Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

RIL promovat. Posibilitatea instanţei de judecată de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator
25.04.2013 | Andrei PAP

Secţiuni: Dreptul muncii, Dreptul securitatii sociale, Recurs în interesul legii
JURIDICE - In Law We Trust

Adjunctul Procurorului General, doamna Gabriela Scutea, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii întrucât în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea instanţei de judecată, sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator.

Optica jurisprudenţială:

Urmare sesizării Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, nr. 1/177/CC din 06 ianuarie 2012, transmisă prin adresa nr. 1/S.U./2012 din 12 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul Competent să judece recursul în interesul legii, s-a verificat jurisprudenţa la nivelul întregii ţări, în problema de drept enunţată anterior, constatându-se că, în cazul acţiunilor având ca obiect contestaţii împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, practica judiciară are un caracter neunitar sub aspectul posibilităţii instanţei de judecată de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator, după cum urmează:

1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a admis contestaţia formulată de salariat, a fost anulată în parte decizia de sancţionare disciplinară şi înlocuită măsura sancţiunii aplicată de angajator cu o altă sancţiune disciplinară, potrivit gradului de vinovăţie şi pericolul concret al faptei.

La pronunţarea acestei soluţii s-a avut în vedere teoria potrivit căreia prerogativa disciplinară a angajatorului nu este absolută, discreţionară, de natură a înlătura prerogativa instanţei de judecată de a verifica modalitatea în care angajatorul a aplicat criteriile de individualizare şi stabilire a sancţiunii disciplinare. O astfel de intervenţie a instanţei ţine de finalitatea actului de justiţie, de rezolvarea efectivă a litigiului dedus judecăţii, deoarece instanţa nu se poate limita doar la o constatare a legalităţii ori nelegalităţii actului sau faptului juridic contestat.

Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicţie în prerogativele disciplinare, care prin natura lor, aparţin angajatorului, deoarece dreptul acestuia de a dispune sancţionarea încetează odată cu aplicarea sancţiunii. Din acest moment intră în joc prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdicţional al actului de sancţionare. Acest control, în lipsa oricărei limitări exprese este devolutiv şi include dreptul organului jurisdicţional de a pronunţa o soluţie proprie.

În fond, nu instanţa judecătorească este cea care aplică sancţiunea disciplinară, ci investită fiind prin contestaţia salariatului (aşadar fiind declanşat controlul judecătoresc al actului de sancţiune disciplinară), instanţa, practic, doar modifică în parte decizia contestată, înlocuind sancţiunea aplicată cu alta, reţinând că parţial, sub aspectul individualizării, respectiv al dozării sancţiunii, decizia este nelegală în raport de art. 266 din Codul muncii care stabileşte imperativ criteriile pe care angajatorul trebuie să le aibă în vedere cumulativ la stabilirea sancţiunii disciplinare.

2. Într-o altă opinie, în aceleaşi ipoteze, s-a apreciat că aplicarea unei sancţiunii disciplinare este atributul exclusiv al angajatorului pentru că acesta dispune de prerogativa disciplinară, având competenţa de a individualiza sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea în considerare a împrejurării în care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele abaterii disciplinare, comportamentul general al salariatului şi eventuale sancţiuni suferite de către acesta.

Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii disciplinare nu constituie atributul instanţei judecătoreşti care poate exercita numai un control de legalitate şi temeinicie a actului de sancţionare disciplinară.

În măsura în care în urma controlului judecătoresc se constată că angajatorul nu a respectat proporţia între fapta săvârşită de salariat şi sancţiunea pe care i-a aplicat-o se impune concluzia nelegalităţii măsurii de sancţionare disciplinară în întregul său cu consecinţa anulării deciziei, iar nu a reindividualizării sancţiunii. Dacă s-ar accepta teza contrară, instanţa de judecată ar ajunge să se substituie angajatorului ceea ce nu poate fi acceptat.

3. S-a mai exprimat şi opinia potrivit căreia instanţa de judecată a încălcat principiul disponibilităţii prin înlocuirea sancţiunii disciplinare, întrucât s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (6) din vechiul Cod de procedură civilă, … „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii”. În legătură cu principiul disponibilităţii, doctrina reţine că limitele cererii de chemare în judecată sunt determinate de reclamant. Adică cadrul în care trebuie să se desfăşoare activitatea judiciară în materie civilă, cu privire la obiect (pretenţia concretă dedusă judecăţii) (…) este dat de cererea părţii interesate, judecătorul soluţionând procesul numai în limitele sesizării.

Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna dintre părţi şi pusă în discuţie din oficiu de către instanţă.

De altfel, expresia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil(…) nu se referă la temeiurile cererilor, ci numai exclusiv la obiectul acestora, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, astfel prin lucru cerut se înţeleg numai cererile care au fixat cadrul procesual, au determinat limitele învestirii instanţei şi au stabilit obiectul pricinii

Adjunctul Procurorului General, apreciază  primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

:: Textul integral al recursului în interesul legii

Andrei PAP

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti