civil francez, pentru : cheltuielile de mutare şi stabilire în altă locuinţă, pierderea unei şanse de câştig în întreprinderea celuilalt soţ, prejudicii materiale rezultând din expunerea soţiei la urmărirea creditorilor în urma insolvabilităţii soţului, abandonarea soţiei într-o stare psihologică şi materială precară ca urmare a desfacerii căsătoriei (prejudicii materiale), respectiv, pentru prejudiciul moral constând în singurătatea morală şi afectivă creată de divorţ după o îndelungată viaţă în comun, părăsirea soţiei pentru o altă femeie mai tânără, prejudicii morale rezultate din părăsirea soţiei după 30 de ani de căsnicie pentru o altă femeie lăsându-i sarcina îngrijirii fiicei adulte, dar afectate de un handicap, expunerea soţiei la stigmatizare socială ca urmare a statutului de femeie divorţată, conceperea unor copii cu o altă femeie înaintea divorţului, refuzul de a consimţi la un divorţ prin acord, scandalul creat de soţ în jurul soţiei sale aflate la o vârstă înaintată şi care o expunea oprobriului public, abandonarea de către soţie a soţului şi copiilor aflaţi în faţa unor dificultăţi financiare create chiar de ea pentru a locui cu un alt bărbat (prejudicii morale)[19].

Apoi, nu se acordă despăgubiri în temeiul art. 266 Cod civil francez (în varianta care presupune cauzarea unui prejudiciu important) pentru părăsirea de către soţie a domiciliului conjugal şi neparticiparea la cheltuieli comune, pentru faptul că soţul a făcut un copil în afara căsătoriei, dacă din căsătorie nu au rezultat copii sau pentru că soţul a părăsit domiciliul comun pentru o altă femeie (totuşi abandonarea soţiei pentru o amantă mai tânără după o viaţă lungă împreună dă dreptul la despăgubiri – importante fiind dovedirea unei dureri rezultate din desfacerea căsătoriei de o anumită intensitate care depăşeşte suferinţa pe care, în mod obişnuit, un divorţ le poate cauza).

Pe lângă aceste cazuri de acordare a despăgubirilor pentru desfacerea căsătoriei, consider util a prezenta mai detaliat şi alte speţe ale instanţelor franceze în care s-a pus problema acordării unor daune fie în temeiul textului special (art. 266 Cod civil francez – al cărui echivalent parţial este art. 388), fie în temeiul textului general (art. 1382 Cod civil francez – al cărui echivalent era art. 998 vechiul Cod civil, în NCC prevederile se regăsesc în art. 1349 şi art. 1357).

Astfel, într-o speţă[20] privind aplicarea vechiului art. 266 Cod civil francez, s-au acordat soţului daune materiale în sumă de 15.000 euro, reţinându-se că divorţul va duce la lichidarea regimului matrimonial iar soţul inocent, în vârstă de 55 de ani, va avea dificultăţi în exercitarea profesiei sale de agricultor, trebuind fie să abandoneze exploataţia agricolă pe care o avea împreună cu fosta soţie  fie, dacă dorea să reţină ferma şi casă de locuit, să se împrumute pentru a plăti sulta.

În decizie s-a mai arătat că acest prejudiciu nu poate fi determinat pe baza unor documente contabile din care ar putea reieşi posibilităţile unui câştig de pe urma exploatării, ci în funcţie de tulburarea vieţii profesionale a soţului nevinovat, având în vedere că acesta era foarte ataşat de activitatea sa fermier şi ar putea avea dificultăţi evidente de recalificare profesională.

Mai trebuie amintit că ceea ce s-a reproşat soţiei vinovate pentru desfacerea căsătorie era părăsirea locuinţei comune după o căsătorie de 29 de ani, lăsându-şi soţul cu obligaţia de a continua activitatea în fermă şi de a îngriji cinci copii; acestea au constituit motive pentru acordarea unor daune morale de 2.000 euro în baza art. 1382 Cod civil francez (răspunderea civilă delictuală de drept comun).

Într-o altă speţă[21], Curtea de Casaţie a stabilit că se pot acorda despăgubiri în temeiul art. 1382 din Codul civil francez ori de câte ori se demonstrează existenţa unui prejudiciu material sau moral independent de acela care rezultă din desfacerea căsătoriei care a fost acoperit prin pronunţarea divorţului din culpa celuilalt soţ şi prin obligarea acestuia la suportarea consecinţelor financiare ale desfacerii căsătoriei (soţul vinovat – pentru că iniţiase o legătură cu o vecină şi prietenă a cuplului – fusese obligat la plata unei prestaţii compensatorii de 50.000 euro). Interesant de subliniat este că, în această speţă, curtea supremă franceză a acceptat indirect că pronunţarea divorţului din culpa celuilalt soţ constituie o reparaţie morală a prejudiciului rezultat din desfacerea căsătoriei (este drept împreună cu o prestaţie compensatorie de 50.000 euro care, în dreptul francez, se acordă fără o condiţie de vechime a căsătoriei, cerinţă inclusă în art. 390 NCC tot în urma dezbaterilor parlamentare).

Tot Curtea de Casaţie franceză[22] a stabilit că dreptul la despăgubirile prevăzute de art. 266 şi art. 1382 din Codul civil francez sunt instituţii distincte şi atât de bine diferenţiate, încât acordând unei petente despăgubiri în temeiul art. 1382, deşi aceasta invocase doar prevederile art. 266 s-au depăşit limitele învestirii instanţei şi s-a dat altceva decât s-a cerut („s-a modificat obiectul cererii”).

Aceasta pentru că art. 266 şi 1382 din Codul civil francez permit repararea unor daune distincte, primul text vizând prejudiciul material sau moral născut din desfacerea căsătoriei, iar al doilea, prejudiciul rezultat din alte fapte comise de către soţ în timpul căsătoriei[23]; în aceeaşi hotărâre, instanţa a stabilit că unul dintre soţi este îndreptăţit la plata unor despăgubiri în baza principiilor răspunderii civile delictuale (art. 1382 din Codul civil francez) pentru aceea că celălalt soţ a părăsit brutal domiciliul conjugal şi a dat dovadă de infidelitate, „afişând relaţia sa adulterină în tot cartierul”, chiar dacă pentru desfacerea căsătoriei s-a reţinut culpă comună (şi, deci, condiţiile art. 266 nu erau îndeplinite).

În fine, s-a considerat legală obligarea soţului la plata unor despăgubiri în sumă de 8.000 euro[24] avându-se în vedere faptele reţinute în sarcina soţului privind violenţa şi atacurile asupra integrităţii fizice şi psihice a soţiei care au generat consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte demnitatea sa femeie, soţie şi mamă, atitudine care a continuat şi după separarea soţilor, chiar dacă soţia a fost vulnerabilă şi avea o stare de sănătate precară.

Dreptul la despăgubiri constituie una dintre instituţiile interesante ale noului Cod civil, o reglementare nouă care ar putea părea dificil de explicat şi anevoios de aplicat în practică datorită problemelor pe care le ridică şi cărora doctrina şi jurisprudenţa vor trebui să dea un răspuns.

Opiniile exprimate sunt doar răspunsuri posibile la aspecte neclare asupra cărora judecătorii – primii chemaţi să interpreteze noile instituţii şi abia apoi doctrina – sunt datori să intervină în orice aspect al legii unde textele sunt neclare, unde textele lipsesc ori unde textele sunt îndoielnice.

Chiar dacă noul Cod civil nu aduce foarte multe noutăţi în materia divorţului (noile norme preluând lucrurile bune din vechile reglementări), judecătorii au o mare răspundere în manevrarea unor instituţii de tipul „prestaţiei compensatorii” şi „dreptului la despăgubiri” (ultima, ce nu pare a corespunde pe deplin culturii juridice a poporului român), iar înţelegerea modelelor utilizate de redactorii codului va uşura acomodarea cu litera şi, mai ales, cu spiritul noului Cod civil, scurtând perioada în care lucrurile se vor aşeza şi în care variatele interpretări ale legii şi diversitatea de opinii nu trebuie să sperie ci, dimpotrivă, să conducă la o mai uşoară acceptare a sensului judicios a noilor texte.


[1] spre exemplu: în  conferinţa “Intrarea în vigoare a noului Cod civil: realităţi şi provocări legislative ale modernizării societăţii româneşti” din 30 iunie 2011, transcript pp. 40-46) prezentarea dlui. conf. univ. dr. Flavius-Antoniu BAIAS – „Divorţul în reglementarea noului Cod civil“; conferinţa „Noul cod civil – 7 luni de la aplicare Probleme şi soluţii practice”; Conferinţele I.N.M. Noul Cod Civil, septembrie 2011 unde s-a discutat conţinutul altor prevederi.
[2] F.A. Baias, în „Noul Cod civil. Comentariu pe articole”, Ed. C.H. Beck, 2012, pp. 421-422.
[3] Andreea Dumitrescu, „Divorţul în noul Cod civil”, pe https://www.juridice.ro/168872/divortul-in-noul-cod-civil.html; C.Civ.: Art. 388 pe http://www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art._388
[4] Marius Floare „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil”  pe http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=534
[5] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All 1997, p. 139.
[6] Ghe. Beleiu, Drept civil român, Editura Şansa 1995, p. 74.
[7] I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All 1998, p. 41.
[8] Aceasta reprezintă o problemă pe care şi doctrina franceză a dezbătut-o, după cum se arată în Marius Floare „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil”; cu toate acestea, după 2005, jurisprudenţa a acordat în continuare atât daune moral cât şi daune materiale.
[9] Pericolul folosirii abuzive a dreptului la despăgubiri a fost corect sesizat, arătându-se că există riscul ca acest mijloc legal  să  se transforme într-o modalitate de îmbogăţire fără just temei a vreunuia dintre soţi, risc care poate fi evitat numai prin diligenţa şi rolul activ al instanţei investite cu soluţionarea cererii (Andreea Dumitrescu, „Divorţul în noul Cod civil”).
[10] M. Floare „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil”  pct. 2.
[11] I.P. Filipescu, op. cit.  p. 229.
[12] NCPC a pus capăt dezbaterii create de nefericita redactare a art. 379 alin.1 teza finală, statuându-se clar că „dacă … reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată”. Pare interesantă explicaţia conţinutului art. 379 alin.1 dată chiar de unul dintre membrii comisiei de redactare (F.A. Baias – „Divorţul în reglementarea noului Cod civil“), conform căreia adăugarea acestei teze finale nu era intenţia redactorilor, ci  opera dezbaterilor parlamentare.
[13] I.P. Filipescu, op. cit.  p. 232.
[14] Marius Floare, op. cit. pct. 6.
[15] prejudiciabilă fiind continuarea căsătoriei în condiţii improprii; idem pct. 6
[16] din moment ce se stabileşte dreptul la „despăgubiri”, se derogă astfel de la unul dintre principiile răspunderii civile delictuale privind repararea în natură (art.1386 – text care situează pe poziţii antagonice repararea prin restabilirea situaţie anterioare şi plata unor despăgubiri)
[17] În sens contrar, Marius Floare, op. cit. pct. 11.
[18] În dreptul francez se arată că despăgubirea nu poate fi revizuită nici dacă s-a acordat sub forma unei prestaţii periodice, nici dacă beneficiarul s-a recăsătorit, deoarece despăgubirea nu are caracter alimentar ci caracter compensator; trebuie totuşi subliniat că în capitolul „Des délits et des quasi-délits” din Codul civil francez nu există o dispoziţie asemănătoare art. 1386 al.4 N.C.C., text de aplicabilitate generală în materia răspunderii civile delictuale
[19] Conform Marius Floare „Unele observaţii privind despăgubirile în caz de divorţ conform art. 388 din Noul Cod Civil
[20] Cour d’Apel de Rennes, deciza din 10.03.2005, disponibilă pe http://legimobile.fr/fr/jp/j/ca/35238/ 2005/3/10/6946711/
[21] decizia din 18.01.2012, Cour de Cassation, civile, Chambre civile 1, disponibilă pe http://www.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do?oldAction=rechJuriJudi&idTexte=JURITEXT000025184276&fastReqId=184305252&fastPos=1)

[22] decizia din 06.03.2013 Cour de cassation, Chambre civile 1 disponibilă pe http://www.juricaf.org/arret/FRANCE-COURDECASSATION-20130306-1212338France.
[23] decizia din 29.02.2012 Cour de cassation, Chambre civile 1, disponibilă pe http://www.juricaf.org/arret/FRANCE-COURDECASSATION-20120229-1025734.
[24] decizia din 19.12.2012 Cour de cassation, Chambre civile 1, disponibilă pe http://www.juricaf.org/ arret/FRANCE-COURDECASSATION-20121219-1127410.


Gabriel LEFTER
judecător, Curtea de Apel Constanţa

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate