BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Print Friendly, PDF & Email

Ipoteza de “risc culpabil” într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj. Lipsa raportului de cauzalitate

28.05.2013 | Alexandru RÎȘNIȚĂ

Suntem în prezenţa unui risc culpabil[1] în situaţia în care fapta autorului iniţial generează un risc pentru valoarea socială protejată, dar rezultatul se produce ca urmare a aportului decisiv al victimei, prin comportamentul său contrar intereselor proprii[2]. Deşi prima facie raţionamentul pare utopic, motiv pentru care unele instanţe s-au dezis complet de acesta, condamnând persoanele în cauză pentru rezultatul mai grav[3], o speţă soluţionată relativ recent de către Curtea Supremă de Justiţie aduce o binevenită rază de lumină asupra problemei, consacrând practic “riscul culpabil” ca şi factor de întrerupere a nexului cauzal. În această speţă, s-a decis faptul că prelungirea duratei îngrijirilor medicale, datorată culpei victimei care nu a respectat prescripţiile medicale, nu poate determina o schimbare a încadrării juridice în sensul agravării situaţiei inculpatului[4]. După cum vom vedea în rândurile ce urmează, la 13 ani distanţă, această situaţie reapare într-o cauză aflată pe rolul Curţii de Apel Cluj.

Nu vom stărui asupra expunerii întregii stări de fapt, ci ne vom limita la menţionarea elementelor care au o pondere semnificativă în judecarea cauzei.

Astfel, într-o seară de martie, a avut loc un “scandal” într-un bar din cartierul Mănăştur. Din probatoriul administrat nu reiese cu claritate cine a lovit pe cine, cert fiind faptul că, dintre toate persoanele implicate, numai partea vătămată C.A. s-a deplasat la I.M.L Cluj în vedere obţinerii unui certificat medical. Cu ocazia primelor două controale medicale (26 şi 27 martie), diagnosticul stabilit pentru partea vătămată presupunea un număr de 7-8 zile de îngrijiri medicale şi îi impunea totodată pacientului obligaţia urmării unui tratament şi a prezentării la o serie de controale periodice. Partea vătămată nu a respectat aceste recomandări, astfel încât, în data de 30 aprilie, s-a prezentat din nou la medic, care i-a stabilit un diagnostic sumbru şi anume “dezlipire de retină”. Continuând să manifeste indiferenţă făţişă faţă de propria integritatea corporală, partea vătămată nu s-a prezentat nici în zilele ce urmau la controalele periodice, astfel încât, la data de 11 mai, s-a prezentat la un alt medic, care l-a diagnosticat cu “dezlipire de retină operată recent – hiphemă”, stare care necesita un număr impresionant de 80-90 de zile de îngrijiri medicale. Aceasta fiind situaţia, încadrarea juridică a faptelor presupuşilor săi atacatori L.L.G, M.B.D şi P.M., a fost schimbată din infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. (1) C. pen.

Totuşi, pentru a înţelege ce s-a întamplat cu adevărat în speţă, trebuie să analizăm şi mai atent probatoriul administrat.

În primul rând, conform declaraţiei date de partea vătămată C.A. în faţa instanţei în data de 19 februarie, acesta s-a tratat utilizând “picături şi pastile”, pe când, din fişa de externare rezultă că i-a fost recomandat un tratament complet diferit, constând în “injecţii locale conform Rp, tratament conform Rp, igienă riguroasă, evitarea traumatismelor craniene, controlul riguros al glicemiei şi a tensiunii arteriale”. Întrebat despre respectarea unui asemenea regim, partea vătămată a dat dovadă de reticenţă, afirmând că nu îşi aminteşte să fi urmat acest tratament.

În al doilea rând, cu aceeaşi ocazie, partea vătămată a precizat că, deşi a simţit dureri puternice la ochiul stâng, la câteva zile după incident, a ales să meargă la doctor la aproape o lună distanţă de la survenirea acestor dureri. Or, este evident, credem noi, că partea vătămată C.A. şi-a agravat de unul singur starea medicală prin faptul că nu s-a prezentat de urgenţă la medic. Amintim şi faptul că, în conformitate cu fişa de externare de la Spitalul de Urgenţă Oftalmologic Bucureşti, partea vătămată C.A. avea obligaţia de a se prezenta la un control la scurt timp după operaţia din 30.04.2006, control pe care acesta nu l-a mai efectuat. Amintim totodată că partea vătămată a mai fost operat la ochiul stâng în trecut, în anii 90’, deci cunoştea riscurile aferente netratării la timp a unei asemenea vătămări şi implicit, imperiozitatea prezentării la o unitate medicală în vederea obţinerii de îngrijiri medicale de urgenţă. În ciuda dobândirii acestor cunoştinţe, C.A. a declarat că nu s-a prezentat numai după o lună la spital, deoarece nu avea bani, toate acestea în contextul în care, este unanim cunoscut faptul că, potrivit Legii nr. 95/2006, orice spital oferă gratuit servicii medicale de urgenţă oricărei persoane, independent de existenţa unei asigurări medicale.

În al treilea rând, în aceeaşi declaraţie, C.A. susţine că, unul dintre doctorii care l-au examinat, i-a dezvăluit faptul că agravarea integrităţii ochiului stâng se datorează “celui care i-a extras prematur firele cu care era cusut la ochi”. Luând în calcul această precizare, nu înţelegem de ce partea vătămată urmăreşte tragerea la răspunderea a inculpaţilor şi nu a doctorului respectiv. Ca o scurtă paranteză, având în vedere faptul că partea vătămată a fost operată la acelaşi ochi şi în trecut, dublată de declaraţia medicului cum că persoana care i-a extras prematur firele este responsabilă de agravarea situaţiei sale, s-ar putea argumenta chiar şi existenţa unei ipoteze de “risc deviat”[5].

Emiterea unui diagnostic medical este adesea dublată de “recomandarea unui tratament”. Prima facie, ar părea că obligativitatea respectării tratamentului indicat se năruie prin alipirea termenului “recomandat”. Având în vedere că autolezarea nu este incriminată, iar fiecare persoană poate alege propria modalitate de vindecare, ar părea că un tratament medical nu se poate pretinde a fi obligatoriu. Ca o paralelă, susţinem că, în realitate, un tratament medical este la fel de obligatoriu precum măsurile de supraveghere şi obligaţiile presupuse de instituţia suspendării sub supraveghere, fiecare persoană având libertatea de a alege să le respecte sau nu, dar pe propria răspundere. Or tocmai aceasta este situaţia din speţă, partea vătămată optând să nu respecte indicaţiile doctorilor, să nu meargă la doctor decât la o lună după ce a simţit dureri puternice la ochiul stâng, alegeri care, din păcate, i-au agravat starea de sănătate. Aşa fiind, susţinem că rezultatul mai grav nu poate fi imputat inculpatului, datorită imixtiunii părţii vătămate în cursul cauzal.

Departe de a constitui o simplă creaţie doctrinară, acest raţionament a fost confirmat prin decizia menţionată anterior, potrivit căreia “prelungirea duratei îngrijirilor medicale datorită faptei victimei, care nu a respectat prescripţiile medicale, nu poate determina o schimbare a încadrării juridice”[6]. În motivarea deciziei, s-a arătat că nu există un raport de cauzalitate între fapta săvârşită de inculpat şi atitudinea neglijentă a victimei, astfel că prelungirea duratei îngrijirilor medicale se datorează exclusiv culpei victimei, iar agravarea rezultatului nu poate fi imputată inculpatului.

Susţinem că, în speţă, situaţia este identică, iar rezultatul mai grav, aferent vătămării corporale grave prevăzute şi pedepsite de art. 182 alin. (1), produs la aproape două luni după agresarea iniţială, nu poate fi imputat inculpatului deoarece poziţia lui de garant nu se extinde şi asupra comportamentului ulterior al victimei.

Reiterând, pe scurt, datele speţei, în 26-27 martie, părţii vătămate C.A. i s-a recomandat un tratament pe care l-a ignorat, iar din momentul în care acesta a început să simtă dureri puternice la ochiul stâng, până în momentul în care s-a prezentat la control, fiind diagnosticat cu “dezlipire de retină”, a trecut o lună de zile.

Acestea fiind spuse, apreciem că nu există raport de cauzalitate între fapta inculpaţilor şi rezultatul mai grav.

Rămâne de văzut ce părere va avea Curtea de Apel Cluj asupra întregii situaţii, cauza urmând a fi judecată în 12 iunie. Totuşi, având în vedere nivelul de pregătire a judecătorilor din completul desemnat, fie că discutăm despre “risc culpabil”, fie că discutăm despre “risc deviat”, suntem de părere că probabilitatea schimbării încadrării juridice a faptei inculpaţilor din vătămare corporală gravă prevăzută şi pedepsită de art. 182 alin. (1) C. pen în infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2), este destul de ridicată.


[1] Pentru detalii despre “riscul culpabil” a se vedea, Ioana Curt, Raportul de cauzalitate în lumina actualelor sale proiecţii intradogmatice, în Caiete de Drept Penal, nr. 2/2012, p. 37-43, D. Niţu, Teoria riscului în dreptul penal, în Revista de Drept Penal nr. 1/2005, p. 110 şi urm, F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 424 şi urm.
[2] E. Bacigalupo, Derecho penale. Parte general, Ed. Hammurabi, Buenos Aires, 1999, p. 282.
[3] A se vedea în acest sens, Trib. Jud. Mureş, decizia nr. 4/1968 în Revista Română de Drept nr. 4/1969, p. 170-172, Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1305/2003 în I. Curt, op. cit., p. 40, Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1166/1978 în Revista Română de Drept nr. 11/1978, p. 66, Trib Timiş, decizia nr. 105/1980, în Revista Română de Drept nr. 11/1980, p. 69.
[4] A se vedea C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2522/2000 în Pandectele Române nr. 2/2001, p. 109-110.
[5] Ne aflăm în prezenţa unui risc deviat, cu consecinţa excluderii imputării rezultatului pentru fapta consumată, atunc când, deşi autorul a creat un pericol pentru valoarea socială ocrotită, rezultatul nu se produce ca urmare a concretizării acestui pericol, ci acesta are loc, in concreto, din alte cauze. A se vedea în acest sens, C. Roxin, Derecho penal. Parte general, tomo I, Ed. Civitas, Madrid, 1997, p. 373, D. Niţu, op. cit., p. 109, I. Curt, op .cit., p. 32 şi urm., F. Streteanu, op. cit., p. 423, Tr. Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol II, Institutul de Arte Grafice “Ardealul”, Cluj, 1923, p. 300-301, N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba-Iulia, 1944, p. 344. Pentru aplicaţiile practice a acestui raţionament, a se vedea Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2316/2010 în I. Curt, op. cit., p. 32-33.
[6] C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2522/2000.


av. Alexandru RÎŞNIȚĂ


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership