Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Procedură civilă
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Banner BA-01
Servicii JURIDICE.ro
Banner BA-02
Procedură civilă RNSJ

Prezumțiile și mijloacele materiale de probă în NCPC

18 iulie 2013 | Mihail DINU

Simpla inventariere a mijloacelor de probă aferente procesului civil, astfel cum se prezintă acestea în lumina Noului Cod de procedură civilă [NCPC], relevă importanța pe care legiuitorul contemporan a acordat-o unor instrumente atipice devenite accesibile participanților la judecată spre dezlegarea raportului litigios – prezumțiile (I) și mijloacele materiale de probă (II).

Fără a nega importanța celorlalte mijloace de probă deja consacrate, ne propunem ca în cele ce urmează să ne aplecăm exclusiv asupra acestor două categorii ce complinesc ansamblul probatoriu inerent oricărei judecăți, contribuind la panoplia părților angajate în veritabilul război al acțiunii civile.

I. Prezumțiile. Admisibilitatea, eficiența și obiectivitatea lor

NCPC consacră prezumțiile ca mijloc de probă în cuprinsul art. 327-329, înaintând sistematic prin prezentarea definiției (a), prezumțiilor legale (b) și a celor judiciare (c). Păstrând această ordine firească, ne vom apleca în continuare asupra analizei impuse de noile reglementări.

a. Definiția prezumțiilor

Spre deosebire de sensul ezoteric al anumitor termeni juridici, diferit de înțelesul acordat în limbajul comun, prezumția se caracterizează prin exoterismul definiției sale juridice, preluată într-o formă similară și în cotidianul mundan. Astfel, art. 327 NCPC explică prezumțiile ca fiind „consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut”. În alte cuvinte, prezumțiile sunt opinii întemeiate pe aparențe, ipoteze sau deducții, astfel cum își găsesc definiția în limbajul comun[1].

Dacă însă prezumția mundană este accesibilă oricărei persoane, prezumția ca mijloc de probă poate fi apreciată doar de legiuitor sau de judecător, în funcție de specificul său – legal sau judiciar. Asistăm, astfel, la o oficializare a opiniei întemeiate pe aparențe sau deducții, cu efecte directe în aprecierea pretențiilor ce fac obiectul unei judecăți.

Reglementarea prezumțiilor sub imperiul legislației anterioare era tributară dispozițiilor art. 1199-1203 din Codul Civil 1864, fără ca precedenta codificare procesual civilă să conțină mențiuni în acest sens[2]. De altfel, actuala definiție a noțiunii de prezumții ca mijloc de probă este reluarea cvasi-identică a dispozițiilor art. 1199 C. civ. 1864[3], legiuitorul contemporan reunind normele de procedură izolate în corpusul codificării de drept substanțial anterioare. Însă tocmai această conservare a termenilor definitorii dovedește importanța și caracterul peremptoriu al prezumțiilor în sistemul probatoriu autohton, în pofida dezbaterilor doctrinare pe marginea încadrării sau excluderii acestei noțiuni din categoria mijloacelor de probă[4].

Într-adevăr, în comentariile recente ale noii codificări procesual civile a fost observată corespondența dintre păstrarea definiției consacrate prin art. 1199 C. civ. 1864 și menținerea divergențelor privind calitatea prezumțiilor de mijloc de probă[5].

Fără a ne apleca asupra unei analize in extenso, precizăm că, dacă sub imperiul reglementării anterioare noțiunea de prezumție se bucura cel puțin de „prezumția” calității de mijloc de probă, în NCPC, prin includerea sa în enumerarea limitativă a mijloacelor de probă din art. 250, precum și prin analiza efectuată în imediata vecinătate a probei testimoniale și a expertizei, orice dubiu cu privire la calitatea prezumțiilor de mijloc de probă a fost irefragabil înlăturat.

Indubitabil însă, prezumțiile sunt mijloace de probă indirecte[6]. Acest aspect rezultă din însăși definiția precitată, aflându-ne în prezența unor „consecințe” sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul necunoscut ce este relevat prin mijlocirea prezumției[7].

În alte cuvinte, prezumția este mijlocul de probă prin care, cunoscând faptul vecin și conex cu faptul necunoscut, în temeiul unui raționament inductiv ori deductiv se ajunge la afirmarea existenței faptului ce se dorește a fi dovedit. Într-o formă exemplificativă și limitată numeric, însuși legiuitorul conferă expresie probantă acestui raționament, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.

b. Prezumțiile legale

Asemeni majorității principiilor de drept, prezumțiile legale își găsesc explicația sintetică într-un dicton latin, expresie a înțelepciunii juridice ce transcende veacurile. Nulla praesumptio sine lege, adagiul la care ne referim, arată că prezumția legală nu-și găsește existența decât în lege sau, altfel spus, că nu poate exista nicio prezumție în afara legii[8]. Adagiul este confirmat atât în reglementarea art. 328 NCPC, ce consacră prezumțiile legale, cât și în cuprinsul art. 329 NCPC, referitor la prezumțiile judiciare. Lato sensu, ambele norme sunt expresia legalității prezumțiilor ca mijloc de probă. Stricto sensu, doar art. 328 NCPC – prezumțiile legale – evocă rolul legiuitorului în construcția raționamentului ce se impune a fi preluat de judecător sau de partea ce i-l învederează.

Într-adevăr, art. 328 alin. 1 NCPC arată că „prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite”. Principala caracteristică a acestor prezumții este limitarea numerică recognoscibilă exclusiv în normele dreptului obiectiv, determinată de forța probantă pe care o impun participanților la judecată[9].

Actuala reglementare păstrează implicit dihotomia prezumțiilor legale, acestea putând fi absolute (iuris et de iure) – imposibil de combătut printr-un mijloc de probă ori, după caz, susceptibile de a fi răsturnate prin mărturisire, sau relative (iuris tantum) – ce pot fi combătute prin orice mijloc de probă. De asemenea, nu trebuie exclusă nici categoria prezumțiilor intermediare sau mixte, ce pot fi combătute numai de anumite persoane, prin anumite mijloace de probă sau în sfera restrânsă a anumitor condiții[10].

Mai mult decât în situația prezumțiilor judiciare – cu rezervele pe care le vom explica la momentul potrivit – administrarea probei cu prezumțiile legale implică formularea acestei solicitări fie prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare (în condițiile art. 254 alin. 1 NCPC), fie în cursul judecății (potrivit situațiilor consacrate în art. 254 alin. 2 NCPC).

Neavând un regim derogatoriu, este evident că prezumțiile vor trebui solicitate în condițiile de mai sus ori în ipoteza prevăzută de art. 254 alin. 5 NCPC – intervenția instanței pentru completarea probelor de către părți sau dispunerea, din oficiu, a administrării probei chiar și în ipoteza în care părțile se împotrivesc.

Drept consecință, dezavuăm practica anumitor instanțe, dezvoltată sub imperiul reglementării anterioare, de a apela în mod implicit la proba cu prezumțiile legale deși aceasta nu a fost solicitată de părți și nu a fost pusă, din oficiu, în discuția acestora.

În prezent însă, claritatea actualelor norme procesual civile și ordonarea prezumțiilor legale în rândul mijloacelor de probă așa-zis „comune” determină toate consecințele ce se desprind din normele incidente în materie probatorie: decăderea dacă proba nu a fost propusă prin cererea introductivă sau întâmpinare, completarea probatoriului în cursul judecății în situațiile expres determinate, convențiile cu privire la probe sau renunțarea la acestea, etc.

De asemenea, aflându-ne în prezența unei probe indirecte ce presupune probarea faptului cunoscut, vecin și conex – exigibilă prin însăși dispoziția art. 328 alin. 1 teza secundă NCPC – cu atât mai mult prezumția legală trebuie pusă în discuția părților asemeni oricărui alt mijloc de probă, pentru a oferi părții căreia îi profită posibilitatea de a proba faptul vecin și conex, iar părții adverse ocazia de a o înlătura printr-o probă contrară, în condițiile art. 328 alin. 2 NCPC[11].

c. Prezumțiile judiciare

Alături de prezumțiile legale, art. 329 NCPC reglementează prezumțiile „(…) lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului”, susceptibile de a fi aplicate „(…) numai dacă au greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins” și numai dacă în pricină este admisibilă proba testimonială.

Cu îndestulătoare evidență, reglementarea actuală menține sfera largă a situațiilor în care prezumțiile judiciare sunt susceptibile de aplicare. Fie că este utilizat un raționament inductiv, fie că se face apel la deducție[12], prezumțiile judiciare sau simple sunt menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloacele de probă directe.

Două limitări apreciem a fi aduse acestei aparente libertăți de administrare a prezumțiilor judiciare.

Primo, acestea urmează a fi aplicate doar dacă în cauză este admisibilă (deci nu neapărat și încuviințată) proba cu martori și doar dacă prezumția este suficient de caracterizată încât să contureze probabilitatea faptului ce se dorește a fi dovedit.

Secundo, astfel cum am arătat în cele ce preced, considerăm că se impune administrarea probei cu prezumțiile simple doar după ce acest aspect a fost pus în dezbaterea părților.

Este contrară dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 6 NCPC utilizarea  raționamentului inductiv sau deductiv specific prezumțiilor simple doar în motivarea hotărârii judecătorești, fără o anterioritate a dezbaterilor contradictorii. În această ipoteză, părții căreia îi este opozabilă prezumția îi este negat dreptul de a face dovada contrară sau de a arăta șubrezenia raționamentului ce se vrea a fi aplicat.

Nu excludem drept motiv al absenței din practică a unor dezbateri contradictorii pe marginea prezumțiilor simple temerea magistratului de a nu intra sub incidența cazurilor de incompatibilitate aferente exprimării opiniei cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată. Însă, date fiind dispozițiile art. 42 alin. 1 pct. 1 NCPC – potrivit cărora punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept nu îl face pe judecător incompatibil –, apreciem că o asemenea temere nu își găsește justificarea sub imperiul noilor norme procesual civile. În toate cazurile însă, principiul contradictorialității și dreptul la apărare[13] primează în fața oricăror altor rațiuni ce împiedică dezbaterea prezumțiilor simple în etapa cercetării procesului.

II. Mijloacele materiale de probă

Codul de procedură civilă de la 1865 nu cuprindea dispoziții exprese cu privire la mijloacele materiale de probă, doctrina afirmând că acestea nu au nevoie de o reglementare specială[14].

Cu toate acestea, opțiunea legiuitorului autohton a fost de a include mijloacele materiale de probă în ansamblul probatoriu specific procesului civil, consacrându-le prin art. 341-344 NCPC și confirmându-le, astfel, importanța de care se bucură în dezlegarea raportului litigios.

În conformitate cu criteriile dezvoltate în doctrină[15], mijloacele materiale de probă sunt probe directe, primare, percepute de către însuși judecătorul cauzei. Potrivit definiției consacrate de legiuitorul contemporan, lucrurile care prin însușirile, aspectul sau urmele pe care le păstrează conduc către dezlegarea raportului litigios sunt încadrate în categoria mijloacelor materiale de probă.

În acord cu opinia exprimată în doctrină[16], apreciem că, în funcție de particularitățile fiecărei pricini, mijloacele materiale de probă pot folosi într-o măsură superioară celorlalte mijloace de probă la aflarea adevărului judiciar și la dezlegarea litigiului ce opune părțile. Spre această finalitate, mijloacele materiale de probă se pot apropia, în timp, de importanța probelor materiale în contextul procesului penal.

Art. 341 alin. 2 NCPC include printre probele materiale, într-o enumerare exemplificativă, fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului și orice alte mijloace tehnice asemănătoare ce pot servi la soluționarea procesului. Asistăm, odată cu instituirea acestei norme, la o încadrare univocă a tuturor elementelor din enumerarea de mai sus în sfera mijloacelor materiale de probă, aspect ce pune capăt incertitudinii anterioare față de calificarea ce trebuie dată anumitor mijloace de probă[17].

Cu toate acestea, legiuitorul trasează o condiție de admisibilitate. Același art. 341 alin. 2 teza secundă NCPC dispune că admisibilitatea elementelor cuprinse în enumerarea precedentă este condiționată de obținerea lor în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu bunele moravuri. În absența unui criteriu obiectiv cu privire la îndeplinirea acestor condiții, instanței îi este acordată o libertate de apreciere deplină, aceasta putând încuviința sau respinge, motivat, administrarea mijloacelor materiale de probă solicitate.

Cât privește verificarea și păstrarea probelor materiale, art. 342-343 NCPC prevăd permanenta punere la dispoziția instanței, până la soluționarea definitivă a cauzei. În rigoarea acestor dispoziții, ele vor fi aduse la fiecare ședință de judecată. Ca excepție de la această regulă, dacă însușirile probelor materiale nu permit aducerea lor la dispoziția instanței, acestea vor fi păstrate în depozitul deținătorului sau al unui custode, urmând ca la cererea instanței să fie aduse în ședința de judecată sau, dacă nu este posibil, să fie verificate în chiar locul depozitării lor, prin cercetarea instanței sau printr-o expertizare de specialitate[18].

În funcție de situație, art. 343 alin. 3 NCPC dispune ca toate constatările instanței cu privire la mijloacele materiale de probă și starea ori semnele lor caracteristice să fie consemnate în cuprinsul încheierii de ședință – dacă verificarea este realizată în ședința de judecată – sau în cuprinsul procesului-verbal ce se întocmește dacă verificarea se efectuează la locul depozitării sau situării probei materiale.

După realizarea scopului mijloacelor materiale de probă, acestea urmează a fi restituite persoanelor îndreptățite a le primi, conform dispozițiilor art. 344 NCPC. Potrivit interpretării doctrinare[19], procedura de restituire urmează a fi condusă de prima instanță, după soluționarea definitivă a procesului, în condițiile procedurii necontencioase prevăzute de art. 527-540 NCPC.

Întrucât norma în discuție nu face trimitere decât la ipotezele păstrării probelor materiale de către instanța de judecată sau de către un custode, precizăm, în acest context, că în situația în care lucrurile ce au servit ca mijloace materiale de probă se află în „depozitul deținătorului”, potrivit art. 342 alin. 2 NCPC, iar acesta exercită un drept de folosință asupra lor, netăgăduit în timpul procesului, o eventuală cerere de restituire apare ca fiind lipsită de interes. Cu toate acestea, sesizată fiind cu restituirea bunurilor, apreciem că instanța nu poate respinge cererea sub acest argument, urmând a dispune restituirea în condițiile specifice procedurii necontencioase – respectiv printr-o încheiere executorie comunicată părților litigante și, dacă este cazul, celui îndreptățit la restituire –, dispoziția având mai degrabă un caracter de desesizare a instanței de trebuința probatorie a lucrurilor ce au servit drept mijloace materiale de probă.

În fine, dacă persoana îndreptățită a primi lucrurile nu le ridică în termen de 6 luni de la încunoștințarea sa cu privire la restituire, potrivit art. 344 NCPC instanța va cita în camera de consiliu părțile interesate și organul financiar competent și va emite o încheiere prin care bunurile vor fi considerate ca abandonate și vor fi trecute în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale unde își are sediul instanța. Împotriva acestei încheieri partea interesată are dreptul de a formula apel la instanța ierarhic superioară.

De lege ferenda, considerăm că se impune completarea art. 344 NCPC în sensul că, dacă persoana îndreptățită a primi bunurile se prezintă la termenul la care a fost citată și declară că va ridica lucrurile ce au servit ca mijloace materiale de probă, instanța va stabili prin încheiere un termen de îndeplinire a acestei obligații, neputând considera bunurile ca abandonate.

Soluția ne apare ca fiind firească, legiuitorul arătând expres că se impune citarea părților interesate – id est, a celor îndreptățite la restituire. Neprezentarea acestora, coroborată cu pasivitatea manifestată pe parcursul celor 6 luni de la data încunoștințării cu privire la restituire conturează o prezumție legală a manifestării de voință în sensul abandonării bunurilor.

Dacă însă partea îndreptățită la restituire se prezintă și infirmă prezumția legală a abandonului, apreciem că instanța are obligația de a lua act de această declarație și de a permite părții îndreptățite să reintre în posesia bunurilor.

Încheind scurta noastră prezentare a celor două categorii de mijloace de probă, ne exprimăm convingerea că, indiferent de soluțiile ce vor fi pronunțate în practică, este evidentă importanța pe care atât prezumțiile, cât și mijloacele materiale de probă o au în ansamblul probatoriu specific procesului civil. Dacă ne raportăm, din nou, la vechile dar încă actualele principii ale dreptului roman și dacă ne amintim că este același lucru a nu exista și a nu fi dovedit (idem est non esse et non probari), atunci este dincolo de orice dubiu că prezumțiile și mijloacele materiale de probă sunt instrumente directe ce oglindesc realitatea transpusă în contextul judiciar.


[1] Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
[2] A se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, volumul II, Editura Național, București, 1997, p. 149.
[3] Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., p. 213.
[4] În acest sens, Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Editura All Beck, București, 2005, p. 19 și Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil – teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 395.
[5] A se vedea Gabriel Boroi și colaboratorii, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, vol. I, Editura Hamangiu, București, 2013, p. 658.
[6] Pentru detalieri, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 298.
[7] Pentru prezentarea structurii raționamentului inductiv sau deductiv, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Traian Cornel Briciu, op. cit., p. 298-299; pentru exemplificări, a se vedea Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 658-659.
[8] A se vedea Lucian Săuleanu, Sebastian Rădulețu, Dicționar de expresii juridice latine, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 230.
[9] În acest sens, Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 397.
[10] Pentru detalii, a se vedea Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, volumul I, Editura All Beck, București, 2005, p. 657 și Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 660.
[11] Excluzând, bineînțeles, așa-numitele prezumții legale irefragabile.
[12] Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 661; pentru prezentarea mecanismului tehnic al prezumțiilor simple, a se vedea Ioan Leș, Codul de procedură civilă – comentariu pe articole, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 517.
[13] Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 662.
[14] A se vedea Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, op. cit., p. 382.
[15] Pentru detalii, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, op. cit., p. 148 și Ioan Leș, op. cit., p. 514.
[16] A se vedea Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 679.
[17] Ibidem.
[18] În acest sens, Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 681.
[19] Gabriel Boroi și colaboratorii, op. cit., p. 682.


Mihail DINU
avocat în cadrul Corina-Ruxandra POPESCU CI

Citeşte mai mult despre , , ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Poezii
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership