Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti

Prezentul studiu nu îşi propune o tratare exhaustivă a problematicii taxelor judiciare de timbru. S-a dorit prezentarea unor noutăţi intervenite în materie, evidenţierea corelaţiilor cu noul Cod de procedura civilă, precum şi eventualele nesincronizări sau omisiuni ale legiuitorului, în logica viitorului demers legislativ de aprobare a ordonanţei. Nu m-am preocupat de problema constituţionalităţii ordonanţei sub aspectul îndeplinirii condiţiei urgenţei. De asemenea, am încercat ca studiul să nu conţină elemente de apreciere cantitativă în privinţa cuantumului taxelor judiciare de timbru, aceasta fiind o problemă ce ţine de voinţa legiuitorului, care se poate manifesta într-o largă marjă de apreciere (desigur, cu o excepţie: în materie succesorală, unde problema decurge din trecut şi unde am avut poziţii exprimate şi anterior).

I. Introducere

Anterior anului 1997, sediul materiei taxelor judiciare de timbru l-a format Decretul nr. 199/1955[1]. Acesta nu cuprindea o reglementare prea elaborată, rezumându-se la enumerarea acţiunilor şi cererilor supuse taxei de timbru, scutirilor legale şi cazurilor de restituire. Importante clarificări de ordin procedural au fost aduse prin Instrucţiunile Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, la care s-a adăugat o componentă semnificativă de practică judiciară, menită să interpreteze, iar pe alocuri chiar să acopere, tăcerea normei[2]. Realităţile juridice legate de taxele judiciare de timbru şi complicarea lor odată cu avântul de procesivitate cunoscut de societatea românească după anul 1990 a impus reglementarea acestora într-o manieră mai detaliată şi precisă. Legea nr. 146/1997[3] a valorificat în mare măsură regulile existente anterior, îmbunătăţite şi îmbogăţite de jurisprudenţa dezvoltată sub imperiul acestora, dar a creat şi mecanisme noi, menite să compatibilizeze domeniul taxelor judiciare de timbru, mai întâi cu celelalte aspecte ale procesului civil, iar, mai apoi, cu concepţiile ce au pătruns în spaţiul nostru juridic pe calea hotărârilor pronunţate de Curtea de la Strasbourg.

Un moment important în evoluţia sistemului taxelor judiciare de timbru l-a reprezentat introducerea ajutorului public judiciar, în cazul persoanelor fizice şi a facilităţilor sub forma reducerilor, eşalonărilor sau amânărilor la plata taxelor judiciare de timbru, recunoscut în beneficiul persoanelor juridice. Aceste măsuri au avut scopul de a armoniza principiul liberului acces la justiţie cu realitatea care demonstrează imposibilitatea sau dificultatea pe care anumite categorii de justiţiabili o resimt atunci când este vorba de suportarea avansării taxelor judiciare de timbru. S-a încercat crearea unui sistem de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru caracterizat prin previzibilitate şi accesibilitate, integrat în linia trasată de jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, logică, în sine, dar impregnată, la rândul ei, de tendinţe protectoare cu interesele financiare ale statelor[4].

Din păcate, la scurt timp după acest aspect pozitiv, în evoluţia sistemului taxelor judiciare de timbru, am asistat la o dezgustătoare intervenţie legislativă. Fără o justificare măcar aproape de zona pertinenţei, au fost mărite taxele judiciare de timbru în materie succesorală de o manieră brutală, abuzivă şi absurdă, în detrimentul accesului la justiţie[5].

Poate cea mai contestabilă măsură în materia taxelor judiciare de timbru a fost alocarea fondurilor obţinute din plata acestora bugetelor autorităţilor publice locale. Deşi cunoscută la nivel european[6], soluţia alocării fondurilor din taxele judiciare de timbru către bugetele locale nu a fost adecvată nici tradiţiei şi, mai grav, nici realităţilor societăţii noastre[7]. În condiţiile în care sistemul judiciar, pe bună dreptate, acuză o subfinanţare cronică, alocarea către terţe autorităţi a sumelor de bani ce reprezintă, chiar în logica legiuitorului, „plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, este o măsură care, deşi constituţională, nu poate atrage decât nedumerire, resentimente şi frustrare. S-ar părea că legiuitorul s-a decis să schimbe, cel puţin în parte, această destinaţie. Potrivit art. 40 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, se virează la bugetul statului, într-un cont distinct „Taxe judiciare de timbru şi alte taxe de timbru”, deschis la unităţile Trezoreriei Statului, 30%[8] din sumele plătite cu titlu de taxe judiciare de timbru în conturile bugetelor locale. Deşi textul nu spune în mod expres, o interpretare pozitivă ar conduce la ideea că această cotă de 30% va fi afectată sistemului judiciar. Interpretarea are susţinere în faptul că acelaşi text prevede că Ministerul Finanţelor Publice comunică lunar Ministerului Justiţiei informaţiile privind sumele virate în contul respectiv. În schimb, noua reglementare a taxelor judiciare de timbru elimină timbrul judiciar. În perioada anterioară numai sumele plătite pentru cumpărarea timbrului judiciar reveneau în mod direct sistemului judiciar[9], cele din taxele judiciare de timbru, aşa cum am arătat, fiind alocate bugetelor locale.

II. Scurtă apreciere asupra naturii juridice şi funcţiilor taxelor judiciare de timbru

Potrivit Legii nr. 146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie erau supuse taxelor judiciare de timbru şi timbrului judiciar. Aşa cum arătam cu altă ocazie, taxele judiciare de timbru au natura unei contribuţii bugetare, fiind însă datorate numai de cei care apelează efectiv la sistemul judiciar. Apreciam atunci că ar trebui să ne ferim să vedem taxele judiciare de timbru drept un factor de temperare a procesivităţii, statul având la dispoziţie alte mecanisme de realizare a acestui deziderat[10]. Afirmam că este mai aproape de natura taxei de timbru caracterizarea acesteia ca o necesitate publică pentru stat, care şi-a asumat obligaţia de a înfăptui justiţia şi care, în îndeplinirea acestei funcţii, înregistrează o serie de cheltuieli ce urmează a fi acoperite în parte şi prin contribuţia celor care apelează la sistemul judiciar[11]. Aceeaşi calificare rezultă şi din deciziile Curţii Constituţionale, care a soluţionat mai multe excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 146/1997 privind taxa judiciară de timbru[12]. Nevoia de resurse a statului de a organiza serviciul public al justiţiei reprezintă cheia care împacă obligativitatea suportării taxelor judiciare cu principiul liberului acces la justiţie. Ambele sunt cunoscute şi aplicate în mai toate statele europene[13].

Noua reglementare, încercând să definească natura taxelor judiciare de timbru, preia, poate nu în cel mai fericit mod, o definiţie existentă anterior în art. 1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999 al Ministrului Justiţiei: reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, precum şi de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [art. 1 alin. (2)][14]. Definiţia nu este chiar corectă, deşi recunosc că acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia sub aspect practic. Totuşi, pentru rigoare, trebuie remarcat că ideea de a califica taxele judiciare drept plata unor servicii concrete prestate de organele judiciare, nu este tocmai exactă. Ar trebui o anumită rezervă în folosirea noţiunii de „plată”. Aceasta implică o contraprestaţie, care reprezintă şi cauza efectuării plăţii, or, în spaţiul în care operăm nu cred că ceea ce determină nobila activitate de înfăptuire a justiţiei de către instanţe este primirea unei ,,plăţi”. În plus, noţiunea de plată a unor servicii ar conduce dezbaterea în zona echivalenţei dintre serviciu prestat şi plata efectuată. Ar fi greu de explicat de ce unele servicii sunt supuse unor plăţi mai mici, deşi prezintă o complexitate mai mare decât altele, care sunt supuse unor taxe foarte mari (e.g. un litigiu cu obiect neevaluabil în bani poate fi uneori mai dificil de dezlegat decât un litigiu cu obiect evaluabil în bani, deşi taxele judiciare sunt până la zeci sau sute de ori mai mari în cazul acestuia din urmă). Ideea proporţionalităţii în materia taxelor judiciare de timbru a fost dezvoltată în jurisprudenţa CEDO mai mult în legătură cu raportul dintre scopul legitim urmărit prin impunerea unor taxe pentru accesul la justiţie şi mijloacele utilizate (efectivitatea accesului la justiţie nu trebuie afectată prin cuantumul ridicat al acestor taxe, prin lipsa capacităţii de achitare a reclamantului sau de faza procesuală în care este impusă obligaţia de plată a taxei), dar nu s-a ajuns până la analiza echivalenţei dintre taxele judiciare percepute şi complexitatea activităţii prestate de organele judiciare. În fine, nu este exclusă o abordare de acest gen, dar cred totuşi că nu este vorba de o nouă concepţie asupra naturii taxelor judiciare, ci mai mult despre preluarea unei prevederi lipsite de însemnătate, cuprinsă în normele metodologice ale vechii reglementări. Cred că, în continuare, denumirea de „contribuţie” la susţinerea serviciului public al justiţiei defineşte mai bine natura taxelor judiciare de timbru, având avantajul de a fi mai impersonală decât cea de „plată a unui serviciu”, creând un raport între justiţiabil şi sistem, în ansamblu, iar nu între justiţiabil şi organul judiciar care prestează un anumit serviciu concret. Desigur, şi aici ne putem aştepta la o dezbatere pe tărâmul proporţionalităţii între taxă şi serviciul solicitat, în logica noţiunii de „justă aşezare a taxelor”, dar chiar şi aşa, problema s-ar pune de o manieră mai puţin mercantilă decât în cazul „plăţii unui serviciu”.

III. Cuantumul taxelor judiciare de timbru

S-a afirmat în spaţiul public că noua reglementare a mărit taxele judiciare de timbru în mod substanţial, împiedicând, în acest fel, accesul la justiţie. Desigur, este bine ca în societate să existe critici cu privire la fiscalitatea excesivă, să existe semnale care să dovedească vigilenţa contra abuzurilor la care este tentat statul, dar în speţă, la o analiză de ansamblu, iar nu redusă la câteva exemple, nu se poate susţine ideea că trăsătura principală a reglementării o reprezintă ,,explozia” cuantumului taxelor judiciare de timbru. Poate că noua reglementare întreţine o serie de inechităţi de ordin fiscal în materia taxelor judiciare de timbru, prevăzute şi în legislaţia anterioară, pe care ar fi fost de dorit să le înlăture, dar aceasta este cu totul altceva (e.g. păstrarea unui cuantum foarte mare al taxelor judiciare de timbru în materia partajului, în principal cel succesoral; chiar şi aşa, se înregistrează în aceasta materie, aşa cum voi arse înregistrează în aceasta materie, aşa cum voi arăta, o timidă diminuare a taxelor).

1. Reguli privind taxarea în cotă procentuală

În vederea stabilirii cuantumului taxelor judiciare de timbru, legea nouă păstrează distincţia între acţiunile evaluabile şi neevaluabile în bani.

Pentru cauzele definite drept evaluabile în bani se păstrează, în general, sistemul cotei procentuale stabilite în funcţie de valoarea obiectului litigiului, grila de calcul nefiind mai împovărătoare decât cea cuprinsă în vechea reglementare.

Au intervenit câteva aspecte de noutate:

a. Determinarea valorii obiectului în cazul acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani[15]. Pentru a se determina taxa judiciară de timbru în cazul cererilor evaluabile în bani, trebuie, mai întâi, stabilită baza de calcul, respectiv valoarea obiectului cererii. Aceasta prezintă relevanţă atât în materia timbrajului, cât şi în ce priveşte stabilirea competenţei materiale a instanţei. Nu este acceptabil paralelismul normativ în ce priveşte cele două aspecte. Acesta are drept consecinţă stabilirea unor valori diferite ale uneia şi aceleiaşi cereri, după cum este vorba de timbraj sau de competenţă materială. S-ar părea că legiuitorul a încercat să compatibilizeze dispoziţiile relative la valoarea obiectului cererii, ca bază de calcul a taxei judiciare de timbru, cu cele cuprinse în noul Cod de procedură civilă, relative la stabilirea competenţei după criteriul valoric. Astfel, art. 31 alin. (2) prevede că, în cazul taxelor calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin. (3) NCPC, adică după înscrisurile prezentate şi explicaţiile date de părţi[16]. În deplin acord cu prevederile art. 104 NCPC, art. 31 alin. (3) teza I din ordonanţă reţine că în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa judiciară de timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dispoziţiile art. 31 alin. (3) teza II – dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare – sunt criticabile sub două aspecte:

– în primul rând, valoarea impozabilă se dovedeşte pe baza certificatului eliberat în condiţiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal[17], nefiind rezultatul unei aprecieri subiective a reclamantului, astfel că nu se pune problema contestării acestei valori sau aprecierii ei ca vădit derizorie [art. 104 alin. (2) NCPC nici nu ia în calcul contestarea valorii impozabile, ci numai ipoteza în care aceasta nu este stabilită);

– în al doilea rând, soluţia din ordonanţă este inoportună deoarece se îndepărtează de la dispoziţiile art. 104 alin. (2) NCPC în ce priveşte stabilirea valorii obiectului cererii, creând nedoritul paralelism normativ, care conduce la situaţia hilară de a avea două valori ale aceleiaşi cereri – una, din perspectiva competenţei şi alta, din perspectiva timbrajului.

Apreciez că, de lege ferenda, dispoziţiile art. 31 alin. (2) teza II să aibă în vedere, la fel ca şi cele ale art. 104 alin. (2) NCPC, ipoteza în care valoarea impozabilă nu este stabilită, iar nu cea în care ar fi contestată sau apreciată drept derizorie. De asemenea, în acest caz, având în vedere şi dispoziţiile art. 104 NCPC, valoarea ar trebui stabilită potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (3) NCPC[18].

Potrivit art. 31 alin. (4) din ordonanţă, când prin cerere se solicită acordarea unor prestaţii succesive, dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată, taxa de timbru se calculează la valoare, corespunzător valorii prestaţiei anuale. Soluţia este conformă regulii prevăzute şi de art. 103 NCPC, în ce priveşte stabilirea competenţei după criteriul valorii obiectului cererii[19].

b. Taxa de timbru datorată pentru cererea de restituire a prestaţiilor efectuate în baza unui act declarat nul, anulat ori rezolvit. În privinţa acestora, este de remarcat, în mod pozitiv, grija legiuitorului de a elimina posibilitatea unei duble taxări în cazul cererilor privind repunerea în situaţia anterioară, atunci când aceasta este formulată pe cale separată, aspect asupra căruia am insistat şi într-un alt studiu, cu prilejul unei anterioare modificări a Legii nr. 146/1997[20]. Încă prin O.U.G. nr. 212/2008 s-a prevăzut că dispoziţiile relative la stabilirea unei taxe judiciare de timbru în raport de valoarea obiectului cererii se aplică şi în cazul cererilor privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea, unui act juridic patrimonial chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Faţă de această soluţie legislativă, s-a ridicat problema modului în care se va calcula taxa judiciară de timbru în cazul în care, pe lângă cererea de declarare a nulităţii, anularea sau rezoluţiunea actului, se va solicita şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act sau dacă această din urmă cerere se va face pe cale separată, după ce, în prealabil, s-ar obţine declararea nulităţii, anularea sau rezoluţiunea actului. Se va timbra, în continuare, cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară printr-un calcul procentual, în raport de valoarea prestaţiilor a căror restituire se cere? Legislaţia anterioară oferea un răspuns parţial, scutind de plata taxei judiciare de timbru cererile de repunerea în situaţia anterioară, formulate cu caracter accesoriu cererii de declarare a nulităţii, anulării, rezoluţiunii sau rezilierii actului juridic. În ce priveşte formularea aceloraşi cereri pe cale separată, după desfiinţarea actului juridic, legea nu prevedea nimic. În tăcerea legii, s-au dezvoltat opinii diferite[21]. Noua reglementare are nu numai meritul de a pune capăt opiniilor divergente, dar şi pe cel de a fi soluţionat problema în mod echitabil: menţine scutirea de plata taxei judiciare de timbru pentru situaţia în care cererea de repunere în situaţia anterioară este accesorie cererii de declarare a nulităţii, anulării, rezoluţiunii sau rezilierii [art. 3 alin. (2) lit. a)] şi instituie o taxă judiciara de timbru fixă (50 lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 5.000 lei, şi cu 300 lei, pentru cererile a căror valoare depăşeşte 5.000 lei) pentru cazul în care cererea este formulată pe cale separată [art. 8 alin. (2)].

c. Cereri privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial. Legea nouă păstrează soluţia adoptată prin O.U.G. nr. 212/2008, respectiv stabilirea taxei judiciare de timbru în cotă procentuală în cazul cererilor privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial. Îmi menţin punctul de vedere, exprimat anterior, potrivit căruia, în acest caz, legea depăşeşte rezonabilitatea proporţiei ce ar trebui să caracterizeze echilibrul între scopul urmărit prin demersul judiciar şi condiţiile de exerciţiu ale acestuia. În cazul în care reclamantul solicită să se constate inexistenţa dreptului de servitute al vecinului asupra terenului proprietatea sa, inexistenţa creanţei pretinse de către pârât în contra sa sau faptul că a intervenit prescripţia dreptului de a solicita în instanţă obligarea sa la plata unei datorii faţă de pârât, prin demersul judiciar nu tinde la aducerea în patrimoniul său a unor drepturi pentru a se justifica o taxă de timbru progresivă cu valoarea dreptului a cărui existenţă o neagă[22]. Aceste acţiuni în constatare au scopul de a consolida un drept al reclamantului sau a aduce o clarificare a situaţiei sale patrimoniale în raport de o ameninţare. Ar fi greşită calcularea taxei de timbru progresiv în raport cu valoarea obiectului dreptului a cărui existenţă este negată de reclamant, deoarece acesta urmăreşte cu totul alt scop decât aducerea în patrimoniul său a unui drept, respectiv acela de consolidare a propriului drept sau a situaţiei sale patrimoniale. Consolidarea unui drept prin constatarea inexistenţei unui drept concurent aparţinând altei persoane sau consolidarea situaţiei patrimoniale prin negarea unui drept de creanţă pe care o altă persoană îl afirmă nu pot fi cuantificate, iar taxarea lor progresivă, în cotă procentuală, nu este posibilă şi nici justificată[23].

d. Hotărâri care ţin loc de act autentic. Se menţiune regula potrivit căreia taxa judiciară de timbru în cotă procentuală se aplică şi în cazul cererilor prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile sau de constituire a unor drepturi reale asupra acestora. Soluţia a existat şi anterior. Trebuie însă reţinut că pentru determinarea valorii în cazul acestor cereri ne vom raporta la preţul indicat în antecontract sau în promisiunea de înstrăinare sau constituire a respectivului drept real, iar nu la valoarea impozabilă a bunului, deoarece ne aflăm sub imperiul dispoziţiilor art. 101 alin. (1) NCPC, iar nu ale art. 104 NCPC. Desigur, dacă în mod excepţional, obligaţia de înstrăinare nu decurge dintr-un contract, fiind spre exemplu, ope legis (e.g. dreptul de cumpărare instituit în beneficiul coproprietarilor asupra cotei-părţi din imobilul – construcţie şi/sau teren – care nu poate fi exploatată individual, aflate în proprietatea privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“[24]), şi nu există un preţ predeterminat, atunci timbrajul se va stabili în funcţie de valoarea de impunere, iar în lipsă, după estimarea reclamantului, cu aplicarea art. 98 alin. (3) NCPC.

2. Taxe judiciare de timbru aplicabile în cazuri speciale

Pe lângă regula generală, aplicabilă acţiunilor evaluabile în bani, sunt identificate, la fel ca şi în legea veche[25], o serie de cereri care sunt supuse unui regim de taxare special. Între acestea găsim atât cereri evaluabile în bani, dar care, din diferite raţiuni, au fost exceptate de la regimul de drept comun prevăzut la art. 3, cât şi cereri care nu sunt evaluabile în bani, dar pentru care legiuitorul a stabilit un regim de taxare special, diferit de cel prevăzut la art. 27. În mare măsură, sunt preluate regulile existente anterior, motiv pentru care nu voi insista asupra lor. În unele cazuri, s-au adus corecţii aspectelor reglementate anterior. Sunt şi reglementări noi, mai ales acolo unde noul Cod de procedură civilă a creat noi proceduri, care reclamau o reglementare corespunzătoare sub aspectul regimului de timbrare. Mă voi concentra asupra acestora din urmă:

a. În cazul acţiunilor posesorii, precum şi a celor care au ca obiect un dezmembrământ al dreptului de proprietate, se aplică cota procentuală prevăzută la art. 3, dar baza de calcul o reprezintă 20% din valoarea bunului a cărui posesie[26] se dispută sau asupra căruia poartă dezmembrământul dreptului de proprietate[27]. În cazul cererilor care au ca obiect servituţi, taxa judiciară de timbru se calculează prin raportare la 20% din valoarea imobilului asupra căruia se solicită constituirea servituţii[28]. În cazul în care prin aceeaşi acţiune se cer şi daune pentru lipsă de folosinţă şi pentru degradare, această cerere se timbrează separat, la valoare [art. 15 alin. (2) din normele metodologice].

b. Cererile de partaj judiciar. Modul în care legiuitorul anterior, dar şi cel actual a înţeles să reglementeze cererile ce au ca obiect un partaj judiciar au făcut şi vor face, în continuare, obiectul unor critici atât sub aspect de oportunitate legislativă cât şi de proporţionalitate în aşezarea sarcinii fiscale. Aparent, legea nouă preia în totalitate sistemul criticabil al vechii reglementări, caracterizată prin abuz legislativ şi suprataxare[29]. Totuşi, sunt unele diferenţe, dintre care două au un caracter pozitiv:

– prima diferenţă, cu conotaţie mai mult negativă, este reprezentată de faptul că, pe lângă toate taxele judiciare de timbru relative la stabilirea calităţii de coproprietar şi a cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia, stabilirea bunurilor, partajul propriu-zis, se adaugă şi o taxă procentuală, în cazul pretenţiilor ce ar decurge din creanţe pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii, născute din starea de proprietate comună – 3% din valoarea creanţelor a căror recunoaştere se solicită;

– a doua diferenţă, de această dată cu conotaţie pozitivă, o reprezintă repudierea prevederii existente anterior, potrivit căreia, separat de taxele în sumă fixă (pentru stabilirea calităţii de coproprietar şi a cotelor-părţi) sau procentual (pentru stabilirea bunurilor, partajul propriu-zis, reducţiunea sau raportul donaţiilor), dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor, se aplică o taxă calculată procentual, la valoarea contestată, fiind datorată de titularul cererii[30]. Soluţia legiuitorului este salutară. Din moment ce pentru stabilirea bunurilor de împărţit se datorează taxe judiciare în cotă procentuală, înseamnă că aceasta acoperă activitatea instanţei şi în ce priveşte eventualele contestaţii cu privire la propunerile formulate de reclamant. Sistemul anterior era nu numai abuziv, dar şi absurd, deoarece pentru stabilirea masei bunurilor partajabile pretindea o dublă plată: una din partea celui care formula cererea de stabilire a masei bunurilor şi încă una în caz de contestare. Absurdul situaţiei constă în faptul că, în mod obişnuit, într-un proces se contestă solicitarea reclamantului, aceasta reprezentând o simplă apărare a pârâtului, care propune o altă varianta de fapt sau de drept. Asta înseamnă procesul contencios! Or, vechiul legiuitor dorea să ne convingă că, în materie de partaj, lucrurile stau altfel: se timbrează şi simplele apărări! (desigur, instanţele calificau cu largheţe apărările ca fiind veritabile cereri reconvenţionale). În prezent, legiuitorul a revenit la rezonabilitate în acest sens: taxa judiciară de timbru datorată pentru cererile de stabilire a bunurilor partajabile sau a cotelor părţi ale coproprietarilor acoperă şi disputele ce ar putea să apară în urma contestării bunurilor de împărţit, valorii acestora sau a drepturilor ori mărimii acestora;

– în fine, un alt aspect pozitiv al noii reglementări îl reprezintă limitarea la maxim 5% din valoarea masei partajabile a taxei judiciare de timbru datorate în cazul cumulului de cereri în cadrul aceleiaşi acţiuni. Anterior, nu exista o astfel de prevedere. În tăcerea legii, s-au dezvoltat soluţii diferite: unele instanţe cumulau taxele judiciare de câte 3% pentru fiecare capăt de cerere, altele, adoptând o interpretare mai elevată, apreciau că se află în faţa unor capete de cerere care nu au finalitate diferită, în sensul dispoziţiilor art. 14 din vechea lege, scopul final fiind acela al ieşirii din starea de coproprietate. Pe acest temei, aceste instanţe aplicau o singură taxă calculată în cotă procentuală (3%) pentru toate capetele de cerere. Legiuitorul s-a oprit la o soluţie de compromis. Este evident că la baza opţiunii sale a stat recunoaşterea superiorităţii ultimei teze juridice, reprezentând partea mai dinamică a jurisprudenţei, dar a dorit o corectură, stabilind un procent de 5% din valoarea bunurilor de împărţit.

În pofida unei ameliorări a situaţiei existente anterior, regimul de taxare a cererilor în materie de partaj rămâne unul nefiresc de mare – de la 3% până la 5% – în comparaţie cu regimul de drept comun. Este nefiresc şi din cauza faptului că pricinile de partaj nu reprezintă un gen de procese cu particularităţi de natură a justifica un regim mai oneros în ce priveşte taxarea. Mai mult, aşa cum arătam cu alte ocazii, partajele sunt procese care ating toate stările sociale şi de multe ori decurg din evenimente neprovocate de părţi[31].

c. Cereri formulate în cadrul unor proceduri reglementate de noul Cod de procedură civilă:

– cererile de valoare redusă, soluţionate potrivit procedurii speciale prevăzute de titlul X al cărţii a VI-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se taxează cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 2.000 lei, şi cu 200 lei, pentru cererile a căror valoare depăşeşte 2.000 lei. Taxa fixă nu se aplică şi atunci când, în temeiul art. 1026 alin. (3) NCPC, instanţa apreciază că cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor speciale privind cererile cu valoare redusă, îl informează pe reclamant în acest sens, iar reclamantul nu îşi retrage cererea. În acest caz, se prevede că instanţa va judeca cererea potrivit dreptului comun. Cred că, odată cu informarea legată de împrejurarea că cererea nu se poate judeca în regimul procedurii speciale, ar trebui ca reclamantul să fie informat şi despre necesitatea completării taxei judiciare de timbru, calculate conform cererilor evaluabile în bani, în regimul dreptului comun, sub sancţiunea anulării cererii.

– cererile privind ordonanţa de plată, prevăzută de titlul IX al cărţii a VI-a din noul Cod de procedură civilă, se taxează cu 200 lei.

– cererile de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept, soluţionate potrivit procedurii speciale prevăzute de titlul XI al cărţii a VI-a din noul Cod de procedură civilă, se taxează cu 100 lei. Potrivit dispoziţiilor art. 1041 alin. (4) NCPC, odată cu evacuarea se poate solicita şi plata chiriei sau arenzii exigibile, inclusiv a sumelor ce vor deveni exigibile în cursul judecăţii. Această cerere este formulată şi se judecă tot potrivit procedurii instituite prin titlul XI al cărţii a VI-a din noul Cod de procedură civilă. În ce măsură se timbrează aceste pretenţii cu o taxă calculată în cotă procentuală sau rămân supuse taxei forfetare? Dacă adoptăm o interpretare bazată pe metoda comparativă, am fi tentaţi să apreciem că, în acest caz, cererea de plată a chiriei ar fi supusă unei taxei fixe de 100 lei. Aceasta pentru că, potrivit art. 8 alin. (1) lit. c) din ordonanţă, sunt supuse unei taxe fixe cererile care privesc dreptul de folosinţă a bunului închiriat sau arendat, dacă acestea nu privesc şi plata anumitor sume de bani. Prin urmare, în acest caz, legiuitorul a fost destul de diligent atunci când a impus taxa fixă pentru cererile privind dreptul de folosinţă, având prudenţa să prevadă că taxa fixă nu vizează şi eventualele pretenţii privind plata unor sume de bani. De ce nu a făcut acelaşi lucru şi ceva mai sus, la art. 6 din acelaşi act normativ, atunci când se ocupa tot de folosinţa bunurilor, dar din perspectiva unei proceduri speciale? Răspunsul ar favoriza ideea unei taxe fixe în cazul tuturor cererilor ce fac obiectul procedurii speciale de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept. În ce mă priveşte, cred că, în realitate, cererea privind plata chiriilor sau arenzilor exigibile până la data introducerii acţiunii ar trebui supusă unei taxe procentuale, fiind o pretenţie evaluabilă în bani, taxa fixă referindu-se strict la capătul de cerere privind evacuarea. Diferenţele dintre abordarea mai detaliată pe care legiuitorul a adoptat-o pentru dreptul comun al acţiunilor privind folosinţa bunurilor închiriate sau arendate şi cea din cazul cererilor formulate în cadrul procedurii speciale, ar putea fi explicată şi printr-o omisiune a faptului că în procedura specială se poate cere şi plata chiriei sau arenzii[32]. În fine, cred că ar fi oportună o intervenţie a legiuitorului cu ocazia aprobării ordonanţei, care să clarifice acest aspect.

