BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
SAVESCU & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Fundamentarea juridică a pensiilor de serviciu ale magistraţilor
27.05.2013 | Lidia BARAC


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Societatea românească este extrem de sensibilă la modul cum se înfăptuieşte justiţia în România şi pare a privi extrem de atentă la comportamentul profesional şi social al magistratului român. Este o formă de „control” asupra uneia dintre cele trei mari puteri în stat, menită să susţină statul de drept în România.

Spaţiul public este inundat de poziţii extrem de emoţionale, dar justificate, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează dreptul la pensia de serviciu a magistraţilor, în ipoteza magistraţilor condamnaţi penal, inclusiv pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora. Evident, pensia de serviciu nu poate fi „o plasă de siguranţă pentru corupţie”, cum spunea un mai tânăr magistrat.

Este motivul pentru care, în studiul de faţă, ne propunem să iniţiem o dezbatere asupra suficienţei/insuficienţei normelor care reglementează pensia de serviciu a magistraţilor şi, eventual, pornind de la realităţi/cazuistică notorie, să identificăm vulnerabilităţile de tip legislativ, respectiv a celor legate de aplicarea legii în vigoare, de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) şi Preşedintele României.

Dispoziţii legale propriu-zise, care reglementează pensia de serviciu a magistraţilor identificăm în Legea nr. 303/2004 republicată[1], privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare (art. 81–art. 83, art. 85–art. 87).

În esenţă, aceste norme prevăd condiţiile minimale de acordare a pensiei de serviciu, şi anume:

– o vechime de cel puţin 25 de ani numai în funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor, precum şi în funcţia de judecător ori procuror financiar sau consilier de conturi de la secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi;

– o condiţie de vârstă (60 de ani) şi vechime (20–25 de ani) pentru ipoteza cuprinsă în art. 82 alin. (3) din lege;

– condiţionarea dreptului la pensia de serviciu de eliberarea din funcţia de magistrat pentru motive neimputabile.

În corelaţie cu ultima condiţie sunt dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, potrivit cărora condamnarea penală definitivă a unui magistrat, precum şi aplicarea sancţiunii disciplinare a excluderii din magistratură conduce la pierderea dreptului la pensia de serviciu, prin pierderea calităţii de magistrat cu urmare a eliberării din funcţie [art. 65 alin. (1) lit. f)]

Norme similare au existat şi în Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească republicată[2] în art. 103, ele fiind preluate în Legea nr. 303/2004, republicată, în vigoare (art. 82, art. 83, art. 831, art. 84, art. 85).

O fundamentare juridic-politico-morală a dreptului la pensia de serviciu, pornind de la aceste dispoziţii legale, care, prin ele însele, nu traduc scopul/raţiunea reglementării în discuţie, se poate degaja dintr-o operă doctrinară sau/şi din jurisprudenţă.

Susţinerea raţiunii acestor norme, cu consecinţe directe asupra fundamentării juridice a dreptului la pensia de serviciu este realizată de Curtea Constituţională a României, care, –investită de fosta Curte Supremă de Justiţie Bucureşti cu o sesizare de neconstituţionalitate (în controlul a priori) a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) şi art. 198 din Proiectul de Lege privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, adoptat de Parlamentul României la 29 decembrie 1999 prin care au fost abrogate[3] dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 92/1992-, prin decizia nr. 20/ 2 februarie 2000[4] a statuat că, abrogarea dispoziţiilor art. 103 din Legea 92/1992, republicată, dispoziţii care instituiau o pensie specială pentru magistraţi este neconstituţională, în raport cu art. 123 alin. (2) din Constituţia din 1991, devenit art. 124 alin. (3)[5], la data pronunţării deciziei în discuţie.

Art. 103 menţionat are corespondenţă în dispoziţiile art. 82, art. 83, art. 831, art. 84, art. 85 din Legea nr. 303/2004 republicată.

Din considerentele deciziei Curţii Constituţionale rezultă că, dreptul la pensia de serviciu nu reprezintă un privilegiu pentru magistraţi, ci ea este obiectiv justificată, reprezentând o compensaţie parţială a inconvenientelor, care rezultă din rigoarea statutului de magistrat, căruia acestuia trebuie să i se supună, fiind, deopotrivă, o garanţie a independenţei justiţiei şi a imparţialităţii judecătorului, care, totodată, susţine chiar statutul magistratului.

Curtea evocă şi reglementări internaţionale, care absorb ideea necesităţii unei remuneraţii a magistraţilor pe măsura demnităţii profesiei acestora, şi a responsabilităţilor pe care şi le asumă magistraţii, justiţia, înfăptuită de magistraţi, având ca scop să asigure ,„armonia juridică şi echilibrul în societate” motiv pentru care recunoaşterea dreptului la pensia de serviciu se înscrie în chiar organizarea politico-juridică a statului de drept, exigenţă a oricărei democraţii.

Iată o serie de argumente menite să  fundamenteze juridic dreptul la pensia de serviciu. Deşi acestea par a fi clare, în procedura prevăzută de lege, soldată cu dobândirea dreptului la pensia de serviciu, constatăm că ne-am îndepărtat de la raţiunile care consacră dreptul în cauză şi, deseori, chiar de la legea în vigoare.

Mai multe ipoteze se impun a fi analizate.

Înainte de a trece în revistă aceste ipoteze, să revenim la condiţiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului la pensia de serviciu.

Din economia dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 303/2004, republicată, rezultă că, pentru dobândirea dreptului la pensia de serviciu, condiţiile enunţate trebuie îndeplinite cumulativ. În ipoteza dispoziţiilor art. 82 alin. (1) şi alin. (2), condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ vizează vechimea de cel puţin 25 ani în funcţia de judecător ori procuror, respectiv din funcţiile asimilate, expres prevăzute de lege, şi eliberarea din funcţie pentru motive neimputabile [art. 82 alin. (5) teza finală].

În ipoteza dispoziţiilor art. 82 alin. (3) condiţiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ vizează împlinirea vârstei de 60 de ani, o vechime în magistratură între 20 – 25 de ani şi eliberarea din funcţie din motive neimputabile [art. 85 alin. (5) teza finală].

Nevoia de îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii rezultă din modul de redactare a normei cuprinsă în art. 82 alin. (5) teza finală, potrivit căreia „de această pensie de serviciu pot beneficia numai persoanele care au fost eliberate din funcţie din motive neimputabile”.

Norma nu introduce distincţii, astfel că  se aplică principiul „unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este îngăduit să o facă”.

Prin urmare, această exigenţă se cere a fi îndeplinită  şi în ipoteza prevăzută de acelaşi art. 85, teza I, vizând posibilitatea dobândirii dreptului la pensia de serviciu de către persoanele vizate de lege care au implicit vârsta de 60 de ani, chiar dacă la data pensionării au o altă ocupaţie, decât aceea de magistrat sau asimilat acestuia, potrivit legii.

Nevoia îndeplinirii cumulative a acestor condiţii derivă din însăşi raţiunea consacrării dreptului la pensia de serviciu, drept indubitabil condiţionat nu doar de un criteriu obiectiv, precum o anumită vechime în magistratură, respectiv un anumit prag de vârstă, ci şi de o „activitate fără pată” în timpul exercitării funcţiei de magistrat sau a celor asimilate acestora, căci legea condiţionează, în toate cazurile, dobândirea dreptului la pensia de serviciu de eliberarea din funcţie pentru motive neimputabile magistratului.

Din economia dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, care reglementează cazurile de eliberare din funcţie, rezultă că eliberarea din funcţie prin demisie, pensionare, potrivit legii şi transfer într-o altă funcţie în condiţiile legii reprezintă singurele motive de eliberare din funcţie neimputabile magistratului sau asimilatului acestuia, potrivit legii.

În prezenţa acestor clarificări nu putem, totuşi, trece la abordarea posibilelor ipoteze, imaginând, distinct, soluţiile pertinente rezolvării lor, întrucât mai este necesară o clarificare care surprinde două momente diferite, şi anume: formularea cererii de pensionare şi formularea cererii de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile magistratului sau asimilatului acestuia.

