Risc şi vulnerabilitate în sistemul de justiţie

I. Introducere

În timp, de regulă la începutul fiecărui an calendaristic, „unităţile” poziţionate în diversele zone ale sistemului de justiţie din România (instanţe şi parchetele aferente, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii, Ministerul Justiţiei) îşi inventariază rezultatele anului precedent şi scot în evidenţă, tot de regulă, succesele obţinute şi, într-o mai mică măsură, neîmplinirile, acestea din urmă expediate telegrafic şi însoţite de angajamente şi propuneri formale şi generaliste de îndreptare, date mai apoi uitării până la viitorul raport de bilanţ.

Din păcate, din peisajul sistemului judiciar românesc lipsesc acele indispensabile analize profesionale, punctuale dar şi generale, care să identifice periodic vulnerabilităţile procesului de înfăptuire a justiţiei, de natură instituţională, organizatorică, profesională, umană, să le analizeze şi să le înainteze decidenţilor, însoţite de propuneri concrete de evitare ori eliminare a lor, propuneri de natură legislativă, organizatorică sau chiar represivă, acolo unde este cazul. Lipsa unor astfel de analize nu ar trebui să surprindă, constituind un fapt aproape firesc în condiţiile în care în prezent nu există, organizaţional şi funcţional, o structură căreia să îi fie repartizată o atare competenţă. Este adevărat că inspectorii din cadrul Inspecţiei judiciare de pe lângă C.S.M. au reţinut în rapoartele lor unele deficienţe organizatorice sau profesionale, dar aprecierile lor s-au limitat la greşeli individuale sau erori de management la nivelul unei anumite unităţi verificate, au vizat sancţionarea greşelilor şi nu prevenirea acestora şi nu s-au extins la nivel concluziv sistemic, concentrându-se pe anchetă, nu pe sinteză analitică.

Am încercat prin consideraţiile de faţă să indicăm câteva zone de risc şi vulnerabilitate ale sistemului şi ale procesului de înfăptuire a justiţiei, unele dintre situaţiile reţinute putând apărea la prima vedere exagerate sau pur teoretice. Vom argumenta ipotezele ce vor fi invocate în continuare şi vom aprofunda asupra diversităţii şi onorabilităţii camuflate (de cele mai multe ori) a mijloacelor de influenţare a deciziei judecătorului (sau a procurorului). Sigur că, acolo unde există cumulativ bună credinţă şi tărie de caracter din partea magistratului, experienţă de viaţă şi atitudine prudentă, rezervată în relaţiile cu terţii, orice tentativă de influenţare, de manipulare, de racolare ori de îndatorare a magistratului, oricât de persuasivă ar fi aceasta, devine ineficientă şi chiar riscantă pentru cel ce o promovează. Dar, determinat şi de cauzele obiective ale modului deficitar de recrutare a judecătorilor şi procurorilor, precum şi de reglementare a cadrului legal de evoluţie profesională a acestora, realitatea concretă a rezistenţei sistemului şi a magistraţilor la tentaţii sau capcane de catifea lasă loc de mai bine[1].

O ultimă precizare: consideraţiile avansate aici nu constituie un exerciţiu logic-argumentativ din partea autorului ori speculaţii filozofico-psihologico-sociologice, ci reprezintă realităţi constatate şi/sau analizate, individual ori prin contribuţii colective instituţionale în decursul multor ani de activitate în cadrul sau în legătură cu sistemul de justiţie românesc şi cel european, în funcţii de execuţie şi de conducere, de supraveghere, control şi sinteză. Pentru a elimina totuşi posibila suspiciune a unui subiectivism excesiv, ori a unei deformaţii profesionale, am argumentat acolo unde a fost cazul, cu puncte de vedere exprimate de specialişti în materia respectivă, psihologică, sociologică ori a mijloacelor de persuasiune mascată.

Studiul de faţă nu este menit să acuze, să discrediteze ori să aducă atingere demnităţii vreuneia din categoriile analizate, ci doar să atenţioneze, iar situaţiile cercetate nu constituie neapărat generalităţi, dar există, se manifestă şi au potenţialul dezvoltării în lipsa măcar a unei atenţionări. Această menţiune va fi reluată şi la finalul textului pentru înlăturarea oricărui echivoc.

II. Factori de vulnerabilitate

1. Auditorii de justiţie

Această categorie a viitorilor judecători şi procurori va fi analizată sub mai multe aspecte:

– vârsta;

 Sistemul de învăţământ din România face posibilă absolvirea facultăţii de drept la vârsta de 22 ani. La această vârstă mulţi dintre absolvenţii de facultate susţin concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi parte dintre ei reuşesc să acceadă la Institut. Ponderea celor admişi la I.N.M. cu vârste între 22-23 ani este consistentă, iar filozofia lor studenţească despre viaţă este previzibilă şi explicabilă, cu atât mai mult cu cât programul de pregătire iniţială de la Institut este conceput similar unei programe studenţeşti de învăţământ. O atitudine mai relaxată în raporturile cu terţii şi o preocupare mai redusă sau deloc faţă de eventuale intenţii neonorabile ale acestora (terţilor) sunt aproape fireşti şi explicabile în contextul dat. Este foarte dificil, obiectiv, să pretinzi unor tineri studenţi-auditori ale căror nevoi de toate felurile sunt acute, diverse şi multe[2], plini de elan şi creduli, să manifeste, în raport de integritatea lor profesională prezentă dar mai ales viitoare, vigilenţă, responsabilitate şi rezistenţă la oferte de tot felul, în condiţiile în care, pe de o parte nimeni nu îi atenţionează programatic şi instituţional în acest sens, iar pe de altă parte ofertele şi ofertanţii (sursele) sunt aparent inofensivi/inofensive şi nu pretind la schimb nicio condiţionare imediată[3].

– proceduri neadecvate de formare a auditorului de justiţie la I.N.M.

Am arătat şi în alte ocazii că pregătirea auditorilor la I.N.M. în primul an mai ales nu constituie altceva decât o prelungire a vieţii studenţeşti, prin obligarea acestora de a participa la numeroase cursuri teoretice susţinute şi de cadre didactice universitare. Analizele anterioare amintite vizau ineficienţa unui atare mod de pregătire pentru viitorii magistraţi. Aici vom aborda însă subiectul prin prisma temei de faţă, a vulnerabilizării sistemului judiciar.

De regulă, relaţia elev-profesor, prin natura sa, instituie un ascendent al profesorului asupra elevului pe care l-a învăţat carte, lucru firesc de altfel. Acest firesc devine însă nefiresc atunci când elevul este auditor de justiţie, iar profesorul este şi avocat. Este notoriu că în prezent calitatea de formator la I.N.M. o deţin nu doar magistraţi, ci şi avocaţi sau cadre didactice din învăţământul superior juridic, acestea din urmă practicând şi avocatura la nivel de pledant sau de consultanţă. În sala de şedinţă judecătorul fost auditor trebuie să conştientizeze că în faţa sa se află doar avocatul, nu fostul profesor, fără a se simţi dator să manifeste un respect suplimentar dacă avocatul i-a fost şi profesor la I.N.M.

2. Femeia judecător/procuror

Înainte de toate se impune o precizare foarte importantă, şi anume că subiectul ce va fi analizat aici nu aduce atingere sub nicio formă demnităţii, statutului ori capacităţii profesionale a femeilor magistrat[4], nu vizează cazuri individuale şi nici chiar colectiv determinate, ci doar relevă riscurile la care femeile magistrat pot fi expuse, în lipsa unei atenţionări instituţionale specifice de natură psihologică, sociologică şi de persuasiune mascată, prin suprapunerea planului afectiv şi sentimental al vieţii personale, precum şi al nevoii de socializare, peste planul rigid şi restrictiv al vieţii profesionale.

Am inclus acest subiect în cadrul vulnerabilităţilor pentru că de regulă ofertantul (sursa), susţinut şi finanţat tot de regulă de grupuri ori structuri influente din diverse domenii, inclusiv infracţionale, naţionale ori transfrontaliere, urmăreşte de la bun început, prin exploatarea slăbiciunilor personale ale ţintei şi fisurilor sistemului, racolarea judecătoarei/procuroarei şi influenţarea deciziilor acesteia ori ale altor magistraţi, acolo unde există interes.

3. Bărbatul judecător/procuror

Concluziile reţinute în legătură cu femeia judecător/procuror sunt în mare parte valabile şi pentru magistraţii bărbaţi, cu precădere pentru cei tineri, cu menţiunea că pornind de la caracteristicile de gen ale acestora din urmă, mecanismul persuasiv este chiar mai facil de pus în practică decât în cazul femeilor magistrat. Nevoile fireşti ale unui tânăr sunt cunoscute pentru că toţi am fost tineri, iar o eventuală rezistenţă la oferte care vin să împlinească la superlativ astfel de nevoi este dificil de pretins magistraţilor tineri, în condiţiile inexistenţei unui sistem coerent de atenţionare şi conştientizare a acestora asupra unor atari pericole. Spre deosebire de femeia magistrat, în cazul bărbatului magistrat ofertele nu vizează relaţii stabile, de durată, ci superficiale, dar frecvente, vacanţe, maşini la dispoziţie, petreceri, toate fără nicio plată imediată, sub forma unor gesturi „prieteneşti” şi „dezinteresate”[5].

4. Magistraţii în învăţământul superior juridic

Magistraţilor le este permis constituţional şi legal să desfăşoare activităţi didactice în învăţământul superior juridic. Pentru că nu există distincţii nici în textul constituţional şi nici în cel legal, s-a acceptat prezenţa magistraţilor atât în facultăţi publice cât şi private. Pentru activitatea lor magistraţii sunt plătiţi, dobândesc grade didactice şi devin, nu toţi, titulari ai unor catedre la respectivele unităţi de învăţământ. Primirea magistratului în funcţia de cadru didactic, plata sa, evoluţia sa în grade didactice, titularizarea la catedră, toate depind de Senatul respectivei unităţi de învăţământ şi în principal de rector. Problema majoră este că parte dintre rectori şi membrii Senatelor profesează şi avocatura şi există probabilitatea, concretizată de altfel în practică, de reîntâlnire a magistratului cu colegii profesori care îl plătesc şi i-au acordat grade didactice şi catedră, în sala de judecată unde cel plătit este judecător, iar cei ce îl plătesc sunt avocaţi în diverse cauze[6].

5. Detaşarea magistraţilor în funcţii din afara sistemului judiciar

Considerentele sunt similare celor de la punctul anterior, cu diferenţa că riscul îl reprezintă aici apropierea excesivă şi neoportună faţă de oamenii politici şi de afaceri. Detaşarea magistraţilor în orice alte funcţii din afara sistemului judiciar, care nu pot fi decât în cadrul unor entităţi publice, îl plasează de regulă pe magistrat într-o stare de subordonare ierarhică faţă de una sau mai multe persoane, care pot fi şi de obicei aşa se şi întâmplă, oameni politici, oameni de afaceri sau şi una şi cealaltă. Pentru că detaşarea nu poate fi dispusă decât cu acordul magistratului este evident că acesta nu va accepta detaşarea decât dacă are convingerea că acolo unde va fi detaşat îi va fi mai bine şi se va bucura de un tratament aparte, preferenţial, convingere pe care de regulă i-o asigură chiar cel ce conduce structura unde magistratul urmează să fie detaşat.

6. Salariul magistratului

De fapt mai corect spus ar fi contestarea salariului magistratului. Fără excepţie, atât din perspectivă istorică, dar şi din perspectivă comparativă cu sistemele de drept europene (toate), salariul magistratului a fost gândit şi acceptat la vârful veniturilor salariale provenite de la bugetul statului, din considerente evidente pe care le-am dezvoltat amplu în lucrări anterioare[7] şi pe care nu le reluăm. În România însă există o practică, promovată agresiv mediatic, a partidelor politice şi a oamenilor politici, ce se manifestă predilect în campaniile electorale, când, pe baza unor strategii populist-demagogice premeditate şi bine conturate[8], oamenii politici se întrec în a califica salariile magistraţilor ca fiind „nesimţite” în raport cu cele ale majorităţii votante „sărace şi oneste” şi, omiţând programatic să spună că tot ei au legiferat acele salarii şi să îşi asume faptul, sugerează că magistraţii ar fi vinovaţi de faptul că beneficiază de salarii atât de „nesimţit de mari” în comparaţie cu salariile „nesimţit de mici” ale poporului în ansamblul său, cerând cetăţenilor să îi voteze pe ei, oamenii politici, cu promisiunea că vor remedia, tot ei, după ce vor fi ajuns la putere, această „inacceptabilă” situaţie.

7. Pensia de serviciu a magistraţilor

Este instituţia care se bucură de acelaşi „tratament” contestatar din partea nu doar a politicienilor, fiind calificată drept un privilegiu recunoscut magistraţilor. Nu este, iar acesta nu este doar punctul nostru de vedere, ci şi cel oficial al Curţii Constituţionale[9]. Nu vom intra în detaliile tehnice ale acestei instituţii mult blamate în ultima perioadă. Amintim doar că pensia de serviciu constituie unul dintre mijloacele stimulative de luptă împotriva fenomenului infracţional, de stimulare a loialităţii şi onestităţii faţă de sistem, dar este şi parte componentă a acelui deziderat final al oricărui magistrat, privit sub două mari direcţii: prima, împlinirea profesională până la gradul maxim de instanţă supremă şi a doua, garanţia materială a unei pensii asigurătoare în cuantum[10], care să compenseze restricţiile şi interdicţiile impuse magistratului în timpul activităţii şi să recompenseze o carieră exemplară într-o profesie supusă permanent tentaţiilor şi presiunilor ofertante[11]. Aşa fiind şi văzându-se lipsit de perspectiva unei pensii al cărei cuantum nu doar să îi asigure un rezonabil nivel de trai, dar şi să recompenseze onestitatea sa faţă de sistem de-a lungul a peste 25 ani, magistratul poate fi mult mai facil determinat ca prin exercitarea deformată a funcţiei sale să îşi „asigure” venituri suplimentare pentru viaţa de pensionar. Sigur că se poate obiecta asupra acestui argument în sensul că şi celelalte categorii profesionale ar putea pretinde o pensie mare pentru că şi-au exercitat corect profesia. Pe scurt, pensia de serviciu a magistraţilor în raport cu majoritatea celorlalte profesii este expresia distincţiei dintre „aş putea rezista” şi „am rezistat”.

8. Magistratul pensionar[12]

S-ar putea presupune că din moment ce a ieşit la pensie magistratul nu mai poate constitui comportamental o vulnerabilitate tocmai pentru că a părăsit sistemul, dar presupunerea este reală doar în parte. Este de necontestat că numeroşi judecători şi procurori, fie după pensionare pentru limită de vârstă, fie după pensionarea anticipată, au optat pentru practicarea avocaturii. În prezent accesul în avocatură pentru foştii magistraţi nu diferă cu nimic în raport cu alţi doritori să exercite această profesie, motiv pentru care foştii magistraţi ar trebui să se supună unor draconice examene concurenţiale, dar şi unor referinţe din partea baroului local.

9. Practica judiciară neunitară

Practica judiciară neunitară constituie cel mai „potrivit” cadru de exprimare a tot felul de soluţii bizare pe care magistraţii le adoptă sub pretextul unei independenţe profesionale. De cele mai multe ori astfel de soluţii nu ascund nimic, din perspectivă infracţională, ci reprezintă rodul unor raţionamente şi logică de gândire „după colţ”, ale magistratului respectiv, dovezi din nou ale unei recrutări defectuoase în profesie. Există însă situaţii în care oricât ar fi de slab pregătit sau de bizar în gândire magistratul, nu poate pronunţa sau adopta anumite soluţii, fără a avea un minim suport probatoriu şi o acoperire minim credibilă a unui text legal.

10. Factorul politic

Am antamat în multe alte ocazii acest subiect, scoţând în evidenţă influenţa preponderent negativă a oamenilor politici, nu doar a celor de la putere, asupra actului de justiţie. Aici vom aborda raportul om politic-magistrat, disociind între judecători şi procurori.

10.1. Sistemul de garanţii profesionale adoptate în anul 2004 a creat judecătorilor(cu excepţia crucială a promovării la instanţa supremă) un cadru real şi funcţional de existenţă şi exprimare independentă. Judecătorul care nu este animat neapărat să promoveze la Înalta Curte nu are nici un motiv să manifeste într-o formă sau alta politeţuri excesive faţă de omul politic, sau să asigure acestuia un tratament preferenţial din perspectivă profesională, pentru că legea i-a creat acele condiţii de manifestare profesională şi i-a asigurat decenţa unei existenţe materiale prezente şi viitoare (prin salariu şi pensie de serviciu), care să îl protejeze de orice fel de formă de obedienţă ori slugărnicie faţă de omul politic.

10.2. Cu totul alta este situaţia procurorilor. Consacrarea prin chiar lege a dependenţei vârfurilor parchetului, la numirea şi revocarea în/din funcţiile de conducere, faţă de decizia discreţionară a omului politic, coroborată cu principiul subordonării ierarhice în activitatea parchetului şi posibilitatea tot legală a vârfurilor parchetului de a numi la rândul lor prin delegare în funcţiile de conducere din sistemul parchetelor[13], a condus la instaurarea unei percepţii publice solide asupra obedienţei acestei instituţii şi a celor ce lucrează acolo, procurorii (cu precădere cei din structurile centrale), faţă de oamenii politici care i-au numit în funcţii. În ultimii 5-6 ani genericul om politic a fost personalizat, repetăm, la nivel de percepţie publică, în persoana preşedintelui ţării, tendinţă oarecum justificată de câteva coincidenţe faptice în care preşedintele previziona acţiuni ale parchetului, împlinite sau confirmate întocmai ulterior, mai devreme sau mai târziu, de responsabilii din parchete, de exemplu acţiunile ample din vămile româneşti din anul 2011, presupusa fraudare masivă cu milioane de voturi a referendumului din vara anului 2012, precum şi intervenţia publică televizată a preşedintelui, intrată deja în mentalul colectiv: „nu e bine, domnule chestor”, urmată în foarte scurt timp de chemarea la parchet a chestorului respectiv.

10.3. În general, abordările care au vizat influenţa omului politic asupra magistraţilor şi a actului de urmărire penală ori de justiţie s-au limitat la a analiza acest raport numai la etapa în care omul politic deţinea o demnitate publică de influenţă şi, mai puţin sau deloc, la etapa ulterioară momentului în care omul politic a părăsit demnitatea publică, activând într-un mediu privat, de partid şi/sau de altă natură.

Este unanim acceptat că succesul unui efort colectiv depinde în mare măsură de încrederea pe care membrii echipei o au unii în raport cu ceilalţi, pe de o parte şi de încrederea şi autoritatea de care se bucură liderul echipei în faţa membrilor acesteia. Putem accepta de aceea, pornind şi de la prezumţia de bună credinţă, că în exercitarea atribuţiilor sale de numire a unor anumiţi magistraţi în funcţii publice, decidentul politic are în vedere şi un anume grad subiectiv de încredere într-o anumită persoană, încredere generată fie de experienţe personale anterioare, fie de o constantă prestaţie publică pozitivă a celui nominalizat, fie de recomandarea unui grup în care decidentul are încredere etc.

11. Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV) şi Comisia Europeană

Şi acest subiect a mai fost tratat pe larg în alte lucrări anterioare, dar nu neapărat din perspectiva unei vulnerabilităţi a sistemului de justiţie din România. Aşa cum a fost conceput iniţial[14], MCV părea a avea efecte benefice atât pentru justiţia din România, cât şi pentru partenerii săi europeni, urmărind în esenţă o compatibilizare a normelor şi instituţiilor româneşti cu cele europene prin prisma aderării la Uniunea Europeană în anul 2007. Poate din cauza ineditului acestui mecanism, poate dintr-o subestimare a dificultăţilor sau poate dintr-o supraestimare a resurselor, sau poate din cauza tuturor acestora la un loc, evoluţia ulterioară a proiectului în etapa punerii sale în aplicare a dovedit că nu s-a avut în vedere un aspect esenţial şi anume că un asemenea proiect trebuie încredinţat profesioniştilor domeniului, iar nu unor ocupanţi de conjunctură ai unor posturi de decizie administrativă şi/sau politică şi a camarilei aferente acestora, referindu-ne aici nu doar la partea română, ci şi, în bună măsură, la cea europeană. La o primă vedere, afirmaţia ar putea părea nedreaptă faţă de cei implicaţi. Nu este. Privind retrospectiv, constatăm că prin prisma stării actuale de eficienţă şi credibilitate a sistemului judiciar românesc, MCV-ul constituie un eşec, iar eşecul, ca orice eşec trebuie asumat de către cei ce s-au ocupat de el, de MCV, fie ei români sau nu. Abordarea greşită din partea română nu s-a rezumat doar la selectarea şi desemnarea celor ce au compromis o iniţiativă în principiu benefică, ci şi la adoptarea ca regulă de bază în raporturile cu reprezentanţii Comisiei Europene, a unei atitudini de şcolar neştiutor şi umil faţă de profesorul său european. În lipsa unei modificări radicale a modului de abordare al MCV, viitorul acestuia este la fel de previzibil: formalism, ineficienţă, ipocrizie. Iată de ce am apreciat că acest MCV nu numai că nu constituie în prezent un beneficiu, dar a devenit în timp o vulnerabilitate în plus pentru sistemul judiciar românesc.

12. Lipsa unui reper de încredere

În prezent conform art. 107 din Legea nr. 161/2003 „magistraţii au obligaţia de a aduce de îndată la cunoştinţa preşedintelui instanţei sau, după caz, a procurorului general în subordinea căruia funcţionează, orice ingerinţă în actul de justiţie, de natură politică sau economică, din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de persoane”. Art. 75 din Legea nr. 303/2004 prevede doar facultatea şi nu obligaţia magistraţilor de a informa asupra imixtiunilor în activitatea lor.

Indiferent însă de forma îmbrăcată, drept sau obligaţie, demersul magistratului trebuie să se îndrepte către cineva, în cazurile de mai sus către conducerea unităţii unde activează magistratul. Problema reală care se pune este ce face magistratul dacă nu are încredere în conducătorul unităţii ori dacă tocmai conducătorul unităţii este cel ce îl presionează pe magistrat, situaţii deloc teoretice.

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?