Efectele deciziei Curţii Constituţionale privind infracţiunile de insultă şi calomnie
15 mai 2013 | Cristinel GHIGHECI
1. Pe site-ul Curţii Constituţionale a fost postat în data de 29 aprilie 2013 un comunicat de presă potrivit căruia Plenul Curţii Constituţionale “a admis excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală și a constatat că ”dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituțională, contravenind Constituției și Deciziei Curții Constituționale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007”.
Într-un moment în care am crezut că s-a tranşat definitiv problema infracţiunilor de insultă şi calomnie, prin Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că “normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii, abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale, nu sunt în vigoare”, decizia Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2013 este de natură să producă o nouă bulversare a practicii judiciare în această materie.
Nu mi-am propus să analizez în cele ce urmează argumentele pro şi contra, legate de reintrarea sau nu în vigoare a infracţiunilor de insultă şi calomnie, după declararea neconstituţionalităţii legii de abrogare a acestor infracţiuni prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale (se poate consulta în acest sens articolul: “Dacă sunt incriminate sau nu infracţiunile de insultă şi calomnie. Reflecţii”, publicat în Revista de drept penal, nr. 1/2010). De asemenea, înainte de motivarea deciziei Curţii Constituţionale e prematur de abordat şi problema mecanismului juridic prin care se poate ajunge, practic, la cenzurarea constituţinalităţii unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii. Ceea prezintă însă o importanţă majoră pentru organele judiciare este problema efectelor Deciziei Plenului Curţii Constituţionale din data de 29 aprilie 2013. Mai exact, dacă ar fi posibilă în acest moment condamnarea unei persoane pentru infracţiunile de insultă şi calomnie săvârşite până la data emiterii acestei decizii sau chiar după această dată? De asemenea, ar trebui stabilit cum se împacă ultima decizie a Curţii Constituţionale cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/2010, respectiv dacă se poate susţine că aceasta din urmă şi-a pierdut cu caracter retroactiv forţa interpretativă (de vreme ce s-a stabilit că acest mod de interpretare a legii ar contraveni Constituţiei)? În sfârşit, cum s-ar împăca acest lucru cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului?
2. Prima problemă care se ridică este dacă se poate dispune condamnarea unei persoane chiar pentru săvârşirea unor fapte de insultă şi calomnie înainte de data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale din data de 29 aprilie 2013 sau ar fi posibil acest lucru doar pentru faptele comise după publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Despre data publicării pe site-ul Curţii Constituţionale a comunicatului de presă menţionat anterior cred că nu se poate discuta, deoarece acesta nu este de natură să producă vreo consecinţă juridică, publicitatea pe Internet nefiind o formă admisă de publicitate a actelor normative sau a celor asimilate acestora.
În ceea ce priveşte faptele de insultă şi calomnie comise anterior deciziei Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2013, pare greu de crezut că s-ar putea ajunge la o condamnare pnală a acestora, de vreme ce în această perioadă era aplicabilă Decizia nr. 8/2010 a ÎCCJ, iar decizia Curţii Constituţională care o pune sub semnul întrebării nu poate avea efect retroactiv (în sens contrar, a se vedea aici). Altfel, s-ar putea ajunge la redeschiderea urmăririi penale în toate cazurile în care procurorii si-au bazat soluţiile de netrimitere în judecată pe Decizia nr. 8/2010 a ÎCCJ sau la revizuirea tuturor hotărârilor judecătoreşti bazate pe această decizie.
Considerentele cele mai puternice care se opun însă unei astfel de soluţii sunt cele legate pe de o parte de neîndeplinirea cerinţei previzibilităţii legii penale în acest caz, iar pe de altă parte cele legate de eroarea asupra normei penale, bazată pe interpretarea constantă a organelor judiciare.
3. Principiul legalităţii incriminării este unul din principiile fundamentale ale dreptului penal, care este consacrat totodată legislativ atât pe plan intern cât şi în art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Chiar dacă nu s-ar îmbrăţişa ideea dominantă din doctrina română, că principiile fundamentale reprezintă un dat (fie raţional, fie bazat pe realităţi) care se impune normelor speciale[1], consacrarea principiului legalităţii şi în Convenţia europeană a drepturilor omului îl impune în mod obligatoriu atât în faţa organelor legislative cât şi în faţa organelor judiciare.
Una din ideile fundamentale desprinse din principiul legalităţii este cea după care norma penală trebuie să aibă un conţinut bine determinat (nullum crimen sine lege certa)[2]. Principiul determinării obligă pe legiuitor, printre altele, să folosească o tehnică legislativă adecvată pentru a fi bine înţeles şi, implicit, respectat[3]. În doctrină s-a afirmat că una din caracteristicile procesului actual de legiferare este modul agitat, dezordonat al activităţii legislative, criticându-se totodată şi jurisprudenţa pentru oscilaţiile ei excesive şi uneori pentru pierderea sensului legalităţii[4]. Cu greu s-ar putea găsi un alt domeniu care să exemplifice mai elocvent această afirmaţie, decât cel reprezentat de situaţia infracţiunilor de insultă şi calomnie din dreptul românesc.
Această latură a principiului legalităţii (nullum crimen sine lege certa) este consacrată expres în jurisprudenţa CEDO, sub forma condiţiei previzibilităţii legii penale. Previzibilitatea legii implică, în general, formularea acesteia în astfel de termeni şi condiţii încât orice persoană să îi poată anticipa efectele[5]. Gradul de previzibilitate a legii trebuie apreciat în lumina „experienţei juridice ordinare”, fapt considerat firesc, în condiţiile în care, de regulă, legea se adresează tuturor persoanelor, nu doar celor care au nivel de pregătire juridică superioară[6]. Se susţine în doctrină că sunt nenumărate situaţii în care interpretarea unei norme face obiect al dezbaterii juridice ori a unor hotărâri judecătoreşti divergente, or, luându-se un exemplu concret din hotărârea Cantoni c. Franţa, dacă una din instanţele care au analizat cauza nu a fost în măsură să fie pe poziţia Curţii de Casaţie cu privire la incriminarea faptei, ar fi excesiv să i se impună unui comerciant o clarviziune mai largă decât unui judecător[7]. Acest raţionament este cu atât mai mult aplicabil în cazul supus discuţiei, unde nu doar o singură instanţă, ci organele judiciare din toată ţara şi de la toate nivelurile, în mod constant, s-au pronunţat în sensul că infracţiunile de insultă şi calomnie au rămas dezincriminate şi după decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2007. Condamnarea în acest moment a unei persoane pentru infracţiunile de insultă şi calomnie comise anterior deciziei Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2013 ar însemna ca acesteia să i se pretindă, practic, o clarviziune mai largă decât a tuturor organelor judiciare din ţară (inclusiv a instanţei supreme), ceea ce în mod evident depăşeşte gradul de previzibilitate al unei persoane obişnuite. Chiar dacă din punct de vedere al dreptului formal s-ar recunoaşte justeţea argumentelor exprimate în doctrină cu privire la reincriminarea faptelor de insultă şi calomnie, în acest moment aplicarea legii la modul absolut ar duce la consecinţe nedrepte în practică. În teoria generală a dreptului s-a arătat că „absolutul se reduce întotdeauna la absurd în viaţa socială, iar în practica juridică la nedrept şi arbitrar” [8]. Acelaşi lucru l-au spus şi romanii, cu mult înainte, prin adagiul „summum jus, summa injuria”.
4. Dacă se trece peste acest impediment legat de previzibilitatea legii penale, discuţia se mută pe tărâmul vinovăţiei penale şi anume în domeniul erorii asupra incriminării. Discuţia sub acest aspect nu are un caracter pur teoretic, în ciuda existenţei art. 54 alin. 4 C. pen., în care se prevede expres că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. În jurisprudenţa italiană, în ciuda existenţei art. 5 C. pen. italian, conform căruia nimeni nu poate invoca în favoarea sa ignorarea legii penale, s-a admis pe cale de interpretare că necunoaşterea legii penale poate fi invocată dacă ignoranţa este scuzabilă, adică a fost provocată de o schimbare a jurisprudenţei, de hotărâri contradictorii, de norme echivoce sau nebuloase, de interpretări contrare ale organelor administrative, de o precedentă soluţie de achitare a agentului pentru un fapt identic. S-a motivat că în aceste cazuri există buna credinţă a agentului, poziţie pe care art. 5 nu o exclude (textul exclude numai ignoranţa legii penale)[9]. Apoi prin hotărârea nr. 364 din 1988 a Curţii Constituţionale italiene s-a considerat că art. 5 C.pen. italian este în contradicţie cu art. 27 din Constituţie (care consacră principiul vinovăţiei), ori de câte ori ignorarea legii este inevitabilă[10]. Având în vedere că principiul nemo censetur ignorare legem a primit critici consistente în doctrina penală, că majoritatea legislaţiilor consacră şi eroarea de drept penal printre cauzele de neimputabilitate, iar noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 prevede expres la art. 30 alin. 5 că „nu e imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acestuia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”, cu atât mai mult discuţia nu poate fi lipsită de interes. În plus, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale din Italia, nu poate fi ignorată ideea admiterii unei eventuale excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 alin. 4 din actualul Cod penal de către Curtea Constituţională din România, ceea ce ar permite invocarea necunoaşterii legii penale române.
În doctrină s-a precizat că sunt limitări justificate ale principiului nemo censetur ignorare legem situaţiile când autorul nu a înţeles semnificaţia textului de incriminare din cauza redactării defectuoase, pentru că a primit o consultaţie greşită de la un profesionist (avocat, notar) sau când eroarea este provocată chiar de o autoritate a statului. Se apreciază că inechitatea este mai evidentă atunci când o persoană comite o faptă penală după ce a fost achitată pentru aceeaşi faptă de instanţa de judecată, fără să ştie că între timp instanţa şi-a schimbat jurisprudenţa şi, ceea ce anterior a socotit că este o faptă licită, ulterior a devenit ilicită[11]. Apreciem că s-ar putea susţine că raţionamentul rămâne valabil şi în cazul în care soluţia de achitare nu a fost pronunţată chiar faţă de autor, ci faţă de alte persoane, dar autorul a avut cunoştinţă de ea, având în vedere gradul mare de similitudine dintre cele două situaţii. În doctrină s-a exprimat, cu privire la acest aspect, şi punctul de vedere că nu pot fi aduse în sprijinul erorii invincibile hotărârile date în alte cazuri şi cu privire la alte persoane, deoarece soluţiile organelor judiciare nu au o valoare erga omnes, judecătorul nu este legiuitor, iar jurisprudenţa nu are stabilitatea legii[12]. Dar, s-a precizat că dacă agentul a repetat o faptă pentru care a fost achitat anterior, poate invoca eroarea de drept[13].
Dacă, teoretic, practica judiciară nu este un element esenţial care să indice că agentul a avut sau nu conştiinţa ilicitului, putând exista şi persoane care ştiu că jurisprudenţa favorabilă exonerării de răspundere penală pentru o anumită faptă este orientată greşit[14], de regulă, jurisprudenţa este orientativă pentru conştiinţa ilicitului[15]. Dacă jurisprudenţa în materia infracţiunilor de insultă şi calomnie nu a fost nici măcar fluctuantă, ci unanimă în sensul considerării acestor infracţiuni ca dezincriminate, apreciem că nu este posibilă reţinerea conştiinţei ilicitului pentru agentul care a acţionat în acest context.
5. Toate aceste argumente fac destul de dificilă posibilitatea condamnării unei persoane pentru fapte de insultă şi calomnie comise anterior deciziei Curţii Constituţionale din data de 29 aprilie 2013. Dar este oare mult mai clară situaţia faptelor de insultă şi calomnie comise după ce va fi publicată în Monitorul Oficial acestă decizie? În lipsa unei practici judiciare constante şi chiar în lipsa unei abordări doctrinare, cu privire la efectele unei astfel de decizii a Curţii Constituţionale, care contrazice o decizie a instanţei supreme dată într-un recurs în interesul legii, s-ar putea oare susţine că legea penală care incriminează faptele de insultă şi calomnie îndeplineşte condiţiile de previzibilitate?
Nu se poate susţine că nu există dubii serioase în această privinţă, iar, după unii autori, ar trebui admisă impunitatea pe temeiul principiului in dubio pro reo şi în materie de interpretare a legii penale, deşi adagiul este specific realităţii faptice şi nu juridice; se precizează însă că această soluţie a apelării la principiul in dubio pro reo în materie de interpretare a legii penale ar trebui să fie subordonată unui efort important de interpretare rămas infructuos[16]. Or, nu se poate spune că în materia supusă discuţiei nu s-au făcut eforturi considerabile pentru a se ajunge la o interpretare unitară cu privire la aspectul incriminării sau dezincriminării infracţiunilor de insultă şi calomnie. Această idee (a recurgerii la principiul in dubio pro reo în materia interpretării) a fost exprimată şi în doctrina română, unde s-a susţinut că în caz de interpretare îndoielnică, adică atunci când folosirea tuturor procedeelor de interpretare nu a condus decât la un rezultat îndoielnic, interpretul trebuie să recurgă la marele principiu de drept conform căruia în societatea juridic organizată libertatea este regula şi restrângerea libertăţii este excepţia[17]. Se poate susţine oare că până la acest moment, la nivel doctrinar sau la nivel jurisprudenţial s-ar întrevede o interpretare clară, cu argumente convingătoare, cu privire la efectul deciziei Curţii Constituţionale din data de 29 aprilie 2013 de reincriminare a infracţiunilor de insultă şi calomnie? În prezent, organele judiciare sunt puse în faţa a două decizii, ambele cu efecte obligatorii, care se contrazic reciproc. Cred că în final forţa argumentelor va juca un rol mai important în adoptarea soluţiilor decât argumentul forţei organului emitent.
6. Desigur că problema s-ar fi putut rezolva mult mai simplu dacă legiuitorul şi-ar fi asumat responsabilitatea reincriminării infracţiunilor de insultă şi calomniei printr-un nou act normativ, care putea fi adoptat mai ales după decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/2010, care a statuat că aceste infracţiuni nu mai sunt în vigoare. S-ar fi asigurat astfel, în mod corespunzător, respectarea efectului obligatoriu al deciziei nr. 62/2010 a Curţii Constituţionale şi nu s-ar fi ajuns la situaţia aparent fără ieşire, din prezent.
Pe de altă parte, interpretarea Curţii Constituţionale în sensul că neprotejarea demnităţii persoanei prin mijloace de drept penal ar contraveni Constituţiei va ridica unele probleme şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, în care, de asemenea, nu sunt incriminate faptele de insultă şi calomnie. Probabil că instanţa de contencios constituţional va fi pusă din nou în situaţia de a se pronunţa dacă dispoziţiile noului Cod penal contravin sau nu Constituţiei sub acest aspect, iar în cazul nemodificării Constituţiei soluţia este previzibilă.
Tocmai din aceste motive legiuitorul ar trebui să găsească o soluţie prin care să pună în acord exigenţele protejării demnităţii persoanei, aşa cum răzbat din deciziile Curţii Constituţionale cu cele ale respectării principiului legalităţii incriminării.
[1] G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal român, în Revista de drept penal, nr. 3/1996, p. 11.
[2] G. Antoniu, Noul Cod penal, Volumul I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 7.
[3] Idem, p. 16.
[4] Mantovani, citat de G. Antoniu, op. cit., p. 18.
[5] CEDO, hotărârea Open Doors Society şi Dublin Well Women c. Irlandei, apud. R. Chiriţă, Principiul legalităţii consacrat prin art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi obligaţiile impuse statelor membre, în Caiete de drept penal, nr. 1/2007, p. 64.
[6] R. Chiriţă, op. cit., p. 65.
[7] Ibidem.
[8] A. Comte, citat de M. Djuvara, în Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p. 567.
[9] G. Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 343
[10] Ibidem.
[11] S. Bogdan, Eroarea în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 141.
[12] G. Antoniu, op.cit., p. 347.
[13] Hall, citat de G. Antoniu, op.cit., p. 347.
[14] S. Bogdan, op.cit., p. 162.
[15] Roxin, citat de S. Bogdan, op.cit., p. 162.
[16] A. Legal, citat de S. Bogdan, op.cit., p. 183.
[17] V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Panale, Bucureşti, 2000, p. 90.
dr. Cristinel GHIGHECI
judecător, Curtea de Apel Brașov
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
