Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
CRAZNIC
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

De ce lipsește dreptul tranzitoriu al garanțiilor personale din noul Cod civil?

08.07.2013 | Radu RIZOIU

O speță publicată recent în Monitorul Jurisprudenței nr. 3/2013[1] relevă importanța pe care regulile de aplicare a legii în timp o au cu precădere în contextul amplei revizuiri a dreptului privat[2]. Ampla argumentație a instanței de recurs cu privire la normele incidente (și aparenta lipsă a unei veritabile explicații din partea părților) denotă o parcurgere atentă a noii reglementări în căutarea soluției specifice speței.

Dar despre ce era vorba? Litigiul privea regimul juridic aplicabil unui contract de fidejusiune[3] care fusese încheiat înainte de 1 octombrie 2011. Fidejusorul din speță dorea aplicarea dispozițiilor din materia fideiusiunii reglementată de noul Cod civil, de vreme ce plata către creditor a fost efectuată după data intrării în vigoare a noului Cod civil, iar dreptul de regres contra debitorului s-a născut la același moment. În definitiv, așa cum instanța de recurs a reținut în mod exact, problema de rezolvat consta în legea aplicabilă contractului de fidejusiune, de aici decurgând apoi soluția speței.

Excursul instanței prin dispoziții diverse din noul Cod civil (NCC) și Legea sa de punere în aplicare (LPA) denotă o aplecare atentă asupra găsirii soluției corecte. De fapt, instanța a găsit soluția de bun simț (tempus regit actum) pe care a declamat-o în debutul argumentării: „Este fără îndoială că garanţia acordată de societatea recurentă este de fideiusiune, în condiţiile art. 1662 şi urm. vechiul Cod civil [de la 1864]”. Explicația acestei concluzii corecte nu este însă la fel de convingătoare.

În primul rând, instanța utilizează în cadrul silogismului argumente de text preluate atât din NCC (art. 6), cât și din LPA (art. 4, 150, 155, 168, 170, 187, 189). În acest punct credem că se cuvin anumite precizări de lectură a textelor. Așa cum a explicat în ample intervenții prof. Lucian Mihai[4] în cadrul conferințelor de explicare a NCC/LPA, noul cadru normativ are un sistem propriu de citire, care poate fi decriptat destul de ușor: LPA urmează îndeaproape partițiile NCC.

Cu toate acestea, cele două reglementări nu trebuie confundate: ele reprezintă acte normative distincte. Dacă NCC este un act ce intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011, LPA a intrat în vigoare (parțial) în iunie 2011. Scopul LPA a fost tocmai acela de a „așterne covorul roșu” pentru NCC, de a pregăti intrarea sa în vigoare. Prin urmare, o mare parte dintre normele incluse în LPA vizează modul în care NCC va interacționa cu reglementarea anterioară, în principal cu „strămoșul” său, Codul civil de la 1864.

În același timp, NCC (din momentul intrării sale în vigoare) constituie dreptul comun în materia dreptului privat (art. 3 NCC). În această calitate, NCC instituie și o serie de principii cu privire la aplicarea legii (civile) în timp (art. 6 NCC), dispoziții care nu pot privi însă decât legile care se vor adopta după intrarea sa în vigoare. Aceste norme nu pot reglementa o situație de conflict temporal cu Codul civil de la 1864 pentru simplul motiv că acesta este abrogat exact la momentul la care NCC începe să se aplice.

Așadar, dispozițiile art. 6 NCC sunt irelevante pentru stabilirea unei norme conflictuale între NCC și o lege anterioară intrării sale în vigoare. Pentru aceste situații există normele tranzitorii cuprinse în LPA.

În al doilea rând, instanța a avut dificultăți în identificarea normei tranzitorii aplicabile garanțiilor personale (fidejusiunii). După o citire atentă a diferitelor norme speciale cuprinse în LPA, instanța conchide că „nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune”, deși există astfel de norme pentru garanțiile independente și pentru cele reale. Așa cum corect observă, însă, imediat instanța, „această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract”. În acest punct, raționamentul conduce la dispozițiile (extrem de) generale cuprinse în art. 4 LPA care enunță principiile aplicării în timp a normelor cuprinse în NCC.

În căutarea normei speciale cu privire la fidejusiune, se omite însă un text crucial pentru întreaga materie a contractelor speciale – art. 102 LPA. În momentul în care este necesară determinarea legii aplicabile unui contract (încheiat anterior intrării în vigoare a NCC), acest text este cheia: legea aplicabilă este cea în vigoare la momentul încheierii contractului. În cazul garanțiilor independente și al celor reale a fost nevoie de un text special pentru a evita discuțiile cu privire la natura de act unilateral (al scrisorii de garanție/confort), respectiv pentru reglementarea elementelor specifice dreptului real de garanție (ipotecă/gaj). În rest, și în aceste cazuri sunt aplicabile dispozițiile generale ale art. 102 LPA. În cazul fidejusiunii, nu există nici un efect care să exceadă cadrul contractual stabilit de către părți. Prin urmare, nu era necesară instituirea unei norme tranzitorii speciale.

Față de aceste precizări, credem că o motivare elegantă a soluției ar fi făcut apel (numai) la invocarea aplicării art. 102 LPA oricărui contract, deci inclusiv contractului de fidejusiune. Poate că inflația legislativă din ultimii 20 de ani ne-a obișnuit cu norme din seria celor pe care profesorul Gabriel Boroi le califica acum mulți ani drept „categoria legiuitorul narează”. Poate că am devenit obișnuiți cu soluții speciale pentru fiecare ipoteză în parte. Trebuie însă să înțelegem că realitatea socială nu poate fi integral cuprinsă într-un cod, oricât de stufos ar fi acesta. Activitatea de legiferare impune un proces de abstractizare normativă în care normele să își păstreze un anumit grad de generalitate. Soluția decriptării acestor norme rezidă în realizarea unui raționament logico-juridic. Întrebări frecvente pe diferite forumuri de genul „Unde găsesc în NCC fostul articol XXX din Codul civil vechi?” sunt nu numai simpliste, ci pot uneori îndruma într-o direcție greșită. Noul Cod civil trebuie citit și înțeles în ansamblul său, din care face parte și Legea sa de punere în aplicare.


[1] Pagina 90.
[2] Pentru o tratare monografică a acestor aspecte, a se vedea M. Nicolae, Contribuții la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), editura Universul juridic, București, 2013.
[3] Fiind încheiat sub imperiul vechii reglementări, denumirea păstra izul arhaic. Noul Cod civil utilizează termenul mai firesc de „fideiusiune”.
[4] Paginile 179 şi următoarele.


Radu RIZOIU


Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “De ce lipsește dreptul tranzitoriu al garanțiilor personale din noul Cod civil?”

  1. Alin DUBĂU spune:

    … va felicit pentru articolele si cartile pe care le scrieti!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan