Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard de consum. Cui prodest?
20.06.2013 | Lucian BERCEA


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Rezumat: Studiul analizează impactul noilor acţiuni colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele de consum, în ceea ce priveşte caracterul, limitele şi efectele intervenţiei judiciare. Abandonarea adaptării judiciare redistributive a contractului în favoarea suprimării curative a clauzelor abuzive, crearea noului tip de control abstract preventiv al modelelor contractuale standard, precum şi efectele erga omnes ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunile colective schimbă paradigma instrumentelor judiciare de corecţie a contractelor conţinând clauze abuzive. Problemele generate de reglementarea acţiunilor colective impun o intervenție legislativă pentru optimizarea noilor mecanisme judiciare.

1. Contextul. Noile forme de intervenţie judiciară pentru eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard. Actualitatea unei discuţii cu privire la dreptul pozitiv care instituie instrumentele judiciare de eliminare din contractele standard a clauzelor abuzive (Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori), este justificată nu (numai) de jurisprudenţa generoasă provocată de implementarea inconsecventă a Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, ocazie cu care mecanismul clauzelor abuzive a fost descoperit de consumatorul român și avocaţii săi, ci de amânarea, până la data de 1 iulie 2013, deocamdată, a aplicării reformei în această materie cu privire la acțiunile colective pentru eliminarea clauzelor abuzive.

Pe fondul prevederilor noului Cod de procedură civilă[1] privind legitimarea procesuală a organizaţiilor care acţionează în scopul ocrotirii unui interes de grup, printr-o modificare adusă Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori prin Legea nr. 76/2912 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, urma să fie consacrată o premieră legislativă în România: acţiunea colectivă împotriva profesioniştilor care practică clauze abuzive.

Această instituţie novatoare, creată teoretic concomitent cu instituirea cadrului general al acţiunilor în apărarea intereselor colective, dar a cărei aplicare a fost defazată faţă de dispoziţia cu caracter general amintită, a fost primită cu reacţii critice din partea asociației profesionale a băncilor și a altor reprezentanți mai mult sau mai puțin influenți ai sistemului bancar. Luările de poziție venite din partea categoriei de profesionişti care se declara a fi ţinta reformei menţionate au susţinut chiar că stabilitatea sistemului bancar ar fi periclitată prin intrarea în vigoare a noii legi, ca şi cum modelele de afaceri bancare ar fi sistemic dependente de clauzele prezumtiv abuzive din contractele standard de credit pentru consum. În legătură cu această chestiune, Fondul Monetar Internaţional a solicitat elaborarea unui studiu de impact.

Desigur, reacțiile în discuție nu trebuie să fie privite decât ca simptome ale unei perioade de acomodare a sistemului bancar cu noul instrument de intervenţie judiciară pentru eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard. Există, însă, riscul ca, în locul adaptării sistemului bancar la rigorile acestui mecanism de corecție a contractelor, să asistăm la adaptarea mecanismului de corecție la revendicările sistemului bancar.

2. Tipologia intervenţiilor judiciare în contractele standard care conţin clauze abuzive. De lege lata, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori instituie două tipuri de acțiuni: (i) acţiunea individuală a consumatorului, pe care legea, în realitate, nu o reglementează, ci nu o exclude (art. 14: „Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.”) şi (ii) acţiunea demarată la sesizarea organismului public independent responsabil de protecția intereselor colective ale consumatorilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Fără să insistăm aici asupra diferenţei specifice dintre resorturile celor două acţiuni (sancţionarea contravenţională a profesionistului, în cazul acţiunii demarate la sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor), aceste instrumente au un scop comun: lipsirea de eficienţă a clauzelor abuzive dintr-un contract standard în curs de executare sau executat. Legea nu face vorbire despre nulitate ca sancţiune aplicabilă acestor clauze, întrucât reproduce prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, care lăsa la latitudinea legiuitorului naţional instituirea sancţiunii adecvate ordinii juridice interne[2]. Sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, instanţa, potrivit art. 13 alin. (1) din lege, „în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după caz.” Alternativ, jurisprudenţa creată în procesele pornite la sesizarea consumatorilor (individuali sau constituiţi în consorţii) include soluţii de constatare a nulităţii clauzelor abuzive (deci de constatare a nulităţii parţiale a contractului) şi de repunere în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor executate în baza clauzei abuzive, dacă este cazul.

De lege ferenda, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori ar urma să fie modificată în sensul multiplicării acțiunilor instituite pentru corecția contractelor care conțin clauze abuzive. Ar urma, astfel, să fie recunoscute: (i) acţiunea individuală a consumatorului, pe care legea, nici de această dată, nu o reglementează, ci nu o exclude, clarificând însă problema sancțiunii aplicabile (art. 12 alin. (4) vorbește despre „dreptul consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei (s.n.) pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii”); (ii) acţiunea demarată la sesizarea organismului public independent responsabil de protecția intereselor colective ale consumatorilor, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor; (iii) acţiunea pusă la dispoziţia asociaţiilor reprezentative pentru protecţia consumatorilor. Ultimele două acțiuni vor fi numite, în cele ce urmează, acțiuni colective, deși reglementarea lor nu se subsumează sensului originar al acestei sintagme, întrucât nu există un instrument de publicitate a acţiunii, după cum nu există nici un mecanism de mandatare a reclamantului de către consumatorii prejudiciaţi, care să permită încadrarea acţiunii fie în sistemul opt-out, fie în sistemul opt-in, aşa cum aceste sisteme au fost consacrate în legislaţiile în care procesele colective îşi au sorgintea.

În mod surprinzător, la diferenţa specifică dintre acțiunile consacrate de lege lata amintită mai sus, noua formă a legii adaugă încă una, pe care o instituie între acțiunea demarată la sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor și acțiunea pusă la dispoziţia asociaţiilor reprezentative pentru protecţia consumatorului: potrivit art. 12 alin. (1) din lege „în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 (în principal Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor – n.n.) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive”; în schimb, conform art. 12 alin. (3), „asociaţiile pentru protecţia consumatorului (…) îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive”. Ca atare, dacă eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard aflate în curs de executare poate fi solicitată atât de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, cât şi de către asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorului, numai acestea din urmă pot cere instanţei de judecată să dispună încetarea folosirii pentru viitor a contractelor de adeziune standard care conţin clauze abuzive, în calitatea lor de model contractual practicat de profesionist. Nu am reuşit să găsim o justificare rezonabilă a respectivei diferenţe de tratament, astfel încât s-ar impune ca legiuitorul să revină asupra acestei opţiuni.

Noile texte produc o veritabilă schimbare de paradigmă în abordarea instrumentelor judiciare de corecţie a contractelor conţinând clauze abuzive. Ele nu sunt, însă, mai puţin problematice decât textele pe care le substituie. Trei sunt problemele pe care le vom aborda în prezentul studiu: (i) caracterul, (ii) limitele şi (iii) efectele intervenţiei judiciare în acţiunea colectivă în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard încheiate între profesionişti şi consumatori.

3. Caracterul intervenţiei judiciare în acţiunea colectivă în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard încheiate între profesionişti şi consumatori. În soluționarea acțiunilor în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard, judecătorul face poliţia contractului. Include acest rol, însă, rescrierea contractului? Au ca efect aceste acţiuni înlocuirea clauzelor contractuale standardizate negativ de mecanismele pieţei cu clauze contractuale echilibrate?

De lege lata, cât timp modificările legislative amintite nu se aplică, întrebările de mai sus pot primi un răspuns afirmativ. Instanţa de judecată sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cu soluţionarea acţiunii reglementate de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori poate să dispună „modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în fiinţă (s.n.), sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese”, fără prejudicierea dreptului consumatorului de a recurge la acţiunile din dreptul comun. În temeiul acestui text, judecătorul poate realiza adaptarea redistributivă a contractului, respectiv o restabilire a echilibrului contractual, obţinută nu numai prin eliminarea clauzelor abuzive practicate pe piaţă ca efect al standardizării negative a calităţii contractului, ci şi, dacă este cazul, prin substituirea clauzelor abuzive eliminate cu clauze „neabuzive”, echilibrate, impuse de instanţa judecătorească[3]. Într-adevăr, norma operează cu sintagma „modificarea clauzelor contractuale”, lăsând extensia intervenţiei judiciare la latitudinea judecătorului. Acesta, constatând existenţa clauzelor abuzive în contract, are posibilitatea de a modifica clauzele contractuale (i.e. orice clauză din contract) în unul dintre următoarele trei sensuri: (i) eliminarea clauzelor abuzive; (ii) modificarea conţinutului clauzelor abuzive în scopul reechilibrării acestora; (iii) asocierea uneia dintre aceste măsuri cu modificarea altor clauze ale contractului, pentru a-l echilibra în ansamblu şi a-i asigura supravieţuirea. În măsura în care contractul nu poate să rămână în fiinţă, judecătorul va dispune desfiinţarea sa, cu daune-interese. Acest tip de intervenție judiciară, care poate genera o adaptare redistributivă a contractului, este contrar scopului Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, întrucât substituirea clauzei abuzive cu una echilibrată sau o altă modificare similară pe care judecătorul ar aduce-o contractului ar face ca sancţiunea eliminării din contract a clauzei abuzive să fie lipsită de eficienţă. Într-adevăr, profesionistul care practică asemenea clauze nu riscă decât înlocuirea stipulaţiei abuzive cu o prevedere echilibrată, deci revenirea la normalitate, iar aceasta numai în cazurile determinate care fac obiectul unui litigiu. Or, revenirea la normalitate nu poate fi asimilată cu o sancţiune.

Mai multe soluţii alternative au fost avansate în doctrină[4] pentru acoperirea de către judecător a spaţiului lăsat liber în contract prin eliminarea unei clauze dezechilibrate: (i) înlocuirea clauzei abuzive cu clauza uzuală, respectiv cu clauza „majoritară” pe piață, prin ipoteză echilibrată; (ii) înlocuirea clauzei abuzive cu clauza maximum tolerabilă de către consumator, respectiv cu clauza rezultată din divizarea dezechilibrului contractual cauzat şi înlăturarea numai a ceea ce este excesiv, intolerabil pentru consumator; (iii) înlocuirea clauzei abuzive cu clauza cu efectul cel mai defavorabil pentru profesionist, respectiv cu clauza care ar rezulta din înlăturarea completă a avantajului procurat injust, dar care ar permite salvgardarea contractului. Niciuna dintre aceste soluții nu ar trebui să fie considerată pertinentă în materia clauzelor abuzive, a căror eliminare din contract s-ar impune să-şi conserve caracterul punitiv pentru profesionist, cu excepţia ipotezei marginale în care contractul nu ar putea supravieţui evacuării clauzei, deci atunci când rămânerea în fiinţă a contractului ar depinde de completarea conținutului contractual, caz în care ultima alternativă ar putea servi la găsirea unui substitut al clauzei abuzive.

