Vă invit la şuetă!
25 aprilie 2013 | Maria BORNEA
Mi-a plăcut ideea studenţilor de la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti de a organiza șuete culturale. Ce ar fi să organizăm şi noi astfel de suete, pe acest site, dacă vom fi găzduiţi? Dacă da, eu vă invit la şuete în care să povestim întâmplări vesele şi triste din justiţie şi din viaţă, dar doar cele care au haz. În mod sigur, toţi am trăit sau auzit asemenea întâmplări.
Trebuie să ne mai destindem, să mai şi râdem. Dacă doar vom tot lupta ca la ’48 ni se va usca şi deforma spiritul şi nu ne vom mai putea opri din luptă!
Am să vă povestesc câteva întâmplări reale, auzite sau trăite de mine, unele au făcut deliciul comunităţii juridice din Arad de-a lungul vremii şi le mai povestim şi acum când ne adunăm. Deşi, în cele mai multe cazuri, am cunoscut şi cunosc personajele, nu voi da nume. Majoritatea dintre ei nu mai sunt şi nu ne mai pot da acordul să le pomenim numele, deşi ne aducem aminte cu mult drag de ei.
Înainte de reorganizarea din 1968 erau multe judecătorii mici la care, de obicei, erau cel mult trei judecători, şi cam tot atâţia avocaţi. Erau şi cam aceleaşi generaţii. La Chişineu Criş unul din judecători era foarte bănuitor. Avea impresia că toată lumea vrea să îl păcălească, mai ales avocaţii. Amânările le termina pe la ora 11, şi la fiecare termen citea şi recitea tot dosarul, mai ales procedurile.
La o şedinţă, în timp ce judecătorul reia răsfoitul dosarului din copertă în copertă şi cititul procedurilor, avocaţii părţilor se plictiseau, si ca să se amuze, zice unul către altul, dar aşa ca judecătorul să audă: ”N-a văzut!” Celălalt: ”Da, n-a văzut!” Judecătorul aude şi reia dosarul, reciteşte toate procedurile. Din nou, unul din avocaţi: ”Tot nu a văzut!” Celălalt: ”Nu! Nici n-o să vadă!” Judecătorul din nou reia dosarul de la cap la coadă şi invers, şi tot aşa de mai multe ori.
La un moment dat, judecătorul nu mai poate şi zice: ”No, spuneţi odată, ce n-am văzut?!” Avocaţii: ”Nimic! Nu era nimic de văzut în dosar.”
Tot acest judecător, care de altfel era de totală bună credinţă şi muncea mult în cauze, răsfoind el cu stăruinţă dosarul, şi explicând părţilor, avea obiceiul să dea din mână. Cum sala de judecată era mică, masa la care stătea la fel, un justiţiabil care astfel era aproape de judecător, văzând că tot întinde mâna spre el, a crezut că vrea să-i dea mâna şi i-a prins mâna. Judecătorul s-a speriat teribil, mai tare decât era firesc, iar sala, bineînţeles, a râs, dar tot nu s-a lecuit de dat din mâini.
La Judecătoria din Aradul Nou erau doar doi avocaţi. Unul extrem de conştiincios şi serios, celălalt exact contrariul. Veşnic nu venea la cauze, de obicei ştia foarte puţin din dosare, uneori chiar nimic, de multe ori punea concluzii pentru partea adversă pentru că nu mai ştia pe care reprezintă etc.
La una din şedinţe, evident era prezent doar cel serios. Judecătorul care nu mai avea alte cauze şi ştia că-l aşteaptă degeaba pe celălalt avocat, îi zice celui prezent: ”Puneţi concluzii pentru partea dvs. şi apoi vă mutaţi la cealaltă masă, şi puneţi concluzii şi pentru cealaltă parte.”
Aşa au şi făcut.
Cu toată firea lui, colegul lipsă de la şedinţa de mai sus, a avut o carieră lungă. Când apuca să ştie despre ce este vorba în cauză, vorbea foarte frumos. Era un boem, şi ca toţi boemii era un om bun şi inteligent. Îşi făcea un titlu de glorie din faptul că nu are agendă pentru că nu are nevoie de ea, deoarece ţine mine toate cauzele şi termenele, el care nu ştia de multe ori pe care parte o apără! Mereu ne zicea:„Puiule, dacă auzi că mă strigă la o sală, te rog să te prezinţi în locul meu.” Noi doar râdeam. Avea toată arhiva pe o masă în sala unde aveam birourile şi când venea un client, prima dată îl punea să îşi caute dosarulprin stiva de dosare, care toate erau dezmembrate şi împrăştiate pe masă. Dar oamenii îl iubeau şi avea foarte mulţi clienţi.
Judecătorii îi luau cauza când intra în sală, altfel ştiau că nu îl mai prind. Unul din judecători tot încerca să îl disciplineze şi îi cerea concluzii scrise. Nu făcuse în viaţa lui aşa ceva.
La o cauză, sala plină, cauză grea, judecătorul îi solicită insistent concluziile scrise. Colegul nostru ia o coală albă de hârtie şi se duce cu ea la judecător şi zice încet: ”Hai, măi Năică, nu mai fi aşa, acum la bătrâneţe vrei tu să mă pui să fac eu ce n-am făcut toată viaţa, ţine concluziile!”, şi îi dă foaia albă.
La care judecătorul, care era un oltean venit în Arad şi era extrem de dur şi cu ieşiri de prea multe ori necontrolate, în distonanţă totală cu noi, ceilalţi, rămâne fără glas şi suspendă şedinţa. Ulterior am râs toţi de incident, chiar şi Năică.
În Arad am mai prins o judecătoare recrutată dintre muncitoarele la UTA. Avea patru clase, a făcut ceva studii, zise juridice, de cca şase luni, şi a ajuns judecătoare. Cu acest gen de judecători au fost înlocuiţi judecătorii de carieră din „regimul burghezo-moşieresc”. Apoi a făcut liceul ,apoi gimnaziul. Dar era de bună credinţă şi stăruitoare, atâta cât putea.
Într-o şedinţă, un justiţiabil îi tot repeta, până a enervat-o: ”gândiţi-vă şi dvs.”, iar ea a izbucnit: ”eu nu sunt pusă aici să gândesc, ci să judec.”
Tot ei i se atribuie următoarea situaţie. La pronunţarea unei cauze penale spune unui inculpat: ”În numele poporului eşti achitat.”
Omul fericit se duce în sală şi a început să vorbească şi să râdă cu cei din sală. I s-a cerut de câteva ori să tacă, dar fără rezultat, bietul om era prea fericit, achitările erau evenimente foarte rare, astfel că i s-a adresat: ”Dumneata de colo, cel achitat, vino încoace!” Vine omul , iar judecătoarea: ”În numele aceluiaşi popor te condamn la …” şi l-a condamnat.
Bietul om n-a mai râs.
Cât despre judecătorii de carieră înlocuiţi de cei proveniţi din muncitori cu patru clase, maeştrii noştri ne povesteau despre unul dintre ei, că, la judecarea unei cauze penale, inculpatul a fost adus cu lanţuri la picioare. Judecătorul a dispus să i se scoată lanţurile şi să fie adus fără ele, deoarece beneficia de prezumţia de nevinovăţie și trebuia judecat ca un om liber şi nu legat. Era la începutul anilor ’50, când în ţara noastră funcţiona dictatura cea mai oarbă şi sălbatică. Nu degeaba acestei perioade i se spune în literatură „obsedantul deceniu”. Bineînţeles că ştia că se pune personal în pericol, dar nu a putut trece peste principiile pe care le aplicase întotdeauna ca judecător.
A doua zi a fost arestat. Îmi pare rău că nu i-am reţinut numele. Ar fi meritat să fie pomenit. Avea suflet de erou. Dacă ar avea o statuie în clădirea Tribunalului nu ar fi prea mult, iar noi, cei de azi am înţelege că nimic nu este prea mult pentru respectarea principiilor.
La Judecătoria Timişoara, proces de divorţ. Completul era de doi judecători. Martorul îl descria de pârât ca fiind un om cu toate viciile posibile: beţiv, lenes, violent etc., şi la sfârşit, când nu mai găsea epitete, izbucneşte:”bihorean, adică, toată lumea ştie ce fel de oameni sunt bihorenii”. Cum amândoi judecătorii erau bihoreni, au suspendat şedinţa să poată râde în voie.
Bănăţenii se plâng că sânt năpădiţi de olteni şi bihoreni. Le spun bigudiuri, pentru să susţin că s-au învârtit în jurul lor ca bigudiurile în păr.
La Judecătoria Arad a venit, la un moment dat, un judecător tânăr. Se prezintă într-o cauză personală un avocat ieşit la pensie şi se duce aproape de judecător şi îi spune: ”Sunt unchiul dvs.” şi îşi spune numele. Luat prin surprindere, judecătorul s-a emoţionat, se scoală în picioare şi zice în gura mare: ”Sărut mâna, unchiule, sărut mâna! Atunci s-au cunoscut şi cu haz povesteau întâmplarea.
Prin anii ’80 începuseră mobilizări ale rezerviştilor. Adică îi ducea la trageri după masă sau duminica. Deranja pe toată lumea, nu mai ştiam cum să scăpăm de ele. Un coleg al nostru mai hâtru, cu pistolul în poziţie de tragere, începe să strige că s-a stricat arma şi că i-a sărit ceva pe piept şi îl arde, ceea ce era real, dar în acelaşi timp, învârtea pistolul în mînă, nu ştia ce să facă cu el, apoi îl îndreaptă spre masa unde stăteau ofiţerii şi le tot arăta că s-a stricat. Aceştia s-au băgat sub masă şi strigau: ”aruncă pistolul.” Atunci şi-a dat seama că are şansa să scape de alte convocări şi s-a apropiat de masa ofiţerilor şi a aruncat pistolul, dar în direcţia lor, evident peste ei. Nu s-a întîmplat nimic, dar nici nu l-au mai convocat altădată.
Nici femeile nu erau scutite de exerciţii de tragere, dar li se rezervase duminica. În loc să stea acasă cu familia, băteau dealurile la trageri. O prietenă, profesoară, care avea doi copii, ne povestea cum a scăpat. Cam tot ca cel de mai sus. Zicea ea, cam aşa: ”după ce toată vara, în fiecare duminică eram la trageri, m-am tot gândit cum să scap, şi pentru că alături de puşti, era şi o mitralieră, m-am dus glonţ la ea. Ofiţerul stătea lateral. Eu întorc mitraliera spre el, mă fac că umblu pe la trăgător şi îi strig: domnule, vino aici că s-a stricat, nu ştiu ce are. El se aruncă la pământ, îşi pune mâinile în cap şi striga: cucoană, întoarce mitraliera. Eu mă fac că nu aud şi insist să vină să o repare, dar tot cu arma spre el. Când am văzut că a amuţit şi scobea pămîntul să se ascundă, n-am mai insistat. Aşa am terminat-o cu tragerile şi am putut şi eu să stau duminica cu copiii acasă, dar şi ofiţerul trecea pe celălalt trotuar când mă vedea.”
Apropo, să vă povestesc cum am scăpat noi de orele de pregătire militară la facultate.
S-au hotărât ei să ne înveţe şi pe noi, pe fete, să tragem cu puşca. Operaţia aceasta trebuia să o facă d-nul Buia, care atunci era asistent şi era bun la toate. Mergem noi la oră, şi dintr-o încăpere de la demisol trebuia să luăm puştile. Erau nişte puşcoace de la 1912, făcute în Cehia şi erau atât de grele că trebuia să ţinem câte trei de o puşcă. Cu chiu, cu vai, puştile au ajuns în sală, sala plină de fete. Omul voia să ne arate cum e cu cătarea puştii şi voia să sprijine arma pe ceva să stea drept pe catedră, şi ne roagă să îi dăm câteva poşete să pună puşca pe ele. Deşi toate aveam poşete, am râs şi am zis: ”nu avem dom,profesor!”, ”Hai, fetelor,daţi-mi câteva poşete!” Noi ascundeam poşetele în bancă. El a insistat cât a insistat, dar fără succes. Nu i-am dat nicio poşetă. A fost o solidarizare ad-hoc. Evident dacă voia putea rezolva problema, dar cum era un om bun şi de un bun simţ total, a renunţat şi nu ne-a mai arătat cum e cu cătarea. Am zbughit-o toate afară şi l-am lăsat singur cu puşcoacele, dar nici nu ne-a mai chemat la ore.
Disciplina asta militară se numea A.L.A. Însemna ceva, cam aşa: Apărarea Locală, probabil Antiaeriană. Ei voiau să doborâm noi avioanele inamice cu puşcoacele de la 1912. Una din două: ori le doboram pe toate, ori cădeam noi în fund cu puşcă cu tot. Cred că dacă insistam nu mai rămânea un avion inamic pe cer! Când auzeau americanii ce viteze suntem noi şi ce arme avem, şi dacă ne vedeau că ţinem câte trei de-o puşcă, se speriau aşa de tare că nu se mai apropiau de noi şi poate cădeau în groapă şi cu celălalt picior. Noi ştiam că ei sunt deja în groapă cu unul, mai rămânea să îi împingem, sau să-i speriem, să cadă şi cu celălalt.
Absolvenţii din Cluj în mod cert îşi vor aduce aminte de profesorul nostru cu multă dragoste şi respect. Ne-a părăsit de câţiva ani. Dumnezeu să îl odihnească!
Vă aştept şi pe voi la şuetă. Curaj!
Maria BORNEA
avocat, Baroul Arad
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
