Măsuri pentru combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale
24 mai 2013 | Marcela COMȘAUniunea Europeană este preocupată în ultima perioadă de luarea unor măsuri ferme pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din tranzacţiile comerciale în vederea atenuării consecinţelor crizei economice. Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 urmăreşte „asigurarea funcţionării adecvate a pieţei interne” prin măsurile recomandate pentru „promovarea competitivităţii întreprinderilor, în special cea a IMM-urilor”[1]. Acest act normativ al Uniunii Europene a fost transpus în legislaţia internă prin Legea nr. 72/2013[2] şi se aplică contractelor încheiate între comercianţi[3] şi între aceştia şi autorităţi publice.
Potrivit art. 1535 din noul Cod civil[4] „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.” Regula curgerii de drept a dobânzii în obligaţiile comerciale era stabilită şi în art. 43 din fostul Cod comercial.[5]
Dispoziţia din Codul civil se aplică în prezent atât celor care exploatează o întreprindere (profesionişti) cât şi celorlalte subiecte de drept civil. În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre profesionişti şi dintre aceştia şi autorităţile/instituţiile publice nu exista o reglementare specială, iar acestea din urmă menţionate aveau tendinţa de a-şi „minimaliza” obligaţia de plată a daunelor în caz de întârziere în achitarea sumelor de bani datorate. Legiuitorul român, prin legea de transpunere a directivei, a introdus un regim mai sever al obligaţiilor.
Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale şi-a propus ca scop stabilirea prin legislaţia statelor membre a unor mecanisme suficient de persuasive pentru ca autorităţile publice să execute în termen cât mai scurt obligaţia de plată a preţului bunurilor/prestaţiilor. Se observă că, deşi afirmativ se arată că măsurile vizează toate relaţiile de afaceri, intenţia legiuitorului a fost de a stabili nişte „sancţiuni” pentru nerespectarea termenelor de plată de către autorităţile/instituţiile publice.
Ordonanţa nr. 13 din 24 august 2011[6] privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede în art. 1 că: „(1) Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti.
(2) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.
(3) Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.”
Se face distincţie între „preţul capitalului” sau împrumutul cu dobândă[7] şi daunele moratorii sau de întârziere în executarea obligaţiei băneşti.
Rata dobânzii legale remuneratorii se raportează la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Aceasta este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. Cea penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.
Conform aliniatului nou introdus la art. 3 prin Legea nr. 72/2013 „(2^1) În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.” Faţă de specificul activităţii, cei care încheie tranzacţii comerciale îşi asumă inclusiv obligaţia de a asigura repararea prejudiciului în caz de întârziere la plată. Legea prezumă că lipsa de folosinţă a banilor produce unui profesionist daune mai mari decât unei persoane care nu „exploatează o întreprindere în scop lucrativ.”
Aceste dispoziţii nu se corelează din punctul meu de vedere cu cele din alin. 3. Prevederile menţionate stabileau distincţia dintre cuantumul dobânzii legale pentru comerciant şi necomerciant.
Astfel, prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifică faptul că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.”
În concluzie, un profesionist datorează dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale în caz de întârziere la plată în timp ce o altă persoană care nu este operator economic este obligată la dobânda penalizatoare ce se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale diminuată cu 20%.
Art. 4 din OG nr. 13/2011 prevede că „în raporturile juridice cu element de extraneitate, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.”. Nu se face distincţie dacă elementul de extraneitate este situat într-un stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat terţ. În aceste condiţii atunci când plata este stabilită în Euro va prevala această dispoziţie, iar scopul legii de transpunere a actului UE nu va fi atins.
Legea nr. 72/2013 stabileşte domeniul său de aplicare, condiţiile cerute pentru curgerea dobânzii penalizatoare, pentru determinarea acesteia raportat la termenul de scadenţă. Aceste aspecte necesită un studiu distinct amplu ce excede obiectivul urmărit de prezentul articol.[8]
Legislaţia română în materia daunelor moratorii în cazul obligaţiilor băneşti era la standardele Uniunii Europene. S-a arătat însă că, în privinţa obligaţiilor autorităţilor/instituţiilor publice aceste norme nu erau eficiente, deoarece acestea nu-şi execută la scadenţă plăţile sau inserează în dosarele de achiziţii clauze de exonerare de răspundere pentru întârziere.
Potrivit art. 8 se precizează în mod expres că „în raporturile dintre autorităţile contractante şi profesionişti, creanţa de plată constând în preţul bunurilor livrate sau tariful serviciior prestate produce dobânzi penalizatoare dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).” Nu mai există nici o îndoială cu privire la aceste convenţii.
De asemenea, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăţilor în tranzacţiile comerciale devine exigibilă (fără a fi necesară o notificare – punere în întârziere), creditorul are dreptul de a obţine de la debitor o sumă fixă de 40 EUR, în calitate de despăgubire minimă. Această compensaţie acordată independent de dobândă este o noutate pentru legislaţia română.
Tot în vederea combaterii întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale de către autorităţile publice s-au reglementat „clauzele şi practicile abuzive.” Conform art. 12 „practica sau clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă.” Pentru a se determina dacă o clauză contractuală este abuzivă se apreciază în concret în funcţie de „circumstanţele cazului.” Acestea sunt enumerare exemplificativ în art. 13:
a) abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii, potrivit prezentei legi;
e) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.
Următorul articol din Legea nr. 72/2013 stabileşte care sunt clauzele calificate de lege ca fiind abuzive:
a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b) fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin. (3) sau, după caz, la art. 6 şi art. 7 alin. (1);
d) fixează, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi contractante, un termen de plată mai mare decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);
e) elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare;
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.
Sancţiunea introducerii acestor clauze în contract este nulitatea absolută.
Dacă în raporturile dintre profesionişti şi autorităţile contractante aceste dispoziţii sunt benefice, strict în relaţiile dintre profesionişti s-ar putea să fie o frână în dezvoltarea relaţiilor de afaceri, iar principiul libertăţii contractuale să fie îngrădit semnificativ.
[1] Art. 1 din Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L48 din 23 februarie 2011.
[2] Legea nr.72/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.182 din 2 aprilie 2013.
[3] Profesionişti, aşa cum sunt definiţi în art. 3 din Noul cod civil – Legea nr. 287/2009;
[4] Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011;
[5] Pentru dezvoltarea subiectului a se vedea – St. D. Cărpenaru – „Drept comercial român” Ediţia a VII –a revăzută şi adăugită; Editura Universul Juridic, Bucureşti 2007, pp. 417 – 421;
[6] Ordonanţa nr. 13/ 2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 29 august 2011;
[7] Art. 2167 – 2170 Cod civil.
[8] Scopul prezentului material este de a atrage atenţia cu privire la adoptarea acestei legi şi nu o analiză amplă a acesteia.
dr. Marcela COMȘA
judecător