Evident, soluţia substituirii clauzei abuzive cu una echilibrată, creată pe cale judiciară, poate fi utilizată numai în situaţia clauzelor cu efect distributiv (e.g. clauze privind variaţia nivelului dobânzii aferente creditului bancar, clauze privind limitarea răspunderii sau evaluarea anticipată a prejudiciului etc.), al căror obiect permite scrierea de către judecător a unei clauze echilibrate, nu şi în cazul clauzelor cu efect institutiv (e.g. clauze de denunţare unilaterală a contractului sau de suspendare unilaterală a executării obligaţiilor, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti etc.), care, prin natura lor, nu pot fi decât pur și simplu înlăturate de către judecător, iar nu rescrise.

De lege ferenda, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori primeşte mai multe dispoziţii concurente, care redefinesc rolul judecătorului în soluţionarea acţiunilor în eliminarea clauzelor abuzive. Mai întâi, noile texte prevăd că, la sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, instanţa poate dispune obligarea profesionistului „să modifice contractele aflate în curs de executare, prin (s.n.) eliminarea clauzelor abuzive” (art. 12 alin. (1) din lege), iar la sesizarea asociaţiilor reprezentative pentru protecţia consumatorului, instanţa poate dispune „încetarea folosirii” modelelor de contract de adeziune care conţin clauze abuzive acestora, precum şi „modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin (s.n.) eliminarea clauzelor abuzive” (art. 12 alin. (3) din lege). În continuare, legea dispune, generic (utilizând o tehnică legislativă discutabilă, prin aceea că textul cu aplicabilitate generală este plasat subsecvent dispoziţiilor speciale, iar nu anterior acestora), că „instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi (s.n.) să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale” (art. 13 alin. (1) din lege), ca și cum modificarea contractelor în curs de executare ar putea îmbrăca şi o altă formă decât eliminarea clauzelor abuzive, pe care o prevăd textele premergătoare. Cei mai importanţi termeni ai noilor texte par a fi cuvintele de legătură: dintr-o interpretare sistematică a normelor menționate anterior rezultă că, atât în cazul sesizării Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, cât şi în cazul demersului iniţiat de asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorului, judecătorul nu mai poate dispune modificarea clauzelor contractuale (deşi prevederea generală menţionată pare că ar permite în continuare această intervenţie, în condiţiile utilizării locuţiunii conjuncţionale „precum şi”), ci modificarea contractului „prin” eliminarea clauzelor abuzive (aşa cum prevăd textele speciale asociate fiecărei acţiuni, în raport cu care prevederea generală conţine o evidentă inadvertenţă).

Noua formă a legii limitează, astfel, întinderea intervenției judiciare în contractele care conțin clauze abuzive: judecătorul nu mai poate proceda la adaptarea redistributivă a contractului, ci doar la suprimarea curativă a clauzelor abuzive. O intervenție de acest tip presupune evacuarea clauzelor abuzive, cu titlu de sancţiune pentru profesionistul care practică asemenea clauze în contractele sale standard, ca unică formă de intervenție judiciară asupra contractului. Legea este, astfel, reaşezată în spiritul Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, care face vorbire despre lipsirea de efecte a clauzelor abuzive. Forţa hotărârii judecătoreşti este limitată la suprimarea clauzei şi, în principiu, nu se extinde la efectele pe care această suprimare le produce asupra contractului și a modului în care acesta va fi executat în continuare.

În acelaşi context, trebuie remarcat că noile prevederi legale asociază un anumit tip de consecinţe pentru intervenția judiciară asupra modelului contractual practicat de profesionist şi un alt tip de consecinţe asupra contractelor în curs de executare. Dacă în primul caz judecătorul obligă profesionistul să înceteze folosirea modelului contractual respectiv, astfel încât acesta din urmă poate înlocui clauza constatată ca fiind abuzivă cu o alta, eventual tot abuzivă, dar diferit redactată, perpetuând aceleaşi practici comerciale de degradare a clauzelor contractuale, în cazul contractelor în curs de derulare profesionistul nu poate reformula unilateral clauza, chiar dacă o transformă într-o clauză „neabuzivă”, ci trebuie să suporte riscul juridic al eliminării clauzelor declarate abuzive.

Suprimarea curativă a clauzelor abuzive pune problema identificării unui substitut pentru clauza respectivă, în condiţiile în care intervenţia judecătorului în contract, în sine, nu se mai poate extinde pe acest teren. Ce conţinut contractual va ocupa locul rămas vacant în urma evacuării din contract a clauzei abuzive? La prima vedere, analiza ar tinde să asimileze soluţia pentru acest vid contractual cu conținutul contractual implicit definit de Codul civil, alcătuit din clauzele obişnuite în contractul respectiv, care se subînțeleg, precum și din efectele pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui (art. 1272 C.civ. Conţinutul contractului)[5]. Acest conținut rezultă din interpretarea contractului conform regulii exhaustivităţii[6], regulă care transcende, însă, chestiunea interpretării contractului, ţinând mai degrabă de forţa obligatorie a acestuia[7]. Într-adevăr, din perspectiva strict tehnică a conţinutului contractual, în urma eliminării clauzei abuzive, contractul este lacunar.

Din contract nu lipseşte, însă, o clauză care nu a fost parte a conţinutului contractual de la momentul încheierii contractului, ci una care nu mai face parte din acest conţinut ca efect al unei intervenţii judiciare curative. La o analiză mai atentă, așadar, scenariul diferă: nu suntem în prezenţa unei lacune contractuale benigne, generate de o omisiune a părţilor şi pe care legiuitorul înţelege să o acopere cu un conţinut contractual implicit, prin ipoteză echilibrat, ci în prezenţa unui spaţiu devenit vacant prin expulzarea unei clauze existente anterior, cu titlu de sancţiune. Teoretic, acest loc nu ar trebui să fie ocupat de o clauză (implicită) echilibrată, întrucât substituirea clauzei abuzive cu una echilibrată ar conduce la privarea de eficienţă a sancţiunii eliminării din contract a clauzei abuzive, aşa cum arătam anterior.

Totuși, locul nu poate rămâne, ca atare, liber, pentru că mecanismul contractual trebuie să fie complet. Iar soluția pentru ocuparea acestui spaţiu vacant poate veni din faptul că legea, în noua sa formă, clarifică natura sancţiunii aplicabile clauzelor abuzive: art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori vorbește despre „dreptul consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei (s.n.) pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii”. Or, Codul civil prevede consecinţa constatării nulităţii parţiale a contractului (rezultată din constatarea nulităţii anumitor clauze contractuale): „În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile” (art. 1255 C.civ. Nulitatea parţială). Cu alte cuvinte, ca urmare a evacuării din contract a clauzei abuzive, judecătorul nu mai poate de lege ferenda să rescrie clauza. Pe locul astfel vacantat vor fi plasate dispoziţiile legale incidente în materia respectivă[8], prin ipoteză generatoare de echilibru contractual. Prevederile legale de substituire a clauzelor abuzive vor avea, de regulă, caracter dispozitiv, căci clauzele abuzive nu sunt clauze ilegale care, contravenind unor prevederi legale imperative, să fie înlocuite de drept de acestea, ci o specie aparte de clauze dezechilibrate, cărora legea nu li se opune prin norme imperative determinate cu caracter de substitut automat, ci printr-un mecanism generic de reechilibrare contractuală care, în noua sa formă, implică substituirea clauzelor abuzive cu normele legale dispozitive relevante, dacă acestea există.

4. Limitele de apreciere ale intervenţiei judiciare în acţiunea colectivă în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard încheiate între profesionişti şi consumatori. Limitarea intervenţiei judiciare în contractele standard care conţin clauze abuzive este însoţită de lege ferenda de o limitare implicită a sferei de apreciere a judecătorului sesizat cu o acţiune colectivă. De lege lata, acesta realizează un control concret, prin care se pronunţă asupra caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract în curs de executare, verificând efectele clauzei inclusiv prin raportare la circumstanţele încheierii contractului. Noile prevederi ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori adaugă un al doilea tip de control, abstract, novator pentru intervenția judiciară în contract în sistemul procesual din România.

Astfel, acţiunea colectivă a asociaţiilor reprezentative pentru protecţia consumatorului în încetarea folosirii contractelor de adeziune care conţin clauze abuzive implică un control abstract, exercitat de judecător asupra modelului de contract standard practicat de profesionist, iar nu asupra unui contract încheiat și aflat în curs de executare. Acest control abstract nu are, așadar, ca obiect un contract determinat, ci un model contractual; el nu are ca obiect un act juridic concret, rezultat al manifestărilor de voință ale părților, şi nici un act juridic unilateral, respectiv o ofertă de a contracta adresată de profesionist publicului consumator sau unui consumator individual, ci un act juridic prototip, elaborat de profesionist pentru a fi utilizat în cadrul activităţii sale, în raporturile cu consumatorii.

Controlul modelului contractual are scop preventiv, întrucât tinde la obligarea profesionistului să abandoneze tipul respectiv de contract (sau, mai degrabă, clauzele abuzive din acel contract standard). Controlul contractului prototip are caracter abstract, întrucât poartă asupra efectelor clauzelor contractuale pretins abuzive, dar fără raportare la circumstanţele încheierii contractului, întrucât nu privește un contract încheiat în anumite circumstanțe, ci un model de contract practicat generic.

Consecința este că unele dintre elementele pe care legea însăşi le menţionează ca făcând obiectul aprecierii judecătorului sunt în acest caz excluse (e.g. „toţi factorii care au determinat încheierea contractului” – art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). Mai mult, controlul abstract preventiv nu poate lua în calcul nici măcar toate elementele legale definitorii ale unei clauze abuzive, căci negociabilitatea clauzei, element care exprimă existenţa posibilităţii consumatorului de a influenţa natura ei (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori), este la rândul său înlăturată din sfera de apreciere a judecătorului. Ca urmare, controlul abstract se realizează cu excluderea din sfera chestiunilor evaluate de instanța de judecată a contextului concret în care contractul ar fi urmat să fie încheiat (sau în care tipul respectiv de contract se încheie în mod uzual), astfel încât circumstanțele în care contractul a fost încheiat, factorii care au determinat încheierea contractului sau negociabilitatea conţinutului contractual nu fac obiectul aprecierii judecătorului.

Noul control abstract ridică şi o problemă (complementară) de probaţiune. Obiectul probei îl vor constitui, în acţiunile colective în încetarea utilizării clauzelor abuzive, „contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii” de către profesionist. În consecinţă, proba nu va viza unul sau mai multe contracte determinate, încheiate de profesionist cu unul sau mai mulţi consumatori, ci modelul de contract standard practicat de profesionistul respectiv. Vor trebui probate, deci, pe de o parte, actul juridic prototip, iar pe de altă parte o stare de fapt constând în practicarea acelui model contractual pe piaţă de către profesionist.

5. Extensia efectelor intervenţiei judiciare în acţiunea colectivă în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard încheiate între profesionişti şi consumatori. Reacţiile critice cu care au fost primite noile acţiuni instituite de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori au privit în mod special problema întinderii efectelor pe care le-ar produce hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile colective în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard. Au fost avansate, în acest context, argumente privind caracterul reglementar al unei asemenea hotărâri judecătorești (care ar cuprinde „dispoziţii general obligatorii”, cu încălcarea art. 5 alin. (4) C.pr.civ.); privind faptul că o asemenea hotărâre ar urma să producă efecte în ceea ce privește raporturi contractuale care nu au fost deduse judecății (cu încălcarea principiului relativității efectelor hotărârii judecătoreşti); privind faptul că hotărârile favorabile consumatorului ar urma să producă efecte erga omnes, în timp ce hotărârile defavorabile consumatorului ar produce doar efecte inter partes; privind riscul unei jurisprudenţe nu numai neunitare, în sensul consacrat al termenului, ci chiar contradictorii, în sensul strict al termenului.

Desigur, susţinerea tezei că hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile colective nu ar trebui să producă efecte erga omnes depinde de sensul pe care îl conferim efectului erga omnes al unei hotărâri judecătorești[9]. Este cert, însă, că dacă, în cazul unei acțiuni în eliminarea clauzelor abuzive din contractele standard în curs de executare, condiţionăm extensia efectelor hotărârii judecătoreşti de calitatea consumatorilor de parte în proces şi de supunerea fiecărui contract încheiat de profesionist cu acești consumatori unui control judiciar particular, reforma legislativă ar fi privată de orice efect.

În realitate, faţă de sfera persoanelor și a contractelor asupra cărora intervenţia judiciară ar urma să producă efecte, conform redactării textului de lege ferenda, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acţiunile colective nu vor produce decât minimul efect erga omnes necesar pentru ca aceste acţiuni să fie scoase din categoria acţiunilor individuale şi să fie plasate în cea a acţiunilor colective. Cel puţin trei perspective ale efectului erga omnes al hotărârilor judecătoreşti susţin această teză.

Astfel, în primul rând legea nu extinde aplicarea hotărârii judecătorești la alţi profesionişti care practică aceeaşi clauză abuzivă. Un veritabil efect obligatoriu ultra partes al hotărârii judecătorești care constată caracterul abuziv al unei clauze ar fi presupus eliminarea clauzei respective din contractele tuturor profesioniștilor care acționează pe piața respectivă. Trebuie semnalat, în acest context, efectul de distorsionare a concurenţei între profesionistul obligat să elimine clauzele abuzive şi concurenții săi care nu au fost subiecți ai unei acţiuni, astfel că pot continua să practice clauza respectivă până în momentul în care o hotărâre judecătorească se pronunță și împotriva lor. Din această perspectivă, în absenţa unei eventuale proceduri de extindere a efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţate cu privire la un anumit profesionist la ceilalţi profesionişti care practică aceeaşi clauză, mecanism dificil de construit şi aplicat, hotărârea judecătorească îşi va limita efectele la profesionistul împotriva căruia a fost pronunţată, chiar dacă pe piaţă respectiva clauza declarată abuzivă este practicată de mai mulţi profesionişti concurenţi, plasaţi astfel pe o poziţie mai avantajoasă pe plan concurenţial.

În al doilea rând, hotărârea judecătorească îşi limitează efectele la un model contractual standard, identic în ceea ce priveşte clauza abuzivă în toate raporturile juridice născute între profesionistul chemat în judecată şi consumatorii care au ales să adere la respectivul model. În acest context, este foarte probabilă producerea unui efect „secundar” de diversificare artificială a modelelor de contracte standard folosite de un profesionist, materializate în structuri și conținuturi contractuale standard redactate diferit tocmai în scopul de a limita  efectele unei eventuale hotărâri judecătorești care ar constata caracterul abuziv al unei anumite clauze.

În al treilea rând, hotărârea judecătorească nu îşi extinde sfera de aplicare la toate clauzele cu efect identic, indiferent de formularea lor, producând efecte in terminis, prin raportare la litera clauzei abuzive, iar nu la efectele ei juridice. În consecinţă, în condiţiile în care redactarea clauzei abuzive constituie referinţa stabilirii efectelor hotărârii judecătoreşti, apare problema riscului reformulării de către profesionist a clauzei abuzive, în sensul producerii unui efect identic. În sistemul instituit de lege ferenda, nu există un mecanism care să extindă aplicarea hotărârii judecătoreşti la clauzele aceluiaşi profesionist diferite ca redactare, dar identice ca efecte. Mai mult, nu există nici măcar un mecanism de sancționare a recidivei profesionistului care, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, continuă să practice clauze abuzive care produc aceleaşi efecte, deşi sub o altă formulare.

Pe de altă parte, în cadrul reacţiilor critice ale reprezentanţilor sistemului bancar la adresa noilor acţiuni colective, a fost reclamat şi riscul unei jurisprudenţe neunitare, generate de pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii cu privire la caracterul abuziv al unei anumite clauze. A fost propusă, cu titlu de soluţie pentru surmontarea acestui risc, o competenţă materială specială în soluţionarea acţiunilor colective, care să vizeze fie soluționarea de către curţile de apel a cauzelor în primă instanță, generând competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea căii de atac, fie atribuirea către instanța supremă a competenței soluționării căii de atac împotriva hotărârii tribunalului. Totodată, a fost susţinută teza restrângerii legitimării procesuale active (e.g. conferirea dreptului la acțiune în eliminarea clauzelor abuzive exclusiv Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, eventual dublată de avizarea de către președintele instituţiei a deciziei de formulare a unei astfel de acțiuni), pentru evitarea riscului abuzului de drept și al încărcării excesive a rolului instanțelor.

Riscul unei jurisprudenţe neunitare sub aspectul pronunţării unor hotărâri judecătoreşti divergente în soluţionarea acţiunilor formulate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorilor este, în sine, minor, având în vedere competenţa teritorială exclusivă instituită de lege în favoarea instanței judecătorești de la sediul profesionistului. Cu toate acestea, noile texte ale legii nu clarifică problema raportului dintre hotărârea judecătorească pronunţată în soluţionarea acţiunii formulate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau de asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorilor (care tind să protejeze un interes de grup[10]) şi hotărârea judecătorească pronunţată în soluţionarea acţiunii individuale a unui consumator (care urmăreşte apărarea propriului său interes). Singura prevedere destinată să contribuie la această clarificare este insuficientă: potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, dispoziţiile privind acţiunile introduse de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorilor „nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie”. Efectul acestei norme este că o hotărâre judecătorească de respingere a unei acţiuni formulate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau o asociaţie reprezentativă pentru protecţia consumatorilor nu poate fi opusă consumatorului pentru a paraliza demersul său individual în justiţie. Desigur, consumatorul individual nu va mai avea interes să conteste clauzele abuzive din contractul său, în condiţiile în care se poate prevala de o hotărâre judecătorească anterioară de admitere a unei acţiuni formulate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau o asociaţie reprezentativă pentru protecţia consumatorilor, hotărâre care produce efecte asupra tuturor contractelor de adeziune în curs de executare, de același tip, ale profesionistului respectiv (art. 13 alin. (1) din lege).

Care este, însă, soluţia în situaţia în care unul sau mai mulţi consumatori individuali au obţinut hotărâri judecătoreşti defavorabile, iar ulterior o acţiune formulată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor sau o asociaţie reprezentativă pentru protecţia consumatorilor este admisă şi instanţa de judecată „constată existenţa clauzelor abuzive în contract [şi] obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare” (art. 13 alin. (1) din lege)? A nu admite, în acest caz, că hotărârea judecătorească pronunţată în acţiunea colectivă produce efecte şi asupra contractelor consumatorilor individuali care obţinuseră anterior hotărâri judecătoreşti defavorabile echivalează cu a nu recunoaşte un veritabil efect erga omnes respectivei hotărâri, care pierde din eficienţă proporţional cu numărul hotărârilor anterioare pronunţate în defavoarea consumatorilor individuali, şi a permite o diferenţă de tratament între consumatorii care au încercat fără succes, pe calea unui demers individual, să obţină eliminarea clauzei abuzive din contract şi cei care au rămas în pasivitate până la pronunţarea hotărârii în discuţie. Or, un asemenea tratament diferenţiat nu se justifică în condiţiile în care contractele deduse judecăţii sunt standard, iar efectele erga omnes ale hotărârii judecătoreşti pronunţate în cazul acţiunilor colective sunt destinate, potrivit dispoziţiilor legale, să se aplice tuturor contractelor în curs de executare, de același tip, ale profesionistului respectiv.

Desigur, extinderea efectelor hotărârii pronunţate într-o acţiune colectivă şi asupra contractelor de acelaşi tip care făcuseră anterior obiectul unei cenzuri judiciare presupune abandonarea autorităţii de lucru judecat inter partes în favoarea autorităţii de lucru judecat erga omnes. Hotărârea pronunţată într-o acţiune colectivă ar urma să aibă, aşadar, un veritabil efect erga omnes numai în cazul în care este favorabilă consumatorilor. Împotriva demersurilor individuale ale acestora nu va putea fi invocată o hotărâre care le este defavorabilă, întrucât, aşa cum am arătat, dispoziţiile privind acţiunile colective „nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie” (art. 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori). O asemenea scindare a efectelor erga omnes ale hotărârilor pronunţate în acţiunile colective, în sensul în care, dacă soluția este favorabilă consumatorilor, hotărârea să poată fi invocată în favoarea tuturor consumatorilor care au încheiat contractul standard respectiv (chiar și în favoarea celor care obținuseră individual hotărâri judecătorești defavorabile), iar dacă soluția le este defavorabilă, hotărârea să nu poată fi invocată împotriva consumatorilor în demersurile lor judiciare individuale, ci doar împotriva Autorității Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor şi a asociaţiilor reprezentative pentru protecţia consumatorilor, nu poate fi realizată în absenţa unui text legal care să statueze expres această soluţie[11]. Reglementat în termenii actuali, mecanismul propus de lege ferenda va crea şi va întreţine conflicte între hotărâri judecătoreşti divergente, pronunţate în acţiuni de protecţie a unui interes de grup sau în acţiuni de protecţia a unui interes individual, care tranşează în mod diferit aceeaşi chestiune litigioasă.

În fine, două alte propuneri, probabil dificil de aplicat, dar care ar eficientiza mecanismul de corecţie a contractelor care conţin clauze abuzive, ar putea fi, de asemenea, avute în vedere de legiuitor.

Prima vizează crearea unei baze de date care să cuprindă clauzele declarate abuzive la nivel naţional în urma unei intervenţii judiciare, similară bazei de date CLAB, inițiată de Comisia Europeană în aplicarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, care ar fi trebuit să reunească jurisprudenţele statelor membre în această materie. Un astfel de repertoriu al clauzelor declarate abuzive în jurisprudenţă ar facilita comportamentul de afaceri al profesioniştilor şi informarea consumatorilor. Primii ar putea să-şi reconfigureze şi să-şi actualizeze permanent modelele contractuale pe care le practică şi să-şi adapteze contactele în curs de executare în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești relevante, care nu mai poate fi astfel ignorată, iar cei din urmă ar putea să identifice asemenea clauze în modelele contractuale care li se propun şi în contractele în curs de executare ale căror părţi sunt.

A doua propunere, care presupune un mecanism de aplicare practică mai complicat, privește crearea unui sistem de control „pozitiv” administrativ a priori al condiţiilor generale de contractare (un control „ultra-preventiv”, pentru a-l deosebi de controlul judiciar abstract preventiv asupra modelelor contractuale standard)[12], cel puţin în cazul unor sectoare economice de interes public, cum sunt serviciile bancare sau cele de asigurări. Un asemenea control prealabil ar conduce la evitarea implementării unor modele contractuale conţinând clauze abuzive care să fie, ulterior, eliminate din contracte, asigurându-se astfel predictibilitatea punerii în aplicare de către profesionist a acestor modele contractuale. Mai mult, cu toate că, evident, instituirea controlului prealabil administrativ nu poate exclude controlul ulterior judiciar, prin care o clauză care a scăpat filtrului administrativ să fie declarată abuzivă pe cale judiciară, reaua-credință a profesionistului care a apelat cu succes la controlul prealabil și ulterior este supus cenzurii judiciare nu ar mai putea fi reținută.

6. Consideraţii finale. Dreptul pozitiv intern al reprimării clauzelor abuzive este consolidat prin instituirea unor mecanisme de intervenție judiciară în contract, în scopul eliminării clauzelor abuzive din contractele în curs de executare și al încetării utilizării de către profesionist a modelelor contractuale conținând asemenea clauze. Veritabil destinatar al contractelor standard formulate de profesionişti, judecătorul, în noua redactare a Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, va putea exercita nu numai un control concret asupra contractelor standard în curs de executare, ci și un control abstract, asupra modelelor contractuale practicate de un anumit profesionist. Mai mult, controlul concret exercitat asupra contractelor standard în curs de executare se va putea solda de lege ferenda, numai cu evacuarea din contract a clauzei abuzive, nu și cu modificarea pe cale judiciară a clauzelor contractuale, legiuitorul abandonând adaptarea redistributivă a contractului în favoarea suprimării curative a clauzelor abuzive. Problemele pe care le implică noile texte alcătuiesc, în mod regretabil, o listă consistentă: diferența de tratament între Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorului în ceea ce privește calitatea procesuală activă în acțiunea în încetarea folosirii contractelor de adeziune standard care conţin clauze abuzive, în calitatea lor de model contractual practicat de profesionist; tehnica legislativă discutabilă în materia definirii intervenţiei judiciare în contractul de adeziune standard care conţine clauze abuzive; absenţa unei proceduri de extindere a efectelor hotărârii judecătoreşti pronunţată cu privire la o anumită clauză la ceilalţi profesionişti care practică aceeaşi clauză sau a unui mecanism care să extindă aplicarea hotărârii judecătoreşti la clauzele diferite ca redactare, dar identice ca efecte ori a unui mecanism de sancționare a recidivei profesionistului care, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, continuă să practice clauze abuzive care produc aceleaşi efecte, sub o altă formulare; absenţa unui text care să clarifice contrarietatea de efecte între hotărârile judecătoreşti defavorabile consumatorilor, pronunţate în acţiunile individuale ale acestora, și hotărârea judecătorească posterioară, favorabilă consumatorilor, pronunțată într-o acțiune colectivă. Dacă la aceste probleme adăugăm propunerile privind crearea unei baze de date care să cuprindă clauzele declarate abuzive la nivel naţional în urma unei intervenţii judiciare și crearea unui sistem de control „pozitiv” a priori al condiţiilor generale de contractare în cazul unor sectoare economice de interes public, devine clar că o intervenție legislativă pentru optimizarea noilor mecanisme judiciare este susținută de suficiente argumente consistente. Altele decât inexistenţa unor „studii de impact”.


[1] Art. 37 C.pr.civ. Legitimarea procesuală a altor persoane: „În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general”.

[2] În absenţa unei sancţiuni exprese în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, doctrina a cunoscut opinii care oscilau între nulitatea absolută şi reputarea clauzei ca nescrisă. A se vedea C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr.193/2000, O.G. nr. 87/2000 şi O.G. nr. 130/2000, în Revista de drept comercial nr. 3/2001; I. I. Bălan, Clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în Dreptul nr. 6/2001; I. Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în Pandectele Române nr. 2/2004; J. Goicovici, Dreptul consumaţiei, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

[3] Nu face obiectul prezentei discuţii măsura în care jurisprudenţa cunoaşte, în aplicarea acestor dispoziţii, soluţii de modificare a contractului subsecvent eliminării clauzelor abuzive. Ceea ce interesează pentru studiul de faţă este faptul că de lege lata o asemenea intervenţie este permisă.

[4] Omri Ben-Shahar, Fixing Unfair Contracts, în Stanford Law Review, vol. 63, nr. 4/2011, pp. 876-878.

[5] Nu face obiectul acestei discuţii măsura în care conţinutul contractual implicit astfel definit de lege este apt să acopere lacunele contractuale. Totuși, dacă am aplica această soluție, cu titlu de exemplu, contractului de credit pentru consumatori, cum, în principiu, nu se pune problema să existe în acest caz practici statornicite între părţi, iar uzanţele profesionale din sistemul bancar, tot în principiu, nu pot fi opuse consumatorilor, contractul ar urma să fie completat, din perspectiva efectelor decurgând din lege, cu prevederile dispozitive (cele imperative aplicându-se şi anterior, de plin drept) din dreptul special al contractului de credit pentru consum, cu cele din dreptul comun al contractului de credit bancar (dacă un asemenea drept comun ar fi existat, însă noul Cod civil omite să îl consacre), cu cele din dreptul comun al contractului de împrumut de consumație, precum și cu cele din dreptul comun al contractului. Dacă aceste dispoziții legale ar fi insuficiente, nu ar rămâne decât ca echitatea să completeze, cu valențele sale ample, lacunele contractuale rămase.

[6] P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 305.

[7] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 135.

[8] Aplicând această soluție, ca în exemplul anterior, contractului de credit pentru consumatori, contractul ar urma să fie completat, din perspectiva efectelor decurgând din lege, cu prevederile dispozitive din dreptul special al contractului de credit pentru consum, cu cele din dreptul comun al contractului de credit bancar (dacă un asemenea drept comun ar exista), cu cele din dreptul comun al contractului de împrumut de consumație, precum și cu cele din dreptul comun al contractului. Sunt excluse din acest mecanism, aşadar, practicile statornicite între părţi şi uzanţele, dar şi echitatea, care nu mai poate fi sursă de completare (a priori echilibrată) a conţinutului contractual.

[9] Cu privire la accepţiunea actuală a opozabilităţii erga omnes a hotărârilor judecătoreşti şi la cazurile recunoscute de doctrină în această materie (provenind din contenciosul constituţional, contenciosul administrativ, acţiunile privind starea civilă şi capacitatea persoanelor etc.), a se vedea G. Boroi et alii, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Art. 1-526, Ed. Hamangiu, 2013, p. 815; I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. CH Beck, 2013, p. 575.

[10] În textul art. 37 C.pr.civ. Legitimarea procesuală a altor persoane, precitat, se face distincţie între ocrotirea unui interes de grup şi ocrotirea unui interes general. În cazul acţiunilor colective introduse de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi asociaţiile reprezentative pentru protecţia consumatorilor nu se urmăreşte protecţia unui interes general, ci a unui interes de grup (grupul echivalând cu clasa consumatorilor care au încheiat un anumit tip de contract de adeziune cu profesionistul respectiv).

[11] Chiar şi în condiţiile existenţei unui asemenea text, soluţia va fi dificil de acceptat, faţă de argumentul doctrinar tradiţional (I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Art. 1-621, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 538) conform căruia „excepţia puterii lucrului judecat asigură imutabilitatea verificării jurisdicţionale, urmată de tranşarea chestiunii litigioase printr-o hotărâre sau, altfel zis, ea garantează imposibilitatea rediscutării aceluiaşi litigiu după rezolvarea lui definitivă”.

[12] Acest control ar putea fi realizat de un organism independent similar Comisiei pentru Clauzele Abuzive (a se vedea Ordinul Preşedintelui Autorității Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 531/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru Clauze Abuzive).


Conf. univ. dr. Lucian BERCEA
Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara

* mulțumim RRDP

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate