Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii

Despre pedeapsă (I)
25.06.2013 | Dumitru-Virgil DIACONU

JURIDICE - In Law We Trust

Încercam într-un articol anterior – a se vedea Legea degrevării Înaltei Curţi şi a încărcării altor curţi – să punctez responsabilitatea imensă pe care o va avea judecătorul de curte de apel în operaţia de individualizare a pedepsei odată cu aplicarea Legii nr. 2/1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, aplicare ce se va face cât de curând odată cu finalizarea cauzelor aflate în curs de judecată.

Astfel, modificându-se  pct. 14 al art. 385 ind. 9 alin. 1 din Codul de procedură penală în sensul înlăturării casării în recurs a cazurilor de aplicare unei pedepse greşit individualizate, judecătorul de la curtea de apel şi nu judecătorul de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va da verdictul definitiv cu privire la cuantumul pedepsei şi a modalităţii de executare, de această dată şi în cazurile judecate în apel vizând infracţiuni de un deosebit pericol social şi cu multă rezonanţă în comunitate, cum ar fi omorul, luarea de mită şi altele.

În fond, pe inculpat nu-l vor interesa multiplele probleme de drept ce mereu sunt abordate în cursul procesului penal, ci numai finalizarea acestuia şi anume dacă a fost achitat sau condamnat şi-n cazul când a fost condamnat, cât este pedeapsa şi în ce condiţii o va executa.

De aceea judecătorul curţii de apel cu privire la individualizarea pedepsei îşi va asuma rolul şi responsabilitatea finală  pe care  l-a avut până în prezent judecătorul de la instanţa supremă cu privire la cuantumul pedepsei şi la modalitatea de executare.

Privind prin prisma acestui viitor rol de mare responsabilitate pentru judecătorul de la curtea de apel, am încercat să am o scurtă privire de ansamblu şi de sinteză asupra pedepsei ca noţiune şi concept juridic exprimată în articolul de faţă.

1. Privire spre trecut

Pentru a înţelege opera de individualizare a pedepselor, e necesar, mai întâi, a se face referire la pedeapsă ca şi concept, ca şi conţinut.

De menţionat că pedeapsa este una dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală.

Noţiunea de pedeapsă din limba română s-a transmis de la romani care denumeau sancţiunea penală „poena”. Cuvântul are însă origine şi mai veche deoarece romanii l-au preluat de la greci „poini”, iar aceştia din limba sanscrită „koena” care înseamnă verificare, socotire.

De menţionat că există şi un principiu latin consacrat „nulla poena sine lege” cu reverberaţii actuale vizând principiul legalităţii tradus în formularea „nicio pedeapsă fără lege”.

Rezultă astfel că instituţia juridică a pedepsei este creată de dreptul pozitiv prin chiar legea penală, care stabileşte, precizează pedeapsa în textul legal.

În fapt, însă, pedeapsa este o suferinţă pentru cel care a nesocotit legea penală. În fond, „răul” făcut constând în suferinţa victimei trebuie să fie „răsplătit” cu un „rău” făcut infractorului care trebuie să sufere şi el pentru suferinţa victimei.

Cu alte cuvinte, aceasta este răsplata, retribuţia ca un echivalent al faptei şi al vinovăţiei infractorului, susţinere ce este fundamentul concepţiei retributive. De altfel, despre pedepse, cei vechi spuneau că nu sunt decât moneda cu care se răsplăteşte infracţiunea. Această concepţie retributivă a căpătat apoi, în timp, într-o viziune modernă, multă substanţă şi forţă pe lângă alte multe teorii privind fundamentul, scopul, esenţa şi funcţiile pedepsei. Retribuţia oferă totodată un fundament trainic şi raţional caracterului aflictiv al pedepsei. Ar fi absurd ca răul care să urmeze inevitabil răului provocat de făptuitor să fie ceva benefic pentru acesta, să fie ceva care să nu provoace o durere, o suferinţă în conştiinţa individului.

Aceasta suferinţă provocată de pedeapsă nu trebuie privită însă ca răzbunare, aşa cum era privită la început în vremurile trecute, ci trebuie privită şi ca o îndreptare, având o generoasă funcţie etică, ea fiind un „medicament al sufletului”, cum spunea Aristotel.

Platon, de asemenea, spunea: „Cei ce se uită numai la aspectul dureros al pedepsei greşesc. Ei sunt orbi faţă de folosul ce rezultă dintr-însa şi nu ştiu că-i mai mare nenorocirea să n-ai sufletul sănătos, ci putred, nedrept şi păcătos”.

