« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern. Directiva – instrument de interpretare a dispozițiilor normative interne (II)
09.05.2013 | Mihaela MAZILU-BABEL, Gabriela ZANFIR

JURIDICE - In Law We Trust

Afirmam, în prima parte a acestui studiu, că „transpunerea unei directive în dreptul intern nu obligă adoptarea unor norme specifice exprese, fiind suficient un context juridic general favorabil atingerii acelui rezultat”[1].

De aceea, în această a II-a parte propunem o continuare a afirmației precedente printr-o abordare ce are drept punct de plecare obligaţia de atingere a acelui rezultat raportat la rezultatul final obţinut după termenul limită acordat pentru transpunere. Astfel, atunci când instanța sau autoritatea chemată să aplice dreptul observă că statul[2]nu a transpus directiva în ordinea juridică internă până la expirarea termenului prevăzut sau că transpunerea este incompletă sau incorectă, dispozițiile conținute, fie că sunt sau nu succeptibile de efect direct[3], vor „prinde viaţă” acționând fie  sub forma efectului specific unui instrument de interpretare fie sub forma unei dispoziții direct invocabile și uneori, direct aplicabile.

Pe de altă parte, deoarece „problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziției în cauză”[4] (s.n.), urmează să abordăm cu precădere invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare[5] pentru ca analiza celorlalte efecte posibile să o realizăm în ultima parte (III) a studiului, urmând ordinea de abordare  prezentă, de altfel, și în jurisprudența de dată recentă a Curții de Justiție.

1. 1. Introducere

Potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 ultimul paragraf TFUE[6]. O astfel de obligație impusă autorităților unui stat și inclusiv celor judecătorești, a fost dezvoltată prin afirmarea principiului interpretării conforme, în doctrină precizându-se că reprezintă principala formă de a conferi efect directivelor, fie că au fost corect transpuse, fie că au fost insuficient transpuse sau fie că nu au fost transpuse.[7]Acest lucru este evident, întrucât dreptul Uniunii cere ca rezultatul impus de către o directivă să fie obţinut de legem şi de facto, interpretarea juridică şi aplicarea efectivă a normelor fiind, de regulă, decisive pentru a se stabili dacă un stat membru a transpus în mod corect o directivă.[8]

În ceea ce privește o astfel de obligație, ea fost stabilită de Curtea de Justiție pentru prima dată în anii 1980 în cauza Von Colson[9]. Pentru mai multe decenii, a prezentat caracteristicile unei obligații alternative și subsidiare, având o funcție supletivă și conferind dreptul unui justițiabil de a o invoca doar în situația în care dispoziția din directivă ce impunea un anumit rezultat nu îndeplinea condițiile efectului direct sau situația de fapt nu permitea aplicarea unui efect direct. De asemenea, a reprezentat și posibilitatea conferită instanțelor naționale de a-și „salva” statul membru de la condamnarea pentru neîndeplinirea obligațiilor[10] și/sau de la nașterea răspunderii Francovich[11].

Jurisprudența recentă[12] constituie însă un reviriment jurisprudențial „ascuns” în sensul că obligația de interpretare conformă a căpătat un caracter primar și principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligația, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă și doar dacă această interpretare s-ar dovedi limitată, urmând să aplice cu efect direct dispozițiile din directivă care se pretează la o astfel de invocabilitate.

Totodată, având în vedere că ţările cu o tradiţie substanţială şi activă în interpretarea dreptului lor în conformitate cu constituţia naţională par a fi capabile să aplice această tehnică de interpretare conformă mai uşor decât ţări fără o atare tradiţie[13] și deoarece România face parte din cea de-a doua categorie, considerăm necesar să prezentăm în detaliu componentele obligaţiei de interpretare conformă a dispozițiilor de drept intern cu prevederile, finalitatea şi scopul unei directive, obligaţie care trebuie respectată[14] de orice autoritate a unui stat chemată să aplice dreptul.

Drept urmare (2) vom stabili conţinutul obligaţiei de interpretare conformă, (3) momentul din care aceasta ia naștere în sarcina judecătorului sau a autorității administrative competente[15], (4) cine sunt „creditorii” precum şi (5) care sunt limitele interpretării conforme. Ca punct final, vom prezenta (6) unele soluţii jurisprudenţiale ale instanţelor judecătorești din România.


[1] M. Mazilu-Babel, G. Zanfir, Invocarea și aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern – Directiva – obligația de rezultat impusă (I), Pandectele Române, nr. 3/2013, dar și Hotărârea din 5 iulie 2007, Kofoed, cauza C-321/05, Rep., p. I-5795, pct. 44 „transpunerea unei directive poate fi, în funcție de conținutul acesteia, în anumite cazuri, îndeplinită prin existența unui context juridic general, astfel încât nu este necesară o preluare oficială și expresă a dispozițiilor directivei în cadrul dispozițiilor naționale specifice”.
[2] Cel care va fi chemat să statueze cu privire la asigurarea sau nu a rezultatului impus va fi chiar judecătorul național sau, în cauzele de contencios administrativ, cu prioritate autoritatea administrativă competentă. S. Prechal numește această primă acțiune a judecătorului drept „obligația de aplicare I”, S. Prechal, Direct effect, indirect effect, supremacy and the evolving constitution of the European Union, în C. Barnard (ed.), The Fundamentals of EU law revisted, Oxford, 2007, pp. 35-68, la p. 42. Cu privire la obligația impusă și asupra autorității administrative, a se vedea cauza Constanzo, Hotărârea din 22 iunie 1989, Fratelli Constanzo, cauza 103/88, Rec., p. 1839.
[3] O dispoziție a unei directive are efect direct atunci când este, din punctul de vedere al conținutului, necondiționată și suficient de precisă,  a se vedea Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, Becker, cauza 8/81, Rec., p. 53, punctul 25, dar și Hotărârea din 17 iulie 2008, Arcor și alții, cauzele conexate C-152/07-C-154/07, Rep., p. I-5959, punctul 40 „în toate cazurile în care dispozițiile unei directive par, în ceea ce privește conținutul, necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva unui stat membru dacă acesta a transpus în mod incorect respectiva directivă”.
[4] Hotărârea din 24 mai 2012, Amia, C-97/11, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 27 cu trimitere la Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, nepublicată încă în Repertoriu, 23.
[5] Invocabilitatea directivei ca instrument de interpretare a normei de drept intern mai este cunoscută în literatura de specialitate drept efectul indirect al directivei însă doamna judecător Prechal a argumentat totuși că denumirea de efect indirect poate cuprinde toate situațiile în care directiva nu produce un efect direct propriu-zis fiind astfel o noțiune multivalentă, autorul preferând folosirea noțiunii de „interpretare în conformitate cu”, a se vedea S. Prechal,  Directives in EC Law, ed. Oxford University Press, ed. 2, 2005, p. 181.
[6] A se vedea, printre altele, Hotărârea din 10 aprilie 1984, von Colson și Kamann, cauza 14/83, Rec., p. 1891, punctul 26 și Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer și alții, cauza C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, punctul 113.
[7] G. Betlem, The Doctrine of Consistent Interpretation:Managing Legal Uncertainty, în Jolande M. Prinssen, Annette Schrauwen, Direct Effect – Rethinking a Classic Legal Doctrine, Europa Law Publishing, Groningen, 2002, p. 81.
[8] A se vedea Hotărârea din 29 mai 1997, Comisia/Regatul Unit, C-300/95, Rec., p. I-2649 C-300/95 unde Curtea a constatat că deşi articolul din legea de transpunere ar fi putut intra în conflict cu o dispoziție cuprinsă în mod expres intr-o directivă, aceeasi lege de transpunere impunea instanţelor să aplice o interpretare conformă acelui articol de transpunere cu scopul şi rezultatul impus de către directivă, pct. 37-39 precum şi Hotărârea din 8 iunie 1994, Comisia/Regatul Unit, C-382/92, Rec., p. I-2435, pct. 36.
[9] În contextul în care, potrivit dreptului german, persoanele prejudiciate din cauza unei discriminări la angajare nu erau îndreptățite să pretindă în instanță decât repararea „prejudiciului adus încrederii”, respectiv a prejudiciului care decurge în cazul candidaților discriminați din convingerea că raportul de muncă se va încheia liber de orice discriminare. Drept urmare, doamna Von Colson ar fi fost îndreptățită, în temeiul articolului 611 bis alin.2 din BGB doar la recuperarea cheltuielilor de deplasare efectuate în legătură cu candidatura sa. Articolul 611 BGB [Codul Civil german] era, pe de altă parte, o dispoziție adoptată pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a directivei 76/206 constituind astfel lex specialis față de dispozițiile de despăgubire din dreptul comun și care, dacă ar fi fost aplicate, ar fi conferit dreptul reclamantei de a obține repararea prejudiciului efectiv suferit și nu doar al repararea celui adus „încrederii”. Astfel, în mod paradoxal, pentru asigurarea transpunerii unei directive care conferea dreptul de a nu fi discriminat la angajare, despăgubirile care ar fi fost acordate dacă o astfel de discriminare ar fi avut loc ar fi fost mai restrânse decât cele care, de regulă, puteau să fie acordate în baza dispozițiilor lex generalis din Codul Civil german.
[10] “Fiecare dintre statele membre destinatare ale unei directive are obligaţia de a lua, în cadrul ordinii juridice naţionale, toate măsurile necesare în vederea asigurării efectului deplin al acestei directive, conform obiectivului urmărit”, Hotărârea din 30 noiembrie 2006, Comisia/Luxemburg, C-32/05, p. I-11323, punctul 32.
[11] Drept exemplu recent, a se vedea Dominguez, C-282/10 cit. supra.
[12] A se vedea Dominguez cit. supra dar și Amia cit. supra 6.
[13] C. Backes, M. Elantonio,  Influenţa jurisprudenţei CJCE privind efectul indirect în sistemele juridice administrative italian, german, olandez şi englez şi aplicarea sa de către instanţele administrative naţionale, în RRDC (acum RRDE) 4/2010, pp. 74-85, la p. 85.
[14] pentru a asigura, astfel, observarea și îndeplinirea obligației de cooperare loială conținută în art. 4 alin. (3) TUE (ex-articolul 10 TCE).
[15] Atunci când sunt chemate să realizeze un control de legalitate al actelor administrative; a se vedea  şi Hotărârea din 15 septembrie 2011 Franz Mücksch, cauza C-53/10 , nepublicată încă în Rep. punctele 31-35.


Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Științe Administrative, Universitatea din Craiova

Gabriela ZANFIR
Doctorand, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative, Universitatea din Craiova

Această lucrare a fost parţial finanţată din contractul POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/78421, proiect strategic ID 78421 (2010), cofinanţat din Fondul Social European – „Investeşte în oameni”, prin programul operaţional sectorial „Dezvoltarea resurselor umane” 2007-2013. 

* multumim Pandectele Române nr. 4/2013

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Invocarea şi aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul intern. Directiva – instrument de interpretare a dispozițiilor normative interne (II)”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    precizare: nu intreg articolul este publicat aici, ci doar introducerea. (precizarea se impune deoarece ni s-a reprosat, in privat, ca articolul ar fi, ca intindere, cam mic…)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.