– cererile formulate pe cale de ordonanţă preşedinţială, când sunt neevaluabile în bani, se taxează cu 20 lei. Când cererea formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială este evaluabilă în bani, aceasta se taxează cu 50 lei, dacă valoarea acesteia nu depăşeşte 2.000 lei, şi cu 200 lei, dacă valoarea ei depăşeşte 2.000 lei. Distincţia evaluabil/neevaluabil în bani în materia ordonanţei preşedinţiale este cel puţin improprie, deoarece pe această cale se adoptă, de principiu, numai măsuri cu caracter vremelnic. Prin urmare, efectele hotărârii pronunţate în cadrul acestei proceduri nu influenţează patrimoniul persoanei, chiar dacă obiectul măsurii vremelnice ar fi evaluabil în bani. În cele din urmă, natura evaluabilă în bani a obiectului cererii ar justifica aplicarea unei taxe diferenţiate numai în măsura în care cererea tinde, ca prin efectele admiterii ei, să influenţeze patrimoniul persoanei. Referindu-se la caracterul evaluabil în bani al ordonanţei, cred că legiuitorul se referă, în realitate, la natura obiectului dreptului care se protejează provizoriu pe calea acestei proceduri.

d. Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice sunt supuse unei taxe judiciare de timbru fixe, în cuantum de 100 lei (art. 7). În regimul legii anterioare, cererile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice erau scutite de plata taxei judiciare de timbru [art. 15 lit. f) indice 1 din Legea nr. 146/1997)[33].

e. Unele cereri formulate în cursul procesului sau în legătură cu un proces. Au fost reglementate sau modificate prevederile anterioare în privinţa unor cereri formulate în cursul procesului sau în legătură cu un proces, caracteristica generală fiind taxarea unor cereri care anterior nu erau supuse taxei judiciare sau mărirea taxelor în cazul celorlalte. Mă voi concentra selectiv numai asupra unora dintre acestea:

– în materie de recuzare taxa a crescut de la 4 lei la 100 lei. Cum cererea de recuzare nu poate fi decât individuală, motivele raportându-se în mod obligatoriu la un anumit participant la proces, dacă se formulează cerere de recuzare în legătură cu mai mulţi judecători sau alţi participanţi, se va aplica câte o taxă de timbru pentru fiecare participant, chiar dacă cererea îmbracă o formă comună. În realitate, avem de a face cu mai multe cereri, care numai din punct de vedere scriptic (instrumentum) sunt cumulate într-un singur document. Creşterea exponenţială a taxei în această materie îşi poate găsi, dacă nu justificarea, măcar cauza, în utilizarea adesea iresponsabilă a instrumentului recuzării de către unii justiţiabili, legiuitorul dorind, poate, să creeze încă un factor de responsabilizare în formularea acestui demers judiciar, pe lângă posibila amendă aplicată pentru abuz, prevăzută atât în vechiul cât şi în noul Cod de procedură civilă (sublata causam tollitur effectus);

– şi în cazul cererilor de strămutare taxa judiciară de timbru a crescut de la 4 lei la 100 lei. Nu sunt multe de comentat. Aspectele dezvoltate în ce priveşte recuzarea, probabil sunt incidente şi aici;

– cererile de perimare sunt supuse unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 20 lei. Miza financiară nu este mare, fiind o taxă în cuantum rezonabil, dar s-ar impune, totuşi, remarca următoare: taxa se datorează numai atunci când se formulează o cerere de perimare (ex: procesul este suspendat şi se formulează o cerere de repunere pe rol în vederea discutării perimării), nu şi atunci când perimarea este invocată pe cale de excepţie. Mai mult, atunci când una din părţi (în principiu pârâtul) solicită repunerea pe rol a cauzei rămase în nelucrare în vederea discutării cererii sale de perimare, nu cred că se datorează şi taxa pentru repunerea pe rol, intenţia petentului fiind aceea de a discuta cererea sa de perimare, iar nu de a pune în mişcare mecanismul procesual în ansamblul său. Dacă s-ar gândi altfel, ar însemna că pentru a discuta cererea de perimare, în aceste cazuri, ar trebui plătită cel puţin o taxă dublă[34], contrar principiului non bis in idem;

– cererile de reexaminare împotriva încheierii prin care au fost stabilite amenzile judiciare şi despăgubirile potrivit art. 190 NCPC, precum şi cererile de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, formulate potrivit art. 200 alin. (4) NCPC sunt supuse unui taxe fixe, în cuantum de 20 lei;

– în ce priveşte cererile de eliberare a unor copii legalizate de pe înscrisurile aflate la dosar, acestea sunt supuse unei taxe fixe, în cuantum de 1 leu/pagină, în timp ce eliberarea unor copii simple de pe înscrisurile aflate la dosar, atunci când sunt efectuate de către instanţă, unei taxe fixe, în cuantum de 0,02 lei/pagină. Aceste prevederi trebuie coroborate cu cele ale art. 29 alin. (5) din ordonanţă, potrivit cărora pentru eliberarea de copii simple de pe înscrisurile aflate la dosar, dacă realizarea serviciilor de copiere nu se realizează de către instanţă, ci de către prestatori privaţi care funcţionează în sediul instanţei, nu se percepe taxă judiciară de timbru.

f. Cereri în materia executării silite. În materia executării silite au fost aduse unele modificări utile, dar au fost şi omise unele probleme care ar fi impus intervenţia legiuitorului:

– cererile de încuviinţare a executării silite sunt supuse unei taxe judiciare de timbru fixe, în cuantum de 20 lei. A fost rezolvată şi problema care a dat naştere unei practici neunitare, clarificată în final pe calea unui recurs în interesul legii: timbrarea cererilor pentru încuviinţarea executării silite, atunci când prin aceeaşi cerere se solicită încuviinţarea executării silite pentru mai multe titluri executorii[35]. Legiuitorul a adoptat soluţia agreată şi de instanţa supremă, stabilind că, în acest caz, se datorează câte o taxă judiciară pentru fiecare titlu supus analizei instanţei în cadrul cererii de încuviinţare a executării;

– în cazul contestaţiei la executare sunt noutăţi cu consecinţe importante. Pe de o parte, sistemul de taxare a rămas, în principiu, asemănător celui anterior: atunci când obiectul cererii este neevaluabil în bani[36], se stabileşte o sumă fixă (100 lei), iar în celelalte cazuri se menţine un sistem de taxare la valoare, dar plafonată la o anumită sumă forfetară. În aceste din urmă cazuri, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, dar nu poate depăşi suma de 1.000 lei, indiferent de valoarea contestată. Pe de altă parte, cu caracter de noutate, s-a stabilit că atunci când executarea silită este începută în temeiul unui alt titlu decât o hotărâre judecătorească, iar pe calea contestaţiei se invocă motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului, taxa de timbru se stabileşte potrivit regulilor aplicabile acţiunilor evaluabile în bani, adică procentual, după valoarea bunurilor urmărite sau a debitului, atunci când acesta este mai mic decât valoarea bunurilor [art. 10 alin. (3)]. De remarcat că opţiunea legiuitorului pentru timbrarea la valoare nu s-a extins şi la contestaţiile făcute de un terţ, care invocă un drept real asupra bunurilor urmărite, cu toate că şi în aceste cazuri se pune în discuţie fondul unui drept, fiind recunoscut că aceste contestaţii la executare, sub aspectul problematicii juridice pe care o presupun, sunt veritabile acţiuni în revendicare[37]. S-ar părea că legiuitorul s-a oprit la soluţia timbrajului în cotă procentuală raportată la valoarea obiectului (neplafonată) numai atunci când fondul pus în discuţie este legat de titlul executoriu, iar nu şi de dreptul asupra bunurilor supuse executării. În aceeaşi logică ar trebui să apreciem că, şi în cazul în care, pe calea contestaţiei la executare se solicită partajul bunurilor urmărite[38], conform art. 711 alin. (4) NCPC, se aplică dispoziţiile art. 10 alin. (2), adică o taxă procentuală, dar plafonată la maxim 1000 lei, iar nu cele ale art. 5 sau art. 10 alin. (3)[39];

– se pune capăt unor controverse existente în ce priveşte cererile de întoarcere a executării silite. În această privinţă, sub imperiul legii vechi, jurisprudenţa şi doctrina erau împărţite. Existau mai multe opinii care oscilau între netimbrare, timbrare în regimul aplicabil contestaţiei la executare şi timbraj la valoare, în cotă procentuală[40]. Potrivit noii reglementări, cererile de întoarcere a executării silite se taxează, în toate cazurile, cu 50 lei, dacă valoarea cererii nu depăşeşte 5.000 lei, şi cu 300 lei, pentru cererile a căror valoare depăşeşte 5.000 lei.

Un aspect rămas nereglementat îl reprezintă timbrarea cererilor de