Un aspect inedit în reglementarea românească este reprezentat de posibilitatea separării celor două momente în timp, căci legea română permite formularea unei cereri de pensionare către Direcţiile de Muncă şi Protecţie Socială judeţene, respectiv obţinerea unei decizii de pensionare, care, însă, nu împiedică exercitarea în continuare a funcţiei de magistrat. O asemenea posibilitate, legal reglementată, este de natură să genereze noi ipoteze, care se impun, deopotrivă, analizate.

Mai este de subliniat, în acelaşi context, că soluţionarea cererii de pensionare reprezintă atributul Direcţiilor de Muncă şi Protecţie Socială judeţene, în timp ce, cererea de eliberare din funcţie pentru motiv de pensionare reprezintă atributul Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii [art. 40 lit. g) din Legea nr. 317/2004, republicată).

Cu aceste precizări, vom aborda, în continuare, posibilele ipoteze ivite în viaţa reală, pentru a surprinde soluţiile legislative pertinente, eventual, absenţa acestora, ce va conduce discuţia înspre justificarea sau nejustificarea unei iniţiative legislative.

1. Ipoteza magistratului care, în timpul exercitării funcţiei, săvârşeşte o abatere disciplinară sau o infracţiune, după care, în cursul procedurii disciplinare sau penale, îndeplinind condiţia de vechime, prevăzută de normele menţionate, formulează o cerere de pensionare, iar, mai apoi, o cerere de eliberare din funcţie pentru motiv de pensionare.

Până la modificarea Legii nr. 317/2004, republicată, prin Legea nr. 24/2012[6], care a introdus art. 491[7], potrivit cu care „pe durata procedurii disciplinare, secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcţie a magistratului, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcţiei ar putea afecta desfăşurarea cu imparţialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiţiei [alin. (1)], iar potrivit dispoziţiilor alin. (2) „Pe durata procedurii disciplinare, soluţionarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare”, s-a conturat o practică, potrivit căreia procedura disciplinară înceta, Consiliul Superior al Magistraturii propunând Preşedintelui României eliberarea din funcţie pe motiv de pensionare, în condiţiile art. 64 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Pensionarea, nereprezentând un motiv de eliberare din funcţie imputabil magistratului, acesta îşi vedea consolidat/realizat dreptul la pensia de serviciu.

Se pune problema, dacă o asemenea practică are drept cauză „absenţa legii” sau greşita ei aplicare?!

Pentru dezlegarea problemei se impun minime reflecţii asupra naturii juridice a cererii de pensionare, respectiv a cererii de eliberare din funcţie prin pensionare, cât şi asupra naturii juridice a acţiunii disciplinare, respectiv a acţiunii penale, pornite împotriva magistratului respectiv.

Dacă avem în vedere dispoziţiile art. 1–art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, respectiv dispoziţiile art. 1, cât şi art. 278 din Codul muncii[8] şi dacă deţinem o minimă cunoaştere cât priveşte raportul dintre o lege civilă (Legea nr. 303/2004, republicată), care reglementează raporturile de muncă ale magistraţilor şi Codul muncii, care este dreptul comun în materia raporturilor de muncă, vom califica cererile de pensionare, respectiv cererile de eliberare din funcţie ca cereri de natură civilă, cu un specific derivat din natura raporturilor de muncă care le generează, dar care se integrează dreptului civil general, căci dreptul civil este dreptul comun, inclusiv, pentru dreptul muncii.

Spre deosebire de aceste cereri, acţiunea disciplinară, ca natură juridică reprezintă un act de drept administrativ, iar acţiunea penală, un mijloc procedural care aparţine dreptului procesual penal.

Care sunt consecinţele acestor calificări juridice?

Orice acţiune disciplinară sau penală, aparţinând dreptului public este guvernată de principiul oficialităţii, în timp ce, întreaga materie civilă este guvernată de principiul disponibilităţii.

Consecinţele juridice ale aplicării acestor principii fac ca un magistrat, implicat în proceduri disciplinare sau penale, să nu poată curma efectele şi cursul acestor proceduri, prin propria sa voinţă, formulând o cerere de pensionare, respectiv o cerere de eliberare din funcţie pentru motiv de pensionare.

Asemenea consecinţe juridice sunt susţinute, deopotrivă, de un principiu în drept, potrivit cu care „penalul/disciplinarul ţine în loc civilul”.