Aşadar, suferinţa privită ca un „rău” provocat infractorului ce este şi un „bine” pentru regenerarea sa morală – a făcut fapta îşi merită pedeapsa – şi anume suferinţa determinată de constrângerea la care este supus condamnatul prin privarea sa într-un mediu de privaţiuni şi  restricţii, este fundamentul şi esenţa pedepsei.

Astfel, orice persoană supusă executării unei pedepse fie ea privativă, restrictivă de libertate sau pecuniară, suferă mai mult sau mai puţin, după natura pedepsei, cum este închisoarea în condiţii privative de libertate într-un mediu penitenciar, închisoarea în modalitatea  suspendării sub supraveghere şi amânarea aplicării pedepsei, ca modalităţi restrictive de libertate prin măsurile şi obligaţiile impuse, la care se adaugă  pedeapsa amenzii, mai ales instituită de noul Cod penal în sistemul zilelor amendă, unde cuantumul poate fi până la 200.000 lei, constrângerea fiind, de această dată, în primul rând, de natură patrimonială, pecuniară.

La această concepţie retributivă ca fundament şi scop al pedepsei bazată pe caracterul ei aflictiv se poate adăuga concepţia apărării sociale, susceptibile de numeroase discuţii, sensuri, unele din ele împărtăşite de doctrina statelor totalitare, apărare privită, însă, ca scop al pedepsei, prin prisma utilităţii sale sociale.

Mai exact, aplicarea unei pedepsei celui care a violat legea trebuie să conducă la prevenirea săvârşirii de fapte penale de către infractor – prevenţie specială – precum şi la descurajarea altor persoane din comunitate să mai săvârşească astfel de fapte penale – prevenţie generală apărând astfel statul contra „agresiunilor” interne care afectează ordinea de drept. Aşadar, aplicând o pedeapsă, retribuţia se îndreaptă către fapta trecută, consumată, pe când apărarea socială vizează comportamente viitoare, în sensul că infracţiunile ce pot avea loc, se impun a fi preîntâmpinate, înlăturate. De altfel, ideea utilizării pedepsei  se regăseşte şi-n antichitate  la romani. Astfel, Cicero spunea că orice pedeapsă este aplicată spre binele Republicii, iar Seneca spunea „persoanelor vinovate nu li se aplică pedepsele fiindcă au greşit, ci pentru ca să nu mai greşească”.

De aceea, pedeapsa retributivă, aflictivă, justă în raport de gravitatea faptei şi de persoana infractorului poate fi unul din mijloacele eficiente, utile de apărare a societăţii, pentru spiritul de dreptate al conştiinţei colective: „justul este frate bun cu utilul” .

În acest mod poate fi înţeleasă concepţia retributivă, represivă şi cea vizând apărarea socială mult discutate şi controversate de-a lungul timpului. Astfel, celebrul jurist roman Quintilian spunea „orice pedeapsă năzuieşte spre pildă şi nu spre răsplata răului făcut”. Însă o atare pedeapsă aplicată ce îmbracă atât forma represiunii în persoana infractorului, cât şi forma prevenţiei cu referire la alte persoane din acea comunitate în care trăieşte infractorul,  demonstrează substanţa şi întâietatea, aşa cum s-a arătat, a concepţiei retributive ce poate constitui suportul apărării sociale.

Iată ce spunea Vintilă Dongoroz: „Infracţiunea constituind nu numai o violare a legii penale, deci o tulburare actuală a ordinii juridice, ci şi o cauză de nelinişte pentru ordinea juridică, deci o ameninţare de noi tulburări, reacţiunea în contra criminalităţii revelate trebuie să îmbrace îndoitul caracter: de reacţiune represivă în raport cu tulburarea actuală şi de reacţiune preventivă în raport cu pericolul unor noi tulburări.”  În continuare, Vintilă Dongoroz arăta: „Pedeapsa poate avea, deci, următoarele funcţiuni: intimidare generală, îndreptarea infractorului (corijare sau amendare), împiedicare de a comite noi infracţiuni (aceasta poate fi realizată, moral prin îndreptare, iar fizic, prin izolare temporală sau prin eliminare definitivă), reintegrarea ordinii juridice în general (faţă de colectivitate) şi în particular (faţă de victimă şi cei din jurul ei), exemplaritate faţă de infractor şi faţă de grupul social.”

Toate cele prezentate prin această privire în trecut cu referire la esenţa, fundamentul şi funcţiile pedepsei pot constitui oricând suportul motivaţional în vederea aplicării unei juste pedepse de către judecătorul de curte de apel investit cu judecarea unei cauze penale.

Prof. univ. dr. Dumitru-Virgil DIACONU
Judecător Curtea de Apel Piteşti

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.