Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
 1 comentariu

Chipuri și portrete din lumea avocaturii românești. Persoane și personalități
24.06.2013 | Iosif FRIEDMANN-NICOLESCU

JURIDICE - In Law We Trust

La Congresul Avocaților din România, în vara anului 1998, am fost ales să redactez Procesul Verbal al lucrărilor Congresului. Îmi amintesc că două dintre propunerile făcute au fost votate în unanimitate și fără rezerve, făcând istorie în profesia de avocat.

Avocatul Ionică ALEXANDRU, din Baroul București, a propus ca ziua de 24 iunie a fiecărui an să fie ZIUA AVOCATULUI din România.

Eu am propus înființarea unei școli superioare a avocaturii românești, pentru perfecționarea avocaturii și a avocaților, astfel s-a născut Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor din România.

Lumea avocaturii” este o lume mirifică, mai bine zis este „o lume într-o lume”, un adevărat univers profesional și spiritual.

Mă preocupă istoria profesiei de avocat, istoria acestui univers fantastic, a unei lumi minunate, fiindcă cine nu a trecut pe la Tribunal, într-adevăr, a trăit degeaba.

În cele ce succed câteva aspecte mai puțin cunoscute, care se constituie într-o provocare pentru elaborarea unei istorii complete a avocaturii din perimetrul spiritualității daco-românești, în care mulți dintre avocații cu care m-am intersectat în ultimile trei decenii, sunt legende ale acestei minunate profesii: avocatura.

Încerc să constitui o galerie de portrete – chipuri și imagini – bronzurile profesiei, în care voi creiona biografiile avocaților care au intrat în legenda profesiei și a contemporanilor, prin contribuțiile lor la evoluția culturii juridice și a civilizației din România. O altă categorie a celor pe care îi voi mențion în viitor, va fi a celor care au numai ca ocupație, avocatura.

Bronzurile profesiei, fiind una din sintagmele folosit de mult regretatul maestru al avocaturii românești, avocatul Constantin VIȘINESCU, o conștiință vie a avocaturii naționale timp de circa 65 de ani.

Desigur, nu toți avocații pe care îi amintesc în cele ce urmează au avut un rol în dezvoltarea profesiei, dar într-un anumit moment au fost colegii noștri.

În multe din localitățile din România, avocații și-au legat numele de istoria comunității, devenind simboluri ale culturii și civilizației.

Avocații sunt totodată oamenii din cetate, cu plusuri și minusuri, ca politicieni în diverse partide, care acoperă întregul spectru politic, dar și ca oameni cu preocupări în universul lumii contemporane lor, oameni de cultură și de acțiune.

Avocații au fost și sunt avangarda unei națiuni moderne, iar o societate fără avocați, care sunt și oameni de spirit, este deopotrivă o sahară și o siberie la un loc.

Țara fără avocați este un deșert înghețat, unde noaptea nedreptăților și abuzurilor bântuie și unde se stinge pentru totdeauna viața prin moartea libertăților.

Drepturile Fundamentale ale Omului s-au născut din strădania avocaților în lupta lor pentru dreptate, adevăr și justiție.

Avocatura din perimetrul daco-românesc nu a format obiect de studiu și nici de cercetare științifică într-un cadru instituționalizat, însă preocupările avocaților pentru istoria profesiei se regăsesc în multe eseuri, în revistele profesionale, în numeroase lucrări originale, dar și pe sitte-urile Barourilor. În ultimii ani, personal am publicat în revistele profesionale cît și în lucrări colective, eseuri dedicate istoriei minunatei profesii, care este AVOCATURA.

În cele ce succed, voi creiona aspecte mai puțin cunoscute din biografiile unor avocați care, în diverse perioade istorice, au fost recunoscuți pentru rolul jucat în societate și în profesie, cât și crâmpeie din deceniile de avocatură, în care am fost mereu prezent în Sălile cu pași pierduți din Palatele de Justiție din România.

Istoria dreptului românesc și evoluția sistemelor constituționale consemnează aportul la dezvoltarea societății a unor persoane și al unor personalități care întâmplător sau nu, au fost (și) avocați.

Vocația profesiei de avocat este una de ARISTOCRAT și, totodată, de BOEM.

Profesia de avocat este un poem; un poem al vieții sociale, pe fondul unei solide pregătiri științifice și al unei etici colegiale inconfundabile, a unei confraternități specifice acestei profesii.

Poezia profesiei este una inconfundabilă, dar de un realism rece și poate, de multe ori, filosofia socială percepută de avocat este crudul adevăr al lumii în care acesta trăiește. Această vocație profesională, este incompatibilă cu ideile de egalitarism social în profesie sau cu conceptul de sindicat profesional, deoarece individualitatea personalității avocatului și egocentrismul său (în sensul bun al noțiunii), sunt cele ce dau înaltă CLASĂ personalității inconfundabile și irepetabile a fiecărui avocat, în fiecare epocă istorică.

Avocatul de carieră este primul intelectual din Cetate, el este, totodată, omul de aleasă cultură. În mentalitate, el este deopotrivă conservator, dar, în acelaș timp, în avangarda societății.

Lupta cu sistemul, lupta cu mentalitățiile retrograde, lupta în general este apanajul avocatului, menirea sa este de a fi în avangarda spiritualității societății în care trăiește, afirmându-se printr-o luptă continuă și neobosită pentru nou și pentru progres, totodată conservând ceea ce este bun în societate.

Desigur, astăzi avocatura, din perspectiva crizei mondiale de capital, cunoște și unele scăderi, care afectează de multe ori și substanța profesiei.

Din păcate pentru mine, avocat de carieră, percepția multora este profund greșită despre profesia de avocat, a artei avocatului în Panteonul Justiției, aceasta fiind de multe ori privită ca o piață a muncii.

Profesia de avocat este la fel de veche, poate chiar mai veche decât cea de magistrat, iar originea ei este una divină, pentru că trebuie să apere OMUL, ființa umană și demnitatea umană, în fața unei societăți, de regulă, prost clădită.

Corifeii avocaturii românești, pe care am avut șansa să-i cunosc în Sălile cu pași pierduți ai Palatelor de Justiție, palate create pentru a fi Temple ale Dreptății, în cele trei decenii de profesie, au susținut pe bună dreptate că AVOCATURA este MAGISTRATURA de BARĂ.

Voi începe periplul nostru cu una dintre cele mai interesante și complexe personalități ale avocaturii din România, cu un loc bine definit în istoria profesiei de avocat și a evoluției spiritului profesiei.

ELLA NEGRUZZI

Personalitate emblematică a avocaturii naționale, considerată a fi prima femeie avocat pledant din România[1].

A fost obligată să lupte din greu cu o societate tributară unei gândiri învechite, în care femeia nu avea nici un drept în spațiul public.

Profesia de avocat era rezervată numai bărbaților până la ELLA NEGRUZZI.

S-a impus în viața publică românească prin succesul repurtat împotriva sistemului și a rămas în istoria profesiei ca fiind prima femeie avocat din România, un simbol al profesiei sale. Educația și formarea sa intelectuală au fost desăvârșite în cadrul Facultății de Drept din Iași, al unui oraș cu o spiritualitate cosmopolită inconfundabilă, o capitală a culturii naționale.

În anul 1914, a solicitat înscrierea în Baroul Iași, cerere care i-a fost respinsă, cu motivarea, că femeile nu au drept de vot în societate, iar avocații trebuiau să voteze în raport de legea de organizare a profesiei de avocat.

ELLA NEGRUZZI nu a dezarmat.

Era o bună cunoscătoare a sistemului juridic și al celui judiciar din România. Astfel că, s-a judecat mai mulți ani cu structurile profesiei, iar la capătul luptei, s-a înscris în Baroul Covurlui, iar din 1919 a figurat ca avocat în Baroul București.

Lupta dusă de ELLA NEGRUZZI nu a vizat direct structurile profesiei, ci mentalitatea începutului de veac XX, când femeile nu erau încă egale în drepturi cu bărbații.

În „Almanahul MARIANA” din 1946 apărut la București[2] am găsit o informație neconfirmată din alte surse, anume ca an de debut în avocatură a ELLEI NEGRUZZI, fiind 1923.

ELLA NEGRUZZI era prezentată în “Almanahul MARIANA” în articolul “Românce care au îndrăznit” scris de Alice Gabrielescu, articol ilustrat cu o fotografie a avocatei (unică din cercetările noastre), pledând la bară în Palatul de Justiție, captivând atenția colegilor din Baroul București și, deopotrivă, atenția magistraților (se pare) de la Curtea de Apel București.

ELLA NEGRUZZI a înființat în calitate de Președinte-fondator, Asociația „Emanciparea femeii„, având drept scop declarat: “emanciparea femeii în perspectiva participării acestora în toate domeniile vieții sociale și ocuparea de funcții în raport cu pregătirea și capacitatea fiecăreia, nu pe criterii discriminatorii”.

Asociația s-a preocupat și de emanciparea femeilor din mediul sătesc, inițiind cămine culturale pentru educarea femeilor. Mediul rural, fiind un tezaur al energiilor feminine, care au contribuit la păstrarea tradițiilor etosului național. De asemenea, a înființat și organizația „Frontul feminin” (1936), organizând numeroase întruniri și conferințe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acțiunile de luptă pentru apărarea drepturilor politice, economice, sociale și culturale, într-o lume a bărbaților.

Considerându-se un om al timpului său, s-a înscris în organizația militantă „Grupul avocaților democrați„, asociație înființată în 1935, cu vederi democrate.

Ziarele timpului au consemnat în multe din marile procese ale militanților socialiști printre avocați, pe ELLA NEGRUZZI, prezentă alături de alți avocați de renume ai vremii, iar la alegerile din anii ’30 a candidat pe listele PNȚ.

A fost o avocată care s-a afirmat în profesie și în societate.

Aceasta este cea mai mediatizată personalitate feminină din profesia de avocat, la începuturile avocaturii din perimetrul daco-românesc, însă există nenumărate biografii feminine care sunt tot atâtea repere ale profesiei noastre și care au realizări profesionale de excepție, întrecându-i de multe ori pe colegii bărbați.

ELLA NEGRUZZI a rămas în conștiința contemporanilor săi ca o colegă desăvârșită.

O altă colegă care a fost înscrisă în Barou[3] ca avocat, încă din 1891 (după unele surse documentare), a fost SARMIZA BILCESU (căsătorită) ALIMĂNIȘTEANU.

SARMIZA BILCESCU[4] este cea care a spulberat la Paris un mit, cel al bărbaților studenți la Facultatea de drept.

Acest mit era unul planetar, la acel moment. A luptat cu un sistem, dar a câștigat, câștigul ei fiind ulterior fructificat de profesia de avocat, de pretutindeni.

SARMIZA BILCESCU este prima studentă din lume la o facultate de drept, totodată este prima femeie licențiată în drept.

Deține în palmares mențiunea că este prima femeie din lume care a obținut titlul academic de Doctor în Drept, la Paris în 1890, cu teza: Condiția legală a mamei în dreptul roman și dreptul francez, tema tezei fiind simbolică și semnificativă.

A trăit într-o epocă în care femeile nu aveau drepturi civile, drepturi sociale și nici drepturi politice egale cu cele ale bărbaților.

La înscrierea la Facultatea de drept din Paris a existat un argument de logică, care a răsturnat vechile cutume: “Într-o țară în care chiar și pe ușile închisorilor stă scris: Libertate, Egalitate, Fraternitate, nu puteți împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie”.

S-a înscris în Baroul București în 1891, dar nu a profesat niciodată ca avocat la bară, dând numai consultații. Această informație istorică o avem din lucrarea “MUSEUM – studii și comunicări” ”Muzeul Viticulturii și Pomiculturii – Golești, 1993 – 2005, volumul V”[5]. Deci, încă o premieră națională absolută: a fost prima avocat de consultanță, din România.Voi aminti că SARMISEGETUZA (prin comprimare Sarmiza, iar în familie Miza) BILCESCU ALIMĂNIȘTEANU este prima femeie din Regatul România care a făcut parte dintr-un Consiliu de administrație, la Societatea Anonimă “CARTEA ROMÂNEASCĂ”.

Totodată, a îndeplinit și funcția de Președintă a Federației Femeilor Universitare, iar la alegerile din anii ’30 a candidat pe listele PNL.

Este cea care, fiind apreciată în mediile intelectuale și totodată ale aristocrației naționale, predă lecții de limba română viitoarei Regine Maria a României; o prietenie sinceră și statornică născându-se între Regina Maria a României și SARMIZA BILCESCU ALIMĂNIȘTEANU, regina vizitând-o la Românești–Câmpulung Muscel, în 1935, când aceasta era grav bolnavă.

Printre românii din jurul României, așa cum spunea savantul de renume mondial, profesorul Nicolae IORGA, este și prima femeie avocat din teritoriul românesc numit Basarabia (teritoriu răpit în urmă cu peste 200 de ani, în 1812 de către Rusia țaristă).

EUGENIA CRUȘEVAN

Din puținele date pe care le-am avut la îndemână, am putut configura o scurtă biografie. EUGENIA CRUȘEVAN era descendenta unei familii cu rădăcini nobiliare[6], fiica notarului Epaminond Crușevan. Este absolventa liceului din Chișinău, iar în 1918 a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Moscova.

Este înscrisă în Baroul din Chișinău începând cu 17 octombrie 1919 (conform periodicului Cuvântul dreptății, un ziar zonal). La cedarea Basarabiei în 1940, se refugiază în teritoriul liber, nedorind să rămână sub cizma sovietică invadatoare. Va practica avocatura în Buzău, ulterior se mută la Timișoara[7], unde va rămâne tot restul vieții.

Are și activitate socială, dedicată mișcării feministe, fiind Secretar al Societății Femeile Române, din România Mare, asociație constituită în vederea sprijinirii emancipării femeilor pentru obținerea de drepturi politice și sociale.

Destinul promițător al acestei colege a fost distrus, ca atâtea alte destine, de vicisitudinile geo-politice și de expansiunea ilegitimă a imperiului sovietic. Venirea sa în teritoriul liber românesc va conferi un plus de culoare multiculturalității avocaturii din Buzău și din Timișoara.

Din 1994, un an al deschiderii, în zona centrală a Chișinăului există o stadă care poartă numele primei femei avocat din acest perimetru daco-românesc.

Din punct de vedere istoric, unul dintre apărătorii drepturilor românilor din rândul vechililor, poate fi socotit ca fiind avocat, fiindcă a practicat avocatura în forma sa primară, aceea de apărător, a fost: TUDOR VLADIMIRESCU

Breasla noastră poate revendica fără a greși, pe eroul Revoluției din 1821, jertfa acestuia readucând domniile pământene în Țările Române, în locul celor fanariote. Cât și ideea modernă de domnie pe 7 ani, nu pe viață, însă tulburările geo-politice nu au putut menține acest deziderat, al domniei limitate în timp la 7 ani.

TUDOR VLADIMIRESCU a fost și apărător al intereselor unor persoane fizice, proprietari de moșii, în fața unor instituții cu activitate jurisdicțională. Cei care au apelat la TUDOR VLADIMIRESCU pentru a le apăra drepturile, știau că acesta este un aparător de profesie, pe care în acest sens l-au mandatat să-i reprezinte în fața autorităților vremii.

TUDOR VLADIMIRESCU nu a fost un jălbar, ci apărător în sensul modern al noțiunii.

S-a născut în județul Gorj, în satul Vladimiri, dintr-o familie de moșneni (clasă de mijloc de mici proprietari de pământuri, din zona rurală). A învățat carte și limba greacă în casa boierului aromân Ioniță Glogoveanu, din Craiova, care a intuit că Tudor este inteligent și l-a pregătit pentru funcția de administrator de moșie, totodată  angrenându-l în negoțul de vite.

Administrator de moșie, cunoștea bine pravilele, dreptul cutumiar, era primul care apăra proprietatea boierului care l-a investit cu această funcție administrativă. Administratorul de moșie cunoștea toate reglementările administrative care guvernau zona pe care se afla moșia și totodată dreptul cutumiar care reglementa dreptul de proprietate.

TUDOR VLADIMIRESCU a avut și el avere proprie, pământuri și a făcut comerț pe cont propriu.

A intrat în rândurile pandurilor – armată cu obligații semipermanente – calitate în care participă la războiul ruso-turc din 1806-1812, fiind recompensat de oficialitățile imperiale rusești cu Ordinul de cavalerie, Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806, este numit vătaf de plai la Cloșani, cu atribuții similare de administrator al unui district de munte, funcție administrativă pe care o va deține până în 1820.

În perioada 14 iunie – 26 decembrie 1814, a efectuat o călătorie la Viena, în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814–1815), pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniță Glogoveanu), decedată la Viena, cât și pentru a-i aduce în țară fetița, acționând în baza unui mandat, ca mandatar al boierului.

TUDOR VLADIMIRESCU – se pare că era și cunoscător al limbii germane – va urmări problemele politice care erau în dezbatere în Viena anului 1814 și care priveau Țările Române.

La începutul anului 1815, garnizoana otomană din raiaua Ada–Kaleh “cutreierase” județele Mehedinți și Gorj, iar, în incursiunea acesteia, au distrus și gospodăria lui TUDOR VLADIMIRESCU din Cerneți, de unde îi luaseră bucate și bunuri.

TUDOR VLADIMIRESCU a profesat de facto avocatura.

A fost prezent în capitala Țării Românești pentru susținerea unui proces, în fața Divanului domnesc, având ca obiect o moșie.

Divanul domnesc era o instituție administrativă formată din marii boieri, cu dregătorii sau fără dregătorii, care avea și atribuții jurisdicționale în anumite materii, un fel de Curte de apel pentru cauzele privitoare la dreptul de proprietate asupra pământurilor și pădurilor, a moșiilor.

Mai amintim din activitatea sa de apărător al ideii de emancipare națională, că TUDOR VLADIMIRESCU, aflând că mișcarea Eteria va porni lupta de eliberare națională a Greciei, va încerca exploatarea acestui moment tactic și strategic prielnic, pentru a ridica poporul Țării Românești la luptă, sens în care are numeroase contacte cu reprezentanții conducerii Eteriei pentru o eventuală luptă comună, astfel ca pandurii să preia lupta națională din Țara Românească. A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care TUDOR urma să ridice „norodul la arme“, având drept unic țel înlăturarea regimului fanariot.

Proclamația de la Padeș“ a speriat marea boierime din Țara Românească, care trimite trupe pentru a-l opri, fiindcă TUDOR a declarat că “patria se cheamă poporul, iară nu tagma jefuitorilor“.

TUDOR intră triumfal în București și conduce „adunarea poporului“ în primăvara anului 1821, practic era conducătorul vremelnic al Țării Românești, fiind aclamat de popor cu apelativul „Domnul TUDOR“.

Revenind la activitatea care ne interesează, susținem că TUDOR VLADIMIRESCU a fost “apărător”, adică avocat în accepțiunea de astăzi, pentru că a exercitat de facto profesia de apărător în fața unor instanțe administrative cu atribuții jurisdicționale la vremea respectivă, anume: Divanurile domnești, locale și în fața celui central din capitala Țării Românești. Divanuri domnești tranșau definitiv conflictele privitoare la proprietatea asupra moșiilor și care în unele situații aveau și atribuții legislative regionale.

Sunt cunoscute cazurile în care locuitorii din Gorj și Mehedinți au apelat la serviciile lui TUDOR VLADIMIRESCU pentru tranșarea litigiilor de proprietate ivite între ei cu privire la hotărnicia moșiilor și vecinătatea proprietăților.

TUDOR VLADIMIRESCU reprezenta în calitate de apărător al locuitorilor interesele acestora în fața autorităților administrative privitor la drepturile lor, în raport cu alți proprietari, deci exercita profesia de avocat.

Sunt cunoscute situațiile în care TUDOR VLADIMIRESCU a apărat interesele locuitorilor din cele două județe ale Olteniei, în fața Divanurilor domnești de la Craiova și a celui din București în diverse procese privind proprietatea.

În interesul moșnenilor din Podenii Mehedințiului, a acționat și împotriva încălcării hotarelor moșiilor de către stăpânirea austriacă prin mutarea pietrelor de hotar, astfel că s-a implicat și într-un proces privitor la dreptul de proprietate în raporturi de drept internațional public și privat.

TUDOR VLADIMIRESCU a fost și un avocat al neamului său, ale cărui drepturi la libertate și independență le-a apărat cu prețul vieții sale.

Sacrificiul acestui avocat al neamului său a dat roade, domniile fanariote au fost înlăturate definitiv, revenindu-se la domniile pământene, de câte 7 ani (poate este semnificativ, mandatul Președintelui Republicii Franceze, actualmente este de 7 ani).

În periplul nostru, urmează una dintre cele mai importante personalități ale istoriei naționale, avocat de profesie.

AVRAM IANCU

Perimetrul daco-românesc nu a avut o istorie rectilinie, de multe ori, evoluția sistemelor constituționale a condus la dezvoltări influențate geo-strategic și geo-politic inegal.

Avocatul AVRAM IANCU a fost apărător al drepturilor naționale ale Românilor din Țara Românească a Transilvaniei, când această parte a spațiului spiritual daco-românesc s-a aflat sub jugul ocupației sinistre a austro-ungariei, ocupație care a condus la stagnarea dezvoltării culturii și civilizației naționale pentru scurte perioade de timp. Avocații au determinat depășirea stagnării, prin activitatea lor profesională, socială și politică, ca dimensiunea culturii și civilizației acestui perimetru geografic să depășească momentele potrivnice dezvoltării.

Spiritul profesiei de avocat a menținut în întregul perimetru al Transilvaniei valorile culturii naționale și a transmis dorința de unitate națională în cadrul unui stat unitar.

În spațiul Transilvaniei – multimilenar teritoriu daco-românesc – au rămas în istorie și alte nume de avocați contemporani cu Revoluția din 1848: Ion Bran de la Brașov, Ion Bardossi, Constantin Secăreanu, Petre Dobra, Ion Buteanu, ș.a., dar cel mai cunoscut a fost Regele Munților, Craiul AVRAM IANCU, unul dintre cei mai importanți avocați din istoria noastră națională.

Născut în 1824 la Vidra de Sus, fiul lui Iancu și Maria Gligor, urmează Liceul catolic de la Cluj.

Este absolvent al Facultății de Drept din Cluj și îl regăsim funcționând ca avocat pe lângă Tabla regală a Transilvaniei, instanță judecătorească[8] din Târgu Mureș[9], pe care, semnificativ, o regăsim în același perimetru[10] și în zilele noastre.

Libera practică în profesia de avocat în vremea lui AVRAM IANCU se obținea, ca și intrarea în magistratură, exclusiv în cadrul acestei instanțe supreme din Țara Românească a Transilvaniei[11] aflată la Târgu Mureș.

AVRAM IANCU avea convingrea că Împăratul[12] îi va ajuta pe românii din Transilvania, în contra asupritorilor maghiari. Fiind primit în audiență de împărat la Curtea de la Viena, AVRAM IANCU dorea să susțină o pledoarie în favoarea drepturilor multimilenare ale românilor pe aceste meleaguri. Însă nu este ascultat de împărat, care dorea numai să îi acorde o decorație, distincție pe care Craiul Moților a refuzat-o cu demnitate.

Ulterior, în anul 1852, împăratul, aflat în vizită în Principatul Transilvaniei dorește să stea de vorbă cu AVRAM IANCU despre tensiunile dintre națiunile provinciei. AVRAM IANCU fiind convins că împăratul nu va lua măsurile potrivite pentru români, a refuzat întâlnirea cu suveranul, ceea ce l-a supărat pe acesta. Această decizie a lui AVRAM IANCU îi va grăbi acestuia sfârșitul, sfârșit pus la cale de serviciile polițienești secrete imperiale, într-un mod mârșav.

Dorința împăratului de a sta de vorbă cu AVRAM IANCU denotă marea influență de care se bucura acesta în rândurile românilor, fapt de notorietate chiar și la Viena, la Curtea Imperială.

La 11 septembrie 1872, va poposi pentru totdeauna la Țebea sub Gorunul lui Horia.

Puțini cunosc Testamentul lui Avram Iancu din 20 decembrie 1850, prin care lasă întreaga lui avere: “să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei Academii de Drepturi, tare crezând că, numai cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii Române”.

Poate că și astăzi, ar fi necesară o ACADEMIE de DREPTURI așa cum și-a imaginat-o AVRAM IANCU.

În luna mai a acestui an, am avut ocazia să revăd Casa lui AVRAM IANCU de la Târgu Mureș, un loc plin de istorie, acolo unde avocatul AVRAM IANCU a trăit și a gândit la apărarea drepturilor multiseculare ale națiunii române. Am trecut și pe la TRIBUNALUL MUREȘ, locul în care și-a desfășurat activitatea profesională avocatul AVRAM IANCU, personalitate de primă mărime a istoriei naționale.

Într-o asemenea evocare, trebuie să amintim că în vremurile tulburi ale României postbelice au fost mulți avocați, victime ale unei terori dezlănțuite la intersecția a două sisteme geopolitice divergente: est și vest, teroare care în unele zone își mai mențin urmările și astăzi. Printre cei pe care trebuie să-i amintim se numără și cei care succed, într-o enumerare selectivă și nu limitativă:

NICU STEINHARDT, cunoscut ca Părintele Nicu de la Rohia, născut în 1912, decedând în aprilie 1989 la Mânăstirea Rohia, în județul Maramureș. Fost avocat în Baroul București, doctor în științe juridice în 1936 cu o lucrarea de lingvistică juridică în planul dreptului constituțional, teză susținută la Facultatea de Drept a Universității din București, lucrare care este și astăzi actuală în modalitatea în care a fost gândită și elaborată. Teza sa de doctorat este intitulată: “Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constitutional – Critica operei lui Leon Duguit”. Subliniez un aspect care reliefează importanța lucrării, anume la momentul publicării – anul 1936 – prefața era semnată de celebrul prof. Julien BONNECASE de la Facultatea de Drept din Bordeaux. Lucrarea avea girul unei Comisii examinatoarea formată din profesorii Facultății de Drept din București: Mircea DJUVARA, Paul NEGULESCU, Anibal TEODORESCU, George PLASTARA și Aristide BASILESCU.

Personalitate polivalentă, scriitor, eseist, cunoscut ca și călugăr, teolog–filosof de vocație, în tinerețe a fost în centrul atenției grupului de intelectuali, din care amintim pe Dinu Pillat, Mihai Ralea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, etc., frecventând viața literară a capitalei dintre cele două războaie mondiale, în egală măsură cenaclul „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu. Călugărul Nicu de la Rohia a debutat în literatura românească cu un pamflet: „În genul… tinerilor” (1934).

Între 1940–1944 a fost epurat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”. După 23 august 1944, a revenit în publicistica literară: „Universul literar”, „Libertatea”, „Viaţa Românească” pentru scurt timp, ca din 1947 să fie supus la alte umilințe, fiind epurat de această dată din Baroul București pentru motive de natură politică. Suportând vicisitudinile istoriei, a urmat o perioadă dificilă, câștigându-și cu greu existența. Arestat în martie 1960 în „grupul Noica-Pillat”, condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire”, internat la Jilava şi Gherla, beneficiind de amnistierea din august 1964, revine la activitatea sa literară și traduce literatură universală și publică numeroase eseuri. Multe din lucrările sale au apărut postum, în ultimii 22 de ani, la stăruințele unor teologi luminați de la Mănăstirea Rohia. Au apărut lucrările scrise de Nicu Steinhardt într-o ediție completă, inclusiv un CD care conține un text rostit de acesta în biserica Mânăstirii Rohia.

În 1980, s-a călugărit retrăgându-se la mânăstirea ortodoxă de la Rohia, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.

Subliniem că întreaga operă teologică, publicată postum, conține elemente de gândire juridică națională și de gândire juridică universală, la confluența cu filosofia socială.

AURELIAN BENTOIU[13] (1892–1962) – avocat în Baroul București, om politic liberal; deputat, ministru al Justiţiei între 30 noiembrie 1939–10 mai 1940. Arestat și condamnat de două ori pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 Cod penal, trecând pe la Sighet, Galaţi, Văcărești și Jilava, unde a și murit la 27 iunie 1962.

A fost unul dintre avocații importanți ai Baroului București recunoscut pentru verticalitatea sa în profesie și pentru excepționala pregătire profesională.

MIRCEA IONESCU-QUINTUS, născut în 1917, avocat în Baroul Prahova, epigramist, om politic liberal, membru al PNL din anii ’30. Personalitate publică, l-a cunoscut personal pe profesorul Nicolae IORGA, participând la cursurile Universității Populare din Vălenii de Munte înainte de tragicul sfârșit al savantului din 27 noiembrie 1940[14]. Din 1990, la conducerea PNL, ca vicepreşedinte între anii 1990-1992, apoi preşedinte între anii 1992-2001, iar între 1991-1992 a fot ministru al Justiţiei (Guvernul Theodor Stolojan), vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului între 1996–2000. Epigramist de excepție, om de aleasă cultură.

Constantin Titel–Petrescu (1888–1956) – avocat şi om politic de stânga, a fondat Liga Drepturilor Omului (1923). Preşedinte al Partidului Social-Democrat din România (1943-1946) şi ministru-secretar de stat în primul guvern Sănătescu (reprezentant al PSD în guvernul de uniune națională, de după 23 august 1944).

Emil Georgescu (1929–1985), avocat în Baroul București în 1972 (fost procuror la Mizil și Telega între 1952–1954, procuror-șef la București între 1967–1971). A fost una din vocile inconfundabile de la Radio Europa Liberă. Sora acestuia, Ileana Georgescu, era căsătorită cu avocatul Edvin A. Konerth (originar din Orăștie) membru în Colegiul de Avocați al Municipiului București și Județului Ilfov, cu care pleacă în Germania Federală prin 1983. Edvin A. Konerth era un pasionat jucător de șah, obținând titlul de Maestru al Sportului.

LUCREȚIU PĂTRĂŞCANU a trăit între 1900–1954, a fost avocat în Baroul București, om politic de stânga, înscris în PCR în 1919. A fost avocat al membrilor de frunte din PCR în diverse procese din anii ’30–’40. Participă la acțiunea împotriva Mareşalului Ion Antonescu, de la 23 august 1944. Face parte din delegația României la semnarea Armistiţiului cu URSS şi la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, este Ministru al Justiţiei.

A făcut parte dintr-o delegație a PCR care, în 1922, a participat la Congresul Cominternului, unde îl cunoaște personal pe Vladimir Ilici (Ulianov) LENIN, iar, în 1928, a participat din partea PCR la Congresul Cominternului, ca membru în Comitetul Central al partidului. Are o viață tumultuoasă, a fost arestat pentru activităţi comuniste înainte de 23 august 1944, a fost deputat din partea Blocului Muncitoresc Ţărănesc în 1931. În 1948, este arestat de “tovarășii de drum” și este executat în 17 aprilie 1954 în închisoarea Jilava, la capătul unui proces controversat, până astăzi neelucidat complet.

A fost cumnat cu PETRE PANDREA, alt avocat din Baroul București. PETRE PANDREA a fost și Decan al Baroului, însă era de altă orientare politică sau cel puțin i s-a atribuit o altă viziune politică.

PĂSTOREL TEODOREANU (Alexandru), a trăit între 1894–1964, a fost avocat în Baroul București. Publicist, epigramist, este subiectul unor amintiri picante, acesta avea un fin simț al umorului și o ironie de nestăvilit. Este arestat în octombrie 1959, trimis la Gherla și Jilava până în 1962. Umorul fin și ușurința versificării, erau să-i aducă de multe ori nu numai condamnarea dar și decesul.

NICOLAE TITULESCU s-a născut la 4 martie 1882 în Craiova și a trăit până la 17 martie 1941, murind la Cannes[15]. Este unul dinte avocații români care au îmbrățișat cariera diplomatică, fiind Ministru al Afacerilor Străine, ajungând pe fotoliul de Președinte al Ligii Națiunilor. Era fiu de avocat (ca și Nicolae IORGA), studiile de Drept le-a făcut la Paris, obținând doctoratul cu o interesantă teză “Essai sur une théorie des droits éventuels”. Din 1905 profesor de drept la Universitatea din Iași, iar din 1907 la Facultatea de Drept de la Universitatea din București. În 1912 este ales deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de un alt avocat, anume de Take Ionescu, fost Decan al Baroului București. În anul 1917 este în Guvernul lui Ion I. C. Brătianu în calitate de Ministru al Finanțelor. Între 1928–1936, a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine, din 1921 este delegat permanent al României la „Liga Națiunilor” de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei pestigioase organizații internaționale. NICOLAE TITULESCU, la Craiova, era coleg de liceu cu viitorul Episcop Săvulescu. Fiul Episcopului Craiovei a fost avocatul doctor în drept la Paris, NICOLAE SĂVULESCU, pe care l-am cunoscut înainte de 1982; acesta a fost epurat din Baroul București fiindcă avea studii doctorale în străinătate.

Este plină de semnificații numirea în fruntea unei instituții nou create în România de după 1989, AVOCATUL POPORULUI a unor avocați de carieră: PAUL MITROI din Baroul București și VASILE GIONEA.

Nu pot să nu amintesc că VASILE GIONEA a fost avocat la Brașov, calitate în care era, fondator și membru al Cercului Juridic Transilvan[16] care edita GAZETA JURIDICĂ A TRANSILVANIEI. Gazeta, în numărul din octombrie 1944, rememorează Procesul Memorandiștilor, o altă tragedie românească din Transilvania ocupată samavolnic de austro-ungari. Cercul Juridic Transilvănean în 1944 număra printre – fondatori și colaboratori – 48 de avocați, iar dintre magistrați amintim pe profesorul Salvator BRĂDEANU de la Consiliul Legislativ.

Nu vom opri enumerarea numai la acești avocați, amintindu-i și pe cei care au fost vremelnic Prim-miniștri în guvernele post-belice ale României.

PETRU GROZA, născut la 7 decembrie 1884, la Băcia, în Județul Hunedoara; a decedat la 7 ianuarie 1958 în București, avocat, Prim-ministru între 1945–1952, Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, în fapt șef al statului, între 2 iunie 1952 și 7 ianuarie 1958.

Personalitate a Transilvaniei, a fost avocat în Lugoj și Deva, iar în Lexiconul personalităților Ardealului din 1928[17] îi este “alocat” un spațiu mai mare decât altor avocați și oameni politici din această provincie multisecular daco-românească.

Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, este cel mai tânăr ministru în Guvernul Mareșalului Averescu, ca Ministru de Stat între 16 aprilie și 13 decembrie 1921, iar între 1926–1927 a deținut portofoliul Lucrărilor Publice și pe cel de Ministru de Stat. A fondat, în 1933, organizația-partid Frontul Plugarilor, al cărui Președinte a fost până în 1953 când s-a desființat. A participat, în 1943, la formarea Frontului Național Antihitlerist, împreună cu Partidul Comunist Român (PCR), Uniunea Patrioților și MADOSZ (formațiune muncitorească a minorității maghiare din România).

Suportă privațiuni ale regimului autoritar antonescian, fiind arestat la Malmeson (în București, pe Calea Plevnei, închisoare militară), perioadă pe care o va relata în volumul ÎN UMBRA CELULEI (volumul are un moto interesant: luminile în tenebre lucesc). A participat cu Frontul Plugarilor la constituirea (1944) Frontului Național Democrat, alianța politică controlată de comuniști, a fost Vice-prim-ministru în guvernele Sănătescu și Rădescu.

Orașul Ștei, din județul Bihor, a purtat între 1958–1990 numele de Orașul Dr. Petru Groza, fiind unicul centru urban din România care a purtat numele unui avocat.

ION GHEORGHE MAURER, avocat și om politic de stânga, s-a născut la 23 septembrie 1902, în București, unde a decedat la 8 februarie 2000, Prim-ministru al Republicii Populare Române și al Republicii Socialiste România în perioada 1961–1974, Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române între 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961.

Membru al Partidului Comunist din România din 1937, între 1947–1951, a fost Președinte al Comitetului Olimpic Român. Este membru titular al Academiei Române din 1955, a fost primul director fondator al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. În guvernul Petru Groza a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, a făcut parte din delegația care a participat la Conferința de Pace de la Paris. A fost Ministru de externe în 1957 în guvernul Chivu Stoica, în 1958 a fost Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șef al statului), membru al Biroului Politic al CC al PCR din 1960, a condus cinci guverne succesive între 21 martie 1961, până în 28 martie 1974. A fost coleg și apropiat de unul dintre Vice-Președinții Colegiului de Avocați ai Municipiului București și Județului Ilfov, maestrul avocat ION PORA.

Vom reaminti numele unor personalități ale culturii și civilizației acestui perimetru daco-românesc care au fost avocați[18]: Vasile LASCĂR, Nicu IORGA (tatăl savantului Nicolae IORGA), Barbu ȘTEFĂNESCU-DELAVRANCEA, Titu MAIORESCU, Iuliu MANIU, scriitorul și poetul Demostene BOTEZ (fost Președinte al Uniunii Scriitorilor), Primarul și Prefectul Bucureștiului, Emmanuel PROTOPOPESCU–PACHE, Take IONESCU, Grigore TRANCU–IAȘI, dr. Traian POPOVICI, primarul erou de la Cernăuții celui de al doilea Război mondial, Dem. DOBRESCU și mulți alții pe care îi voi aminti în viitoare cronici. Mulți din cei evocați în cele ce preced au avut sau mai au încă în diverse locuri busturi sau statui, iar numele altora se regăsește în nomenclatorul străzilor, ori numele lor este fala unor instituții de învățământ superior juridic care le poartă numele.

Realitatea ne demonstrează că evenimentele istorice și patimile lumești fac ca numele unor avocați să fie controversate, atunci când aceștia devin persoane publice, însă personalitățile Baroului rămân dăltuite în BRONZUL PROFESIEI ca Maeștri nemuritori.

Trăim într-o lume condusă de avocați. Lumea de astăzi are în frunte avocaţi de carieră, care înainte de a fi consacraţi de politică în istoria culturii și civilizației umanității, au fost înscriși în Barou, unde s-au format ca luptători pentru Dreptate, Adevăr și Justiție, pentru Drepturile Fundamentale ale Omului.

Îi amintim pe colegii noștri de breaslă, avocații: BARACK OBAMA – Preşedintele SUA, împreună cu Prima Doamnă a Statelor Unite, DIMITRI MEDVEDEV– fost Preşedinte al Federaţiei Ruse, ANGELA MERKEL – Cancelarul Republicii Federale a Germaniei și unul dintre arhitecții construcției europene, NICOLAS SARKOZY – fost Preşedinte al Republicii Franceze, LECK KACZYNSKI – fost Preşedinte al Republicii Polonia (cu un tragic sfârșit, ca și istoria tragică a Poloniei), Președintele Republicii Ungare, JANOS ADER.

În plan național, Primul Ministru al României este Victor PONTA, avocat în Baroul București.

Unul din membri Baroului București, contemporan cu noi, pe care îl întâlnim adesea în Palatul de Justiție – avocatul LEON IANCOVICI – avem plăcuta surpriză, să-i descoperim chipul pe o emisiune filatelică a administrației poștale americane, fiind primul român în viață și primul avocat român care apare pe o astfel de emisiune filatelică.

În urmă cu o săptămână, aflându-mă la Târgoviște, am revăzut o casă de sfârșit de secol XIX, început de secol XX, casa avocatului LĂZĂRICĂ PETRESCU, care la momentul edificării era cea mai modernă din oraș, găzduind pe membri Dinastiei Regale Române.

Casa acestui avocat este legată de evenimente ale istoriei naționale, în 1902, cu ocazia manevrelor regale, aici au locuit altețele lor Prințul FERDINAND al ROMÂNIEI și Principesa MARIA.

Informația o am din anul 1985 de la protagonistul unui celebru proces, Dumitrache Bucur Gheorghe, din Comuna Ulmi, a Județului Dâmbovița. În casa acestuia s-a declanșat Procesul din 1936 de la Brașov, avându-l ca “protagonist” pe Nicolae CEAUȘESCU.

Unul dintre avocații din acest proces era avocatul LĂZĂRICĂ PETRESCU din Târgoviște.

Procesul de la Brașov din 1936, era judecat sub stare de asediu. Astfel că, jandarmii nu i-au permis avocatului LĂZĂRICĂ PETRESCU să coboare din tren în gara Brașov, ca să meargă la proces. Acesta a fost pus în situația de a coborî la următoarea stație de cale ferată și să meargă la Brașov cu trăsura.

Astăzi, avocatura se confruntă cu alte probleme majore, din care cea mai importantă este criza economică prelungită, care sper să fie soluționată până la următoarea Zi a Avocatului din România.


[1] Născută în Județul Iași (în satul Hermeziu) la 11 Septembrie 1876, s-a stins din viață la 19 Decembrie 1949.
[2] Pagina 98.
[3] Decan al Baroului la aceea vreme era avocatul Take IONESCU.
[4] S-a născut în anul 1867 și a viețuit până în anul 1935.
[5] Editura Pământul Golești – Argeș, 2006, pag. 481-487.
[6] Născută în orașul Fălești, județul Bălți în 1889.
[7] Decesul survine la 11martie 1976.
[8] Denumire dată instanței de apel amintind de cele Zece Table.
[9] Înființat în 1754 ca for de Apel – Instanță de Apel, unde au mai fucționat: Petre Dobra și Alexandru Papiu Ilarian.
[10] În anul 1754, Tribunalului Suprem al Transilvaniei s-a mutat de la Mediaș la Târgu Mureș, iar din 1826 funcționează în același sediu cu cel din zilele noastre, al actualei Curți de Apel din Târgu Mureș.
[11] Unde funcționau instituțiile precursoare ale I.N.P.P.A. și I.N.M.
[12] Francisc Iosif I (născut la Viena în 18 august 1830 a trăit până la 21 noiembrie 1916) a fost Împărat al Austriei făcând parte din Casa de Habsburg, el fiind totodată Rege al Ungariei și Boemiei, Rege al Croației, Mare Duce al Bucovinei, Mare Principe de Transilvania, Marchiz de Moravia, Mare Voievod al Voievodatului Serbiei; a vizitat de mai multe ori localități din spațiul actualului teritoriu românesc.
[13] Mult regretatul maestru Virgil (Puiu) POPOVICI, fost vice-președinte al Uniunii Avocaților din România după 1990, mi-a relatat multe despre personalitatea acestui mare avocat al Baroului București. Tot Maestrul Puiu POPOVICI mi-a relatat că în peisajul Palatului de Justiție din București, între cele două războaie mondiale era un avocat, Cristescu Incident, care trăia din consultațiile pe care le dădea colegilor săi, în materie de incidente procedurale civile. Cristescu Incident, era fiul lui Gheorghe Cristescu – Plăpumarul (10 oct. 1882 – 29 nov. 1973) fost secretar general fondator al Partidului Comunist din România (1921–1924).
[14] Detalii despre moartea savantului în lucrarea inedită: I. FRIEDMANN – NICOLESCU, „Tragicul sfârşit al lui Nicolae IORGA – Strejnic 28 noiembrie 1940” Din documentele de acum 70 de ani ale Tribunalului Militar al Comandamentului Militar al Capitalei, Editura LIBERTAS, Ploiești, 2010. (Lucrarea este menţionată în „Prezentarea monografică şi catalog – EDITURA LIBERTAS” de Paul D. POPESCU, poziţia 155, pag. 67, Ploieşti, Ed. Libertas, 2011).
[15] Avocatul Petre Pandrea, fost Decan al Baroului București, susține că moartea lui Nicolae TITULESCU ar fi survenit în localitatea Souvrettes, în Elveția.
[16] Printre fondatori și colaboratori, descoperim pe avocatul bucureștean Nicolae BACIU, care a trecut Dunărea înot pentru a trece în Lumea Liberă (amic cu un avocat contemporan nouă, regretatul Mihnea Marmeliuc, fost ministru al muncii în cele două guverne Petre Roman, de după 1989; tatăl acestuia fiind deputatul Dimitrie Marmeliuc în primul Sfat al Țării delegat din partea Cernăuțului. Substituindu-l pe avocatul Mihnea Marmeliuc, am fost avocatul lui Nicolae BACIU într-o cauză având ca obiect asigurare de dovezi).
[17] În limba maghiară.
[18] Prezentul eseu are la bază informații din documente inedite, din relatările unor colegi, din selectarea-gruparea unor informații de pe internet, grupate tematic și interpretate critic.


Av. doctor în științe juridice Iosif FRIEDMANN-NICOLESCU
Consillier în Consiliul Baroului București

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Chipuri și portrete din lumea avocaturii românești. Persoane și personalități”

  1. Sebastian VASILESCU spune:

    Nu Pastorel a fost avocat, ci Ionel. Pastorel a cochetat cu magistratura, de unde a fost dat afara pentru ca venea aghezmuit la sedintele de judecata. Un boem nu incape intr-o roba.

    Daca tot l-ati mentionat pe Aurelian Bentoiu, ar fi bine daca, intr-un viitor articol, ati aduce aminte si de maestrul sau – Istrate Micescu, dar si de colegul sau, Paul Vlachide. Sunt doua nume mari care nu trebuie trecute cu vederea.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.