CJUE. Cauza C‑681/11 Schenker. Condiții subiective de aplicare a unei amenzi pentru încalcarea dreptului concurenţei
25 iunie 2013 | Emanuela MATEIÎn data de 18 iunie 2013, Marea Cameră a Curții de Justiție a UE a dat o hotărâre preliminară într-o cauză transmisă în acest scop de către Oberster Gerichtshof (Austria). Aș vrea să amintesc că dreptul concurenței este cea mai dezvoltată ramură de drept comercial. Noțiuni, cum ar fi cea de înțelegere de tip cartel, au fost elaborate în mod armonios la nivel global, pentru simplul fapt că o concluzie contrară ar avea efecte negative asupra comerțului internațional.
La nivelul UE, am avut o perioadă lungă de aplicare a legii cartelurilor (articolul 101 TFUE) într-o manieră cu preponderență centralizată. În anul 1962, a fost adoptat regulamentul nr. 17 care a fost aplicabil până la data intrării în vigoare a Regulamentului 1/2003 la 1 mai 2004, regulament care este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre.
Noul regulament a eliminat sistemul notificării și a acordat mai multă putere de decizie autorităților naționale, care pot aplica acum și paragraful 3 al articolului 101 TFUE conținând excepții de la interdicția exprimată de paragraful 1 al articolului 101 TFUE. Introducerea acestui nou regim este înțeleasă ca un proces emancipator, de modernizare și descentralizare a sistemului supranațional al dreptului concurentei.
Însă, această descentralizare care înseamnă mai multă autoritate locală și ușurarea sarcinii birocratice care apăsa greu asupra Comisiei după lărgirea Uniunii (de la 15 la 25 de state membre în 2004, apoi la 27 în 2007), a adus mai multă responsabilitate și pentru întreprinderile vizate ca și subiecți de drept.
Asta e situația în cazul de față unde este vorba de aplicarea în paralel a legii naționale și a celei supranaționale a concurenței în Austria. Este bine știut că o înțelegere de tip cartel, cunoscută sub denumirea generică de «hard core», constituie o încălcare manifestă a dreptului concurenței și, de aceea, nu poate beneficia de nicio excepție.
În 1996, cu opt ani înaintea descentralizării sistemului supranațional al dreptului concurenței, SKK (Conferința expeditorilor de mărfuri în regim de grupaj) a făcut obiectul examinării într-un dosar de concurență, iar concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că era vorba de un cartel, însă acesta era de minimis sau, altfel zis, de importanță minoră (Bagatellkartell), fiind ca atare exceptat, conform legii austriece, de la interdicția înțelegerilor. Problema compatibilității acestei înțelegeri de importanță redusă cu dreptul Uniunii nu a fost dezbătută deloc la acel moment.
Mult mai târziu, la data intrării în vigoare, la 1 ianuarie 2006, a legislației austriece din 2005 privind înțelegerile, s-a reluat problema caracterului de legalitate al acestui cartel din punct de vedere al dreptului UE. Aduc aminte că, între timp, Regulamentul nr. 1/2003 intrase în vigoare și în 2001 Comisia emisese o comunicare pentru interpretarea corectă a noțiunii de acord de minimis și o mulțime de cauze fuseseră judecate de către Curtea de Justiție a UE, care pot ajuta la o înțelegere congruentă a noțiunilor relevante, cum ar fi cea de «efecte asupra comerțului dintre statele membre», «program național de clemență» sau «aplicarea uniformă a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE în Uniune».
Pe vremea când eram studenta profesorului Michael Bogdan, nu reușisem încă să înțeleg pe deplin reacția lui dezaprobatoare la adresa celor care puneau prea mult accent pe discursul drepturilor, uitând să abordeze problematica obligațiilor care izvorăsc din dreptul UE. Dar, cuvintele lui mi-au rămas întipărite în minte și, acum, pot spune nu numai că am înțeles, dar și că pot da exemple din practică despre situații în care dreptul UE implică impunerea unor obligații concrete, care sunt corelate cu sancțiuni usturătoare la adresa particularilor, situații în care aceștia nici nu se pot eschiva în nici un mod, nici nu se pot disculpa prin a inculpa pe altcineva, cum ar fi statul membru de rezidență sau avocatul consultat în privința legalității unui contract sau a unui altfel de acord.
Mai mult, posibilitatea de a evita sancțiunea cu amendă odată ce încălcarea a fost constatată este una foarte restrânsă, care se bazează, în genere, pe ideea de clemență și colaborare cu autoritățile, nu pe cea de eroare subiectivă.
Curtea a ajuns la următoarele concluzii:
1) Articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că o întreprindere care a încălcat această dispoziție, nu poate evita aplicarea unei amenzi, atunci când încălcarea menționată, își are originea în eroarea săvârșită de întreprindere cu privire la legalitatea comportamentului său ca urmare a conținutului unei opinii juridice a unui avocat sau al unei decizii a unei autorități naționale de concurență.
2) Articolul 101 TFUE, precum și articolul 5 și articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care s‑a dovedit existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, autoritățile naționale de concurență pot, în mod excepțional, să se limiteze la a constata această încălcare, fără a aplica o amendă atunci când întreprinderea în cauză a participat la un program național de clemență.
