Secţiuni » Arii de practică » Protective » Dreptul muncii
Dreptul muncii
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

RIL admis. Posibilitatea instanţei de judecată de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator
29.07.2013 | Andrei PAP

Secţiuni: Comunicate parchete, Dreptul muncii, Recurs în interesul legii
JURIDICE - In Law We Trust

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 460 din 25 iulie 2013 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 11 din 10 iunie 2013 (Decizia 11/2013) privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 5 din Codul muncii cu privire la posibilitatea instanţei de judecată, sesizate cu o contestaţie împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de către angajator.

1. Obiectul recursului în interesul legii

Prin recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. 5 raportat la art. 250 din Codul muncii cu privire la posibilitatea instanţei de judecată, sesizate cu o contestaţie împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de către angajator.

Astfel, în urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că, în cazul acţiunilor având ca obiect contestaţii împotriva deciziei prin care s-a luat o măsură disciplinară împotriva salariatului, atunci când se admite contestaţia, soluţiile pronunţate sunt divergente sub aspectul posibilităţii instanţei de judecată de a înlocui sancţiunea aplicată cu o altă sancţiune mai blândă. La dosar au fost ataşate hotărâri judecătoreşti exemplificative.

2. Optica jurisprudenţială

a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a admis contestaţia formulată de salariat, a fost anulată în parte decizia de sancţionare disciplinară şi înlocuită măsura sancţiunii aplicată de angajator cu o altă sancţiune disciplinară, potrivit gradului de vinovăţie şi pericolului concret al faptei.

La pronunţarea acestei soluţii, s-a avut în vedere teoria potrivit căreia prerogativa disciplinară a angajatorului nu este absolută, discreţionară, de natură a înlătura prerogativa instanţei de judecată de a verifica modalitatea în care angajatorul a aplicat criteriile de individualizare şi stabilire a sancţiunii disciplinare. O astfel de intervenţie a instanţei ţine de finalitatea actului de justiţie, de rezolvarea efectivă a litigiului dedus judecăţii, deoarece instanţa nu se poate limita doar la o constatare a legalităţii ori nelegalităţii actului sau faptului juridic contestat.

Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicţie în prerogativele disciplinare, care prin natura lor aparţin angajatorului, deoarece dreptul acestuia de a dispune sancţionarea încetează odată cu aplicarea sancţiunii. Din acest moment intră în joc prerogativele organelor învestite de lege cu controlul jurisdicţional al actului de sancţionare. Acest control, în lipsa oricărei limitări exprese, este devolutiv şi include dreptul organului jurisdicţional de a pronunţa o soluţie proprie.

S-a reţinut că instanţa, practic, doar modifică în parte decizia contestată, înlocuind sancţiunea aplicată cu alta, reţinând că parţial, sub aspectul individualizării, respectiv al dozării sancţiunii, decizia este nelegală în raport cu art. 266 din Codul muncii (anterior republicării), care stabileşte imperativ criteriile pe care angajatorul trebuie să le aibă în vedere cumulativ la stabilirea sancţiunii disciplinare.

b) Într-o altă opinie, s-a apreciat că aplicarea unei sancţiuni disciplinare este atributul exclusiv al angajatorului pentru că acesta dispune de prerogativa disciplinară, având competenţa de a individualiza sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea în considerare a împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta, a gradului de vinovăţie, a consecinţelor abaterii disciplinare, a comportamentului general al salariatului şi a eventualelor sancţiuni suferite de către acesta.

Pe de altă parte, aplicarea sancţiunii disciplinare nu constituie atributul instanţei judecătoreşti care poate exercita numai un control de legalitate şi temeinicie a actului de sancţionare disciplinară.
În măsura în care în urma controlului judecătoresc se constată că angajatorul nu a respectat proporţia între fapta săvârşită de salariat şi sancţiunea pe care i-a aplicat-o, se impune concluzia nelegalităţii măsurii de sancţionare disciplinară în întregul său, cu consecinţa anulării deciziei, iar nu a reindividualizării sancţiunii. Dacă s-ar accepta teza contrară, instanţa de judecată ar ajunge să se substituie angajatorului, ceea ce nu poate fi acceptat.

c) S-a mai exprimat şi opinia potrivit căreia instanţa de judecată ar încălca principiul disponibilităţii prin înlocuirea sancţiunii disciplinare, întrucât s-ar pronunţa asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerute de niciuna dintre părţi şi puse în discuţie din oficiu de către instanţă.

De altfel, expresia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil nu se referă la temeiurile cererilor, ci numai exclusiv la obiectul acestora, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, cu referire concretă la cererile care au fixat cadrul procesual, au determinat limitele învestirii instanţei şi au stabilit obiectul pricinii.

3. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti

Prin sesizarea înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu Adresa nr. 1/177/CC din 6 ianuarie 2012, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a solicitat pronunţarea unei decizii în interesul legii asupra problemei de drept supuse interpretării, apreciind că instanţa învestită cu o contestaţie la decizia de sancţionare poate numai să verifice respectarea de către angajator a dispoziţiilor legale privind procedura aplicării sancţiunii disciplinare şi să analizeze legalitatea şi temeinicia deciziei contestate, fără a se putea substitui angajatorului prin reindividualizarea sancţiunii, cu consecinţa aplicării unei sancţiuni mai puţin drastice.

4. Opinia procurorului general al PÎCCJ

Procurorul general a apreciat prima orientare jurisprudenţială ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii.

Prin argumentele expuse, s-au susţinut următoarele:

În soluţionarea acestui conflict de muncă, instanţa exercită un control devolutiv de natură jurisdicţională, deoarece verifică legalitatea şi temeinicia măsurii luate, nu numai prin prisma materialului administrat, dar are şi posibilitatea efectuării unui probatoriu suplimentar. În măsura în care constată că măsura sancţionării este nejustificată în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, instanţa va dispune admiterea contestaţiei, anularea parţială a deciziei contestate şi înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator cu o altă măsură de sancţionare. Procedând în acest mod, instanţele de judecată nu se transformă în organe disciplinare, pentru că ele nu fac din oficiu cercetări administrative pentru stabilirea actelor şi faptelor juridice prin care s-a încălcat disciplina muncii, ci doar cenzurează măsura sancţionatoare aplicată deja de către angajator, asigurând un cadru de protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, cu respectarea principiului proporţionalităţii.

5. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie

Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursurilor, pronunţând următoarea soluţie:

“Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (5) raportat la art. 250 din Codul muncii stabileşte că:
Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia salariatului împotriva sancţiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greşit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancţiune disciplinară.”

Andrei PAP

Cuvinte cheie: , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti