Uzucapiunea imobiliară în NCPC. Aplicabilitatea procedurii speciale uzucapiunilor începute sub imperiul vechiului Cod Civil

În afară de convenţie şi moştenire, uzucapiunea a fost, este şi va rămâne, cu siguranţă, în continuare cel mai important şi mai  frecvent  mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor, iar însemnătatea acestei instituţii a fost dovedită, confirmată şi consolidată de încercările la care a fost supusă în timp instituția uzucapiunii de către doctrină şi  jurisprudenţă deopotrivă.

Noul Cod Civil păstrează în continuare filosofia, fundamentele şi justificarea instituției uzucapiunii ca efect specific al posesiei  însă, pe lângă importantele modificări referitoare la termenele uzucapiunii, dispoziţiile art. 930-934 Cod Civil au adus o nouă abordare a mecanismului juridic al uzucapiunii, circumstanțiind această veche instituţie prin raportare la materia publicităţii imobiliare, materie care, în noua reglementare, capătă valenţe structurale pentru instituţia uzucapiunii.

Întrucât nu îmi propun să analizez problematica legată de condițiile de drept material ale uzucapiunii imobiliare în noul Cod Civil, chestiune care a fost deja tratată în mod detaliat[1], apreciez că o importanță deosebită, în primul rând pentru practicieni, o reprezintă problema aplicabilităţii procedurii speciale prevăzute la art. 1049 şi următoarele din Noul Cod de Procedura Civilă și prescripțiilor achizitive începute sub imperiul vechiului Cod civil, chestiune pe care voi încerca să o abordez în cele ce urmează.

Dacă în privinţa condiţiilor de drept material ale uzucapiunii există, în principiu, unanimitate de opinii, în sensul că cercetarea acestora se va face prin raportare la dispoziţiile vechiului Cod civil în virtutea art. 6 din noul Cod Civil şi art. 82 din Legea nr. 71/2011, apreciez că se ridică cel puţin aparente problematici în legătură cu aplicarea procedurii speciale  prevăzută de art. 1049 din NCPC și uzucapiunilor a căror posesie a început sub imperiul vechiului Cod civil. Totodată, am sesizat, mai ales în rândul practicienilor,  unele divergențe de opinii cu privire la această chestiune.

Astfel, există opinia (nepublicată însă) potrivit căreia, procedura specială, prevăzută de art. 1049 şi urm. din NCPC, nu ar fi în niciun fel compatibilă cu uzucapiunile începute în timpul vechiului Cod civil, întrucât această procedura specială se referă şi este aplicabilă exclusiv uzucapiunilor extratabulare, argument în acest sens fiind titlul dat acestei proceduri – „procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” – titlu care aminteşte de dispoziţiile art. 930 din noul Cod Civil.

Potrivit aceleiaşi abordări, în cazul posesiilor începute sub imperiul fostului Cod civil, se vor cerceta dispoziţiile legale de drept material prevăzute de vechea reglementare în materie, iar  cererea de chemare în judecată se va formula potrivit prevederilor NCPC, însă nu după procedura specială prevăzută la art. 1049 şi următoarele, ci potrivit regulilor procesuale de drept comun, ca o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 35 NCPC.

Trecând peste chestiunile legate de natura juridică[2] (acţiune în constatare sau în realizare) a cererii de chemare în judecată având că obiect uzucapiune, divergențe cărora consider că le-a pus capăt  noua reglementare procesual civilă în materie, apreciez cu rezervă opinia expusă şi nu rezonez cu această abordare.

Astfel, consider că procedura specială prevăzută de art. 1049 şi urm. NCPC nu numai că este compatibilă cu  uzucapiunile a căror posesie a început sub vechea reglementare civilă, ci trebuie şi chiar este obligatoriu  să fie aplicată acestora, precum se va aplica tutoror cererilor având că obiect uzucapiune, indiferent de momentul începerii cursului prescripţiei achizitive.

Desigur, sunt de acord că, atât denumirea titlului XII din cartea a VI-a a Noului Cod de procedură civilă, cât şi conţinutul art. 1049 care stabileşte domeniul de aplicare al titlului, sunt de natură să creeze confuzii şi mai de grabă duc cu gândul la dispoziţiile art. 930 alin. 1 şi 2 noul Cod civil, acreditând la prima vedere  ideea că această procedura specială se va aplica exclusiv uzucapiunilor extratabulare, a căror posesie a început după intrarea în vigoare a noului Cod civil.

În ciuda acestor neajunsuri legate de denumirea titlului destinat acestei proceduri, apreciez că în abordarea  dispoziţiilor în discuţie, nu trebuie să ne mărginim doar la o interpretare literală, ci prin raportare la importanța deosebită a procedurii amintite, trebuie să efectuăm o analiză care să exceadă unei interpretări pur declarative şi să avem o viziune de ansamblu asupra instituţiei, viziune care să cuprindă şi să sintetizeze rezultatul mai multor tipuri de interpretare, ţinând seama în special de scopul edictării normelor analizate.

În sprijinul susţinerii mele, voi încerca în cele ce urmează, să expun pe scurt câteva din considerentele care, în opinia mea, îndreptăţesc şi fundamentează ideea aplicării procedurii speciale  prevăzută de art. 1049 și urm. din NCPC și uzucapiunilor a căror posesie a început sub imperiul vechiului Cod civil.

1. Principiul activităţii legii procesual civile este argumentul care, mai înainte de toate, reprezintă cel mai important suport al tezei susţinute.

Potrivit acestui vechi principiu, care şi-a găsit reglementare de lege lata în art. 24 NCPC, toate procesele şi executările silite începute după intrarea în vigoarea a NCPC vor fi supuse acestei noi reglementări procesual civile.

În analiza dispoziţiilor legale ce urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluționării unei cereri având că obiect uzucapiune, trebuie făcută distincţia intre normele de drept material si cele de drept procesual civil.

Normele de drept material civil, aşa cum am mai arătat, vor fi cele prevazute de lege  la data începutului cursului prescripţiei achizitive însă, normele de drept procesual civil aplicabile vor fi cele în vigoare la data începerii demersului judiciar, şi anume data înregistrării cererii la instanţă potrivit art. 192 alin. 2 NCPC, în virtutea principiului activităţii a legii procesuale.

Având premisa stabilită de principiului activităţii legii procesuale, o importanță deosebită în rezolvarea problemei, o capătă vechiul principiu specialia generalibus derogant, potrivit căruia normele procesuale civile speciale derogă de la cele generale, de drept comun.

Se poate observa că dispoziţiile art. 1049 şi urm. NCPC sunt plasate în cartea a VI-a Proceduri Speciale, iar în aceste condiţii, dând eficiență principiului specialia generalibus derogant, şi în aplicarea unei interpretări sistematice a dispoziţiilor procesuale, consider că apare de necontestat că procedura specială privitoare la uzucapiune se va aplica cu prioritate faţa de normele procesuale de drept comun.

Desigur însă, că această concluzie nu rezolvă pe deplin problema pusă în discuţie, dar toate cele expuse mai sus trebuie privite în strânsă legătură cu argumentul legat de faptul că, din modul de reglementare a procedurilor speciale, reiese intenţia legiutorului ca procedura prevăzută de art. 1049 şi urm. NCP să se aplice şi uzucapiunilor începute sub imperiul fostului Cod civil, şi că în cazul acestora să nu fie aplicabilă procedura de drept comun prevăzută de NCPC.

Într-adevăr, parcurgând întreaga carte a VI-a a NCPC, carte destinată procedurilor speciale, se poate constata că atunci când legiuitorul a intenţionat ca procedura specială reglementată să fie una facultativă faţă de dreptul comun, a prevăzut în mod expres acest lucru.

Aşa se întâmplă, spre exemplu, în cazul procedurilor speciale cu privire la cererile de valoare redusă sau referitoare la evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept,  unde dispozitiile acestor proceduri  prevăd expres că reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de aceste titluri  şi procedura de drept comun.

Observând dispoziţiile NCPC, referitoare la procedura de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, se poate lesne constata că nu există nicio dispoziţie care să instituie un caracter facultativ al acestei proceduri faţa de cea de drept comun, iar în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, aşa cum se întâmplă la procedurile declarate de lege ca fiind facultative, apreciez că nu se poate recunoaşte un drept al reclamantului de a alege între procedura specială şi cea de drept comun, atunci când formulează o cerere referitoare la uzucapiune.

Acesta este motivul pentru care susțineam mai devreme că procedura prevăzută de art. 1049 şi următoarele NCPC, nu numai că este aplicabilă ci este chiar  obligatorie pentru toate cererile referitoare la uzucapiune formulate şi înregistrate sub imperiul NCPC, inclusiv uzucapiunilor începute sub condiţiile de drept material prevăzute de vechiul Cod civil.

În aceste condiţii, consider că aplicabilitatea procedurii de înscriere a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii se impune cu aceeași tărie cu care  procedura specială a divorţului, a partajului, a punerii sub interdicţie etc. prevăzute de NCPC se aplică oricăror cereri având ca obiect unul din cele enumerate, proceduri în cadrul cărora, suntem cu toţii de acord fără rezerve, că reclamantul nu are un drept de alegere între aceste proceduri speciale şi cea de drept comun.

2. Un alt argument, care vine în sprijinul susţinerilor mele, îşi găseşte izvor în interpretarea literală a art. 1049 NCPC, care prevede că dispoziţiile titlului XII sunt aplicabile oricăror cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare, dobândite în temeiul uzucapiunii.

Sigur că, aşa cum am mai arătat, la prima vedere, acest text este unul care poate duce la concluzia că procedura reglementată este una exclusiv aplicabilă uzucapiunilor începute sub imperiul noului Cod civil, întrucât expresia „cereri de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare dobândite în temeiul uzucapiunii” amintește de dispoziţiile art. 930 Cod Civil.

Contrar acestei abordări, consider că în rezolvarea confuziei, se impune o privire de ansamblu a noilor reglementări referitoare la uzucapiune şi  acest art. 1049 trebuie interpretat în strânsă şi necesară legătură cu art. 1052 alin. 3 NCPC, care suprimă efectul retroactiv al uzucapiunii şi întroduce principiul efectului constitutiv al acesteia.

Potrivit noii reglementări, reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.

Astfel, trebuie continuată interpretarea sistematică a acestor dispoziţii şi în strânsă corelaţie cu art. 1050 NCPC, care stabilind competenţa materială şi teritorială cu privire la aceste cereri, se referă expres la „cererea de uzucapiune”, nefăcând nicio distincţie între uzucapiunile începute sub imperiul vechiului Cod civil şi uzucapiunile începute  în condiţiile art. 930 şi urm. noul Cod civil.

Acest lucru  înseamnă că potrivit vechiului principiu ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus, în lipsa unei distincţii a legii, nu se poate interpreta în sensul că uzucapiunile începute sub imperiul vechiului cod civil sunt sustrase  de la  aplicarea dispoziţiilor art. 1049-052 NCPC.

3. Un argument destul de solid în susţinerea tezei aplicabilităţii procedurii speciale prevăzute de NCPC şi uzucapiunilor începute în timpul  Codului civil de la 1864, este relevat şi de aplicarea, chiar dacă parțială, a principiului actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, principiu care, în opinia mea, este valabil pentru orice normă juridică, şi potrivit căruia, mutatis mutandis, dispoziţiile procesuale civile trebuie interpretate în sensul aplicării acestora şi nu în sensul în care acestea nu ar produce niciun efect.

Dacă dispoziţiile speciale ale NCPC referitoare la uzucapiune s-ar aplica exclusiv uzucapiunilor extratabulare, începute sub imperiul Noului Cod civil, această interpretare ar duce la ipoteza în care primele cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 1049 şi urm. NCPC să fie analizate abia începând cu dată de 1 octombrie 2021, situaţie care apreciez că nu a făcut parte din voinţa şi scopurile legiuitorului.

Desigur că argumentul invocat mai sus nu poate constitui per se o justificare temeinică a susţinerilor mele, însă consider că interpretarea lui conjugată cu o abordare teleologică a dispoziţiilor art. 1049-1052 NCPC, alături de o justificare de ordinul utilității practice a procedurii speciale avute în vedere, pot conduce în mod concertat la fundamendarea concluziei aplicării acestor dispoziţii şi uzucapiunilor începute în timpul fostului Cod civil.

Astfel, faţă de importanța şi incidența frecventă a instituţiei uzucapiunii în practica judiciară, atât doctrina cât şi jurisprudenţa în materie au recunoscut de multe ori deficiențele practice procesuale ale aplicării acestei instituţii. Aceste neajunsuri au fost generate de concepţia potrivit căreia uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate este totuşi, prin prisma efectului exctinctiv, şi o sancţiune împotriva adevăratului proprietar care a fost nediligent cu bunurile sale[3], şi având în vedere acest aspect, este unanim acceptată ideea că cererea având ca obiect uzucapiune trebuie formulată împotriva adevăratului proprietar.

În aceste condiţii, deseori în practică, în soluţionarea cererilor referitoare la uzucapiune s-au ivit situaţii care au relevat frecvent imposibilitatea reclamantului de a dovedi calitatea procesuală pasivă a pârâtului şi anume faptul că pârâtul chemat în judecată este adevăratul proprietar al bunului posedat de reclamant.

În rezolvarea acestei probleme s-a recurs la anumite artificii procesuale, ce reprezentau de fapt forţări ale dispozițiilor legate de calitatea procesuală pasivă in general, fiind astfel chemate în judecată în calitate de pârâte, unităţile administrativ teritoriale pe raza cărora se afla imobilul în litigiu.

În acest context, consider că prin introducerea procedurii speciale prevăzută la art. 1049-1052 NCPC, conştient de importanța şi frecvenţa cauzelor având ca obiect uzucapiune şi sesizând problemele ivite în practica judiciară legate de calitatea procesuală pasivă în materie, legiuitorul a urmărit înlăturarea acestor neajunsuri generate tocmai de aplicarea în aceaste cauze a procedurii de drept comun, contencioasă încă de la începutul demersului judiciar, care reclama cu necesitate existenţa în cauza a unui pârât.

Noua procedura specială prevăzută de art. 1049 şi urm. NCPC oferă o nouă abordare a problemei de ordin procesual a uzucapiunii, mult mai flexibilă, această procedură debutând ca una „necontencioasă”, nefiind necesară existenţa unui pârât în cauză. Cu toate acestea, în urma procedurilor de afişare şi publicitate aplicate cererii, este posibilă formularea unei opoziţii,  iar în măsură apariţiei unei astfel de opoziţii, noile dispoziţii  asigură şi cadrul desfăşurării  unei proceduri contencioase.

În aceste condiţii, apreciez că noua procedură referitoare la uzucapiune ar trebui privită ca o oportună intervenţie a legiutorului, aptă să rezolve anumite deficiențe de ordin procesual în materie şi care să asigure o mai bună identificare a situaţiei juridice şi tehnice a imobilelor ce urmează a fi uzucapate, având în vedere cerinţele impuse de art. 1050 alin. 3 lit. a-h NCPC, chestiuni atât de utile şi care contribuie la evitarea creării unor situaţii juridice incerte.

4. În fine, dincolo de toate cele expuse, continuând analiza şi interpretarea dispoziţiilor art. 1049-1052 NCPC prin prisma tuturor argumentelor la care am făcut referire, personal, nu am putut identifica niciun argument solid şi relevant care să se opună justificat aplicării dispoziţiilor avute în vedere şi uzucapiunilor începute sub imperiul vechiului cod civil.

Totuşi, una dintre chestiunile care merită abordată în legătură cu acest aspect, fără a le mai trata pe celelalte, este modificarea filosofiei efectelor uzucapiunii.

Noua reglementare în materie a renunțat la efectul retroactiv al prescripţiei achizitive şi a consacrat principiul constitutiv potrivit căruia reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1052 NCPC.

Fără a analiza aparentul conflict dintre normele tranzitorii prevăzute de art. 56 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 şi dispoziţiile art. 1052 NCPC, chestiune care a fost abordată deja[4] , consider că acest nou efect constitutiv prevăzut de art. 1052 NCPC ar părea, la prima vedere, a fi o piedică în aplicarea noilor dispoziţii procesuale prevăzute la art. 1049-1052 NCPC şi uzucapiunilor începute sub vechiul cod civil.

O posibila justificare a unei asemenea concluzii ar fi că noul regim juridic al dobândirii proprietăţii ar intra în coliziune cu dispoziţiile  art. 6 alin. 4 din noul Cod civil care prevăd că uzucapiunile începute sub imperiul vechiului cod civil sunt suspuse în întregime dispoziţiilor legale care le-au institut.

Mergând pe interpretarea art. 6 alin. 4 din noul Cod civil, posesiile începute sub imperiul vechiului cod civil, care îndeplinesc condiţiile privitoare la uzucapiunea din vechea reglamentare civilă, vor trebui să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul uzucapiunii, însă cu efect retroactiv de la data când reclamantul a început posesia imobilului, retroactivitatea fiind în vechiul cod civil un important principiu al uzucapiunii.

La o analiză mai atentă a dispoziţiilor referitoare la uzucapiune din fostul Cod civil (1823-1911), se poate însă constata că nu există niciun text de lege care să prevadă expres şi necesar caracterul retroactiv al efectelor uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietăţii.

Acest principiu al retroactivităţii uzucapiunii a fost, încă de la început, o creaţie exclusiv a doctrinei şi jurisprudenţei, astfel încât neexistând consacrat de lege lata în vechiul Codul civil principiul retroactivităţii uzucapiunii, consider că dispoziţiile art. 6 alin. 4 din noul Cod civil nu au nicio înrăurire cu privire la aplicabilitatea art. 1052 NCPC si uzucapiunilor incepute sub imperiul vechiului Cod civil.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 6 alin. 4 din noul Cod civil dispun că uzucapiunile începute sub vechiul cod civil „sunt în întregime suspuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”, iar în aceste condiţii, apare ca fiind neîntemeiată pretenţia ca uzucapiunilor începute sub vechiul Cod civil să li se aplice obligatoriu, pe lângă dispoziţiile legale vechi, şi anumite principii sau dezlegări de drept, ce au fost consacrate exclusiv pe cale doctrinară şi jurisprudenţială.

În orice caz, rezumând cele expuse, apreciez că aplicarea procedurii speciale prevazută de art. 1049-1052 NCPC și uzucapiunilor începute sub imperiul vechiului Cod civil, nu poate fi decât un câștig pentru aplicarea și evoluția vechii instituții a uzucapiunii, iar timpul și practica vor proba cu siguranță și imperfecțiunile acestei proceduri speciale, neajunsuri pe care, trag nădejde, că jurisprudența le va sesiza și le va atenua pe cât posibil, sau intervenția legiuitorului le va îndrepta.

[1] Claudiu Drăgușin, Cometariile Codului Civil. Posesia. Uzucapiunea, Ed. Hamangiu, 2012.
[2] ICCJ., Secția civilă și de proprietate intelectuală, dec. nr. 8605/2005 www.scj.ro; ICCJ, Secția a I-a civilă, dec. nr. 7086 din 12 octombrie 2011, www.scj.ro.
[3] ICCJ, S. civ. și de propr. int., dec. nr. 356 din 13 ianuarie 2006, în Dreptul nr. 1/2007, p. 162.
[4] Claudiu Dragusin, op. cit., pp. 198-199.

Cosmin Radu MITROI
judecător, Judecătoria Roșiorii de Vede

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?