Suportul acestui principiu rezidă în dispoziţiile art. 19 alin. (2) CPP, potrivit cu care: „judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale”, căci hotărârea definitivă a instanţei penale în faţa instanţei civile are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, conform art. 22 alin. (1) CPP.

În mod simetric, regula „penalul ţine în loc civilul” este implicată şi în prevederile art. 244 alin. (1) pct. 2 CPC, cu privire la suspendarea facultativă a judecăţii în faţa instanţei civile”, când a început urmărirea penală pentru infracţiunea care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”.

Întrucât eliberarea din funcţia de magistrat, cu consecinţa culegerii beneficiului dreptului la pensia de serviciu este condiţionată de motive neimputabile magistratului [art. 82 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, republicată], iar o condamnare penală rezidă ca urmare a stabilirii unei vinovăţii penale în sarcina magistratului în cauză, evident că, o astfel de hotărâre penală definitivă de condamnare este de natură să aibă o „înrâurire hotărâtoare” asupra instanţei civile, căci, în toate cazurile de acest fel, cererea de pensionare / eliberare din funcţie pe motiv de pensionare nu poate fi decât respinsă.

Iată că, există norme şi principii valide în drept care făceau posibilă, chiar anterior introducerii dispoziţiilor art. 491 în Legea nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată suspendarea soluţionării cererii de eliberare din funcţie, respectiv a cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, respectiv a acţiunii penale pornite împotriva aceluiaşi magistrat, acţiuni în curs la data formulării cererii de pensionare, respectiv a cererii de acordare a pensiei de serviciu şi a cererii de eliberare din funcţie pe motiv de pensionare.

Nu s-a conturat, însă, o astfel de jurisprudenţă, fapt care a condus la modificarea/completarea Legii nr. 317/2004 republicată, prin Legea nr. 24/2012[9], care a introdus art. 491, în prezent art. 52, menţionat.

Nu este însă normal ca legea să reglementeze principii. Legea nu este un instrument de reglementare al modului de aplicare a legii pentru corectarea unor erori săvârşite în procesul de aplicare al normelor sau principiilor adecvate, într-o anumită materie.

2. A doua ipoteză este cea generată de structura actuală a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Norma vizează şi obligativitatea suspendării soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu pe durata procedurii disciplinare, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare.

Această normă reglementează/consacră  principiul „disciplinarul ţine în loc civilul”, deşi, repet, principiile nu ar trebui să fie reguli de drept scrise, căci ele se degajă din jurisprudenţă şi se aplică prin jurisprudenţă, chiar dacă jurisprudenţa nu le creează, ea le extrage din lege sau obicei, cu ajutorul doctrinei.

De aceea, rareori legiuitorul proclamă principii, căci el face operă concretă, emiţând reguli juridice de aplicare imediată. El chiar se abţine, în elaborarea legilor, de la declaraţiile de principii, fiind oprit chiar de tehnica legislativă[10].

Doar în sistemele de drept socialist identificăm preocuparea legiuitorului de a fixa principii, iar explicaţia rezidă în aceea că, dreptul este aservit statului, iar proclamarea principiilor prin lege asigură, în cel mai sigur mod, imprimarea voinţei partidului conducător al societăţii respective[11].

Revenind la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 317/2004, republicată, s-ar părea că lucrurile sunt clasificate, fiind chiar atestate prin jurisprudenţa din ultima vreme, creată de CSM.

Observăm, însă, că această normă nu se referă şi la situaţia în care magistratul se confruntă cu o procedură penală, declanşată împotriva sa. Şi cu toate acestea, nimeni nu pune în discuţie problema soluţionării unei cereri de acordare a pensiei de serviciu în timp ce se derulează o procedură penală împotriva magistratului în cauză. Gândirea pare a fi simplă, căci, nu-i aşa, dacă „disciplinarul ţine în loc civilul”, cu atât mai mult (a fortiori) „penalul ţine în loc civilul”, la care adăugăm că, acest ultim principiu are consacrare legală, în art. 19 alin. (2) CPP (aici, fiind pe teritoriul dreptului penal, care nu cunoaşte analogia, reglementarea principiului este obligatorie!).

În aceste condiţii, devin interesante discuţiile din spaţiul public, relative la nevoia unei noi construcţii legislative, în sarcina Ministerului Justiţiei, care să curme obţinerea pensiei de serviciu de către „magistraţii penali” (?!), căci „emoţia socială” care, pare că a determinat un astfel de demers, a fost generată de cazuri recente din jurisprudenţă, ai căror protagonişti  – magistraţi se înscriu, însă, în ipoteza nr. 1, la care ne-am referit acest studiu. În alte cuvinte, se putea evita această „emoţie socială” dacă s-ar fi aplicat principiile existente deja în dreptul în vigoare, respectiv principiul „penalul ţine în loc civilul”, care beneficiază de reglementarea expresă, în cuprinsul art. 19 alin. (2) CPP.

Relativ la redactarea textului art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată, se impun câteva precizări, şi anume:

Norma cuprinsă în art. 52 alin. (2) se referă exclusiv la suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare.

Competenţa de soluţionare a unei astfel de cereri nu aparţine, însă, Consiliului Superior al Magistraturii, motiv pentru care această normă trebuia să-şi aibă sediul în Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv în legislaţia muncii corespunzătoare.

Pe de altă parte, observăm că textul nu se referă expres şi la cererea de eliberare din funcţie, deşi există o strânsă legătură între cele două cereri, din perspectiva dobândirii şi realizării dreptului la pensia de serviciu.

În ce ne priveşte, considerăm că legiuitorul a avut în vedere inclusiv cererea de eliberare din funcţie, fapt ce explică inserarea normei în cuprinsul Legii nr. 317/2004, republicată privind funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, căci această din urmă lege conferă Consiliului Superior al Magistraturii posibilitatea formulării propunerii de eliberare din funcţie şi instituie dreptul Preşedintelui României de a dispune eliberarea din funcţie prin decret prezidenţial. Argumentul este susţinut şi de împrejurarea că, şi în absenţa acestui text exista posibilitatea suspendării soluţionării ambelor tipuri de cereri (cererea de acordare a pensiei de serviciu şi cererea de eliberare din funcţie), în baza principiului „penalul ţine în loc civilul”, căci ambele cereri au natură civilă generală.

Mai mult, raţionamentul este impus şi de legătura indisolubilă între cele două tipuri de cereri, căci punerea în plata efectivă a deciziei de pensionare, emisă ca urmare a soluţionării favorabile a cererii de acordare a pensiei de serviciu, este condiţionată de eliberarea din funcţie prin decret prezidenţial, emis în urma unei propuneri a Consiliului Superior al Magistraturii, întemeiată pe o cerere de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile.

În alte cuvinte, soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a pensiei de serviciu, cât şi a cererii de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile exprimă şi verifică, în acelaşi timp, realizarea tuturor condiţiilor ce se cer  a fi întrunite cumulativi pentru dobândirea şi exerciţiul dreptului la pensia de serviciu (respectiv, vechimea, vârsta, după caz, şi eliberarea  din funcţie pentru motive neimputabile).

Prin urmare, legislaţia română în domeniul acordării şi valorificării dreptului la pensia de serviciu este suficientă pentru a susţine legitimitatea acestui drept.

Modul de aplicare a dispoziţiilor legale în vigoare arată, însă, erori în procedura de interpretare a normelor şi principiilor valide în drept, aplicabile în această materie a pensiilor de serviciu, căci aplicarea legilor/normelor a fost deturnată de la scopul, raţiunea care stă la baza conferirii dreptului la pensia de serviciu şi care legitimează exerciţiul acestui drept.

Această constatare susţine, exclusiv, cazuistica reală cu care s-au confruntat Direcţiile de Muncă şi Protecţie Socială judeţene, Consiliului Superior al Magistraturii şi Preşedintele României în ultimii ani şi care a fost de natură să stârnească emoţii negative în societatea românească, cu consecinţe asupra imaginii justiţiei în societate şi demnităţii profesiei de magistrat.

Dincolo de cazurile reale ivite în practică, o analiză a normelor în materie sugerează nevoia îmbunătăţirii reglementării, în scopul susţinerii depline a raţiunii care stă la baza prevederii în legislaţie a dreptului la pensia de serviciu pentru magistraţi şi asimilaţii acestora, conform legii, căci există o cale/ipoteză care conduce la dobândirea beneficiilor dreptului la pensia de serviciu, contrar scopului pentru care acest drept a fost recunoscut prin lege.

Este cazul magistraţilor care se află în posesia unei decizii de pensionare, fiind eliberaţi din funcţie pentru motive neimputabile, cum ar fi demisia, pensionarea în condiţiile legii sau transferul într-o altă funcţie, în condiţiile legii (art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată) şi care îşi „activează” decizia de pensionare, ulterior, descoperindu-se că au săvârşit o infracţiune în timpul exerciţiului funcţiei de magistrat sau asimilat acestuia şi pentru care au fost condamnaţi penal definitiv ulterior eliberării lor din funcţie pentru motive neimputabile, respectiv ulterior „activării” deciziei de pensionare.

Aceşti magistraţi culeg beneficiile dreptului la pensia de serviciu, căci nu există o normă care să facă posibilă anularea deciziei de pensionare, respectiv anularea actului de punere  în plată efectivă a acestei decizii, cu consecinţa opririi beneficiilor ce derivă din pensia de serviciu, precum nici posibilitatea recuperării sumelor de bani astfel încasate, contrar raţiunii existenţei dreptului la pensia de serviciu, legate de desfăşurarea unei activităţi „fără pată”, o anumită perioadă de timp, ce se constituie în vechimea în magistratură, astfel cum aceasta este prevăzută de lege.

Doar această ipoteză justifică o intervenţie legislativă, ocazie cu care, recomandăm şi „amenajarea” unor norme în vigoare, pentru asigurarea unei şi mai mari clarităţi în redactarea lor.

Credem că o astfel de normă trebuie să îşi aibă locul, imediat după dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, republicată, prin introducerea unui nou articol, art. 971, după cum urmează:

„(1) Nu beneficiază de pensie de serviciu şi nici de indemnizaţia prevăzută la art. 81 judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi şi asimilaţii acestora, potrivit legii, care au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni.

(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi judecătorilor, procurorilor, magistraţilor asistenţi şi asimilaţilor acestora sancţionaţi disciplinar cu excluderea din magistratură.

(3) În situaţia în care persoanele  prevăzute la alin. (1) sau (2) au săvârşit o infracţiune în timpul exercitării funcţiei de magistrat sau a celor asimilate acestora, potrivit legii, dar care a fost descoperită după data emiterii deciziei de pensionare, respectiv după data eliberării lor din funcţie pentru motive neimputabile, în condiţiile legii, după caz, şi pentru care a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă, nu beneficiază de drepturi băneşti derivate din dreptul la pensia de serviciu şi nici de indemnizaţia prevăzută la art. 81. Sumele încasate cu acest titlu, respectiv diferenţa dintre pensia de serviciu încasată şi pensia din sistemul public de pensii, precum şi indemnizaţia prevăzută de art. 81 se restituie.

(4) Personalul prevăzut la alin. (1) şi (2) beneficiază de pensie de serviciu din sistemul public, în condiţiile legii.

(5) Pe durata procedurii disciplinare ori a procesului penal, soluţionarea cererii de acordare a pensiei de serviciu, precum şi a cererii de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, respectiv până la finalizarea procesului penal.

(6) În situaţiile prevăzute la alin. (5) dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală,  încetarea urmării penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de magistrat ori magistratul nu este sancţionat disciplinar cu excluderea din magistratură, procedura de soluţionare a cererii de acordare a pensiei de serviciu sau a cererii de eliberare din funcţie pentru motive neimputabile se reia şi, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea acesteia, magistratului i se plătesc şi drepturile de pensie de care a fost lipsit”.

O asemenea reglementare oferă o soluţie legislativă pentru ipoteza nevizată de legislaţia în vigoare, în cuprinsul alineatului (3) aducând, deopotrivă, clarificări textelor în vigoare, în scopul asigurării aplicării legii în acord cu scopul/spiritul urmărit de legiuitor cu ocazia consacrării dreptului la pensia de serviciu.

Preocupări pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ au existat şi în anul 2011, cu ocazia dezbaterii proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004, republicată şi a Legii nr. 317/2004, republicată, dar care nu au mai fost cuprinse în proiect, din motive legate de rezultatul negocierilor purtate, relative la construcţia textelor. Este vorba de negocieri cu reprezentanţii sistemului judiciar.

Astfel, a existat o opinie care propunea menţinerea şi aşa-zisa „îmbunătăţire” a reglementărilor în vigoare, în sensul consolidării efectelor hotărârii de condamnare penală definitivă asupra dreptul la pensia de serviciu, însă numai în ipoteza în care împotriva magistratului s-au declanşat proceduri penale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni intenţionate.

O altă opinie viza enumerarea infracţiunilor care pot atrage consecinţele descrise, şi anume: infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciu, infracţiuni de corupţie sau asimilate acestora şi infracţiuni de fals, respectiv o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani sau mai mare, săvârşite cu intenţie.

În acest context, se pune întrebarea dacă săvârşirea infracţiunilor din culpă sau cu intenţie, dar pentru care Codul penal prevede pedepse sub 5 ani închisoare legitimează acordarea dreptului la pensia de serviciu, în cazul magistraţilor?!

Considerăm că, o astfel de reglementare spulberă raţiunile, resorturile care legitimează dreptul la pensia de serviciu, aşa cum sunt prezentate aceste raţiuni în documentele internaţionale evocate de Curtea Constituţională, cât şi în considerentele deciziei Curţii Constituţionale, amintite.

Dacă pensia de serviciu nu este un privilegiu acordat magistraţilor, ci un suport pentru susţinerea independenţei sale, oare săvârşirea oricărei infracţiuni nu conduce la concluzia că, prin săvârşirea faptei, judecătorul în cauză a abandonat rigorile propriului statut, care-l obligă să aibă un comportament exemplar, moral şi legal menit să contribuie la asigurarea „armoniei şi echilibrului în societate”?!

Apoi, dacă evaluăm limitele pedepselor, incluse în viitorul Cod penal, dar şi natura infracţiunilor prevăzute de lege, ca atare, şi când sunt săvârşite din culpă nu putem decât să constatăm că, printr-o astfel de reglementare, care ar exclude asemenea infracţiuni, transformăm dreptul la pensia de serviciu într-un real privilegiu al magistratului, ceea ce ar fi tehnic juridic, profund neconstituţional.

Contextul în discuţie nu vizează individualizarea unei eventuale pedepse penale pentru magistratul culpabil, caz în care acesta ar fi relevant, ci o zonă exclusiv civilă, din care căutăm să extragem şi să justificăm conferirea unui drept subiectiv civil, dreptul la pensia de serviciu, de care nu se bucură toţi cetăţenii (?!).

Fără evaluarea acestor exigenţe, orice nouă intervenţie legislativă nu va fi de natură să „calmeze emoţiile” care au generat interesul pentru un astfel de demers legislativ, ci, dimpotrivă, iar „reculul” nu va izbi doar persoana magistratului, ci însăşi justiţia română, căci infracţiunea reprezintă cea mai gravă agresiune adusă valorilor sociale, iar magistratului nu-i este îngăduit să ajungă nici măcar într-o zonă contravenţională sau disciplinară, căci, altfel, statutul său nu mai poate fi susţinut, el fiind abandonat chiar de către magistratul în cauză.

Prin urmare, doar problema recuperării drepturilor băneşti derivate din pensia de serviciu, încasate de magistratul condamnat penal definitiv, justifică o intervenţie legislativă. De altfel, situaţiile generatoare de emoţii colective de tipul celor la care asistăm astăzi s-au născut exclusiv în legătură cu o cazuistică care se încadrează în primele două ipoteze analizate, şi pentru care normele, principiile în vigoare erau suficiente, vulnerabilităţile identificate plasându-se în zona aplicării legii.

În caz contrar, respectiv, dacă se imaginează o intervenţie legislativă prin care săvârşirea unei infracţiuni din culpă sau doar a anumitor infracţiuni intenţionate să fie lipsită de relevanţă juridică în planul dobândirii dreptului la pensia de serviciu, nu vom face decât să generăm noi „emoţii colective”, de natură să zdruncine încrederea în justiţie şi statul de drept. Este greu de imaginat cum ar putea fi prezervată, imparţialitatea judecătorului confruntat cu soluţionarea unui caz penal care aduce în atenţie un inculpat pentru săvârşirea, de  exemplu, a unei infracţiuni de conducere pe drumurile publice a unui vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală, soldat cu uciderea unei persoane, în condiţiile în care judecătorul însuşi a săvârşit o astfel de infracţiune.

Mai mult, iniţiativa legislativă trebuie să aibă în vedere păstrarea coerenţei normelor care consacră statutul magistratului. Cum se va „împăca” o astfel de reglementare cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 republicată, astfel cum aceasta a fost completată prin Legea  nr. 24/2012, normă care condiţionează accesul şi menţinerea în funcţie de buna reputaţie a magistratului?

Buna reputaţie este o valoare morală, iar prin atragerea ei în drept a devenit o valoare juridică. Din punct de vedere moral/juridic a avea o bună reputaţie implică nu doar abţinerea de la săvârşirea unor infracţiuni, ci de la orice fel de delict, chiar de natură civilă. Valorile morale susţin statutul magistratului, altfel o reglementare de simple atribuţii ale acestuia s-ar reduce la o simplă fişă a postului, care nu are consistenţa conturării unui statut. Tâmplarii nu au un statut, au atribuţii înscrise în fişa postului, în timp ce, profesorii, funcţionarii publici, magistraţii beneficiază de un real statut, conferit de legiuitor, tocmai datorită importanţei funcţiei sociale pe care o exercită, statut care le conferă nu doar obligaţii speciale, dar şi drepturi speciale.

Demnitatea, vizată de Curtea Constituţională în decizia amintită şi extrasă din documentele internaţionale analizate de Curte în cuprinsul Deciziei nr. 20 din 02.02.2000[12] este, de asemenea, o valoare morală, o exigenţă, care caracterizează statutul magistraţilor. Ea nu poate fi prezervată în ipoteza în care magistratul „culege” drepturi, încălcându-şi obligaţiile legale şi cele de rezervă, situate în planul moral al prezenţei sale în societate. Asemenea drepturi vor fi doar privilegii, neîngăduite într-un stat de drept în care justiţia funcţionează în interesul cetăţeanului şi cetăţii.

Iată o serie de motive care au îndreptăţit legiuitorul anului 1992, 2004, 2012 să prevadă un caz de încetare a calităţii de magistrat, prin pierderea bunei reputaţii.

În planul comportamentului magistratului pierderea bunei reputaţii se traduce prin abandonarea valorilor morale de către magistratul care se dedă la săvârşirea de fapte antisociale, indiferent de pericolul social al acestora, de forma pe care o îmbracă delictul săvârşit, căci magistratul are nu doar constrângeri juridice, ci şi morale. Viaţa morală a magistraţilor, manifestată în acţiunile/inacţiunile sale este de natură a asigura „armonia juridică şi echilibrul”, exigenţă a justiţiei, înfăptuită de judecători.

Dreptul la pensia de serviciu are, indubitabil, o astfel de justificare socială şi constituţională. Este motivul pentru care asemenea exigenţe trebuie să inspire orice normă, intervenţie legislativă în domeniu, evitând crearea de privilegii magistraţilor.

În caz contrar, este preferabilă abţinerea, de la orice tentativă de „amenajare” a normelor în vigoare, după „modelul” propus iniţiatorului legislativ al anului 2011, cu atât mai mult, cu cât ipoteza care ar necesita reglementare juridică nu a fost, până în prezent, întâlnită în practică.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.
[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, abrogată de dispoziţiile: Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012.
[3] Ulterior a fost adoptată Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din  1 aprilie 2000, în prezent abrogată de art. 196 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 852 din 20 decembrie 2010.
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000.
[5] Constituţia României, republicată în urma revizuirii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[6] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012.
[7] Devenit art. 52, ca efect al republicării Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din  1 septembrie 2012.
[8] Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, republicată, privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011.
[9]Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 23 ianuarie 2012.
[10] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare.
[11] I.Ceterchi, Gh.Boboş, citaţi de Lidia Barac în Elemente de teoria dreptului, Editura All Beck, 2001, Bucureşti, p. 254.
[12] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000.


prof. univ. dr. Lidia BARAC
judecător, președintele Curții de Apel Timișoara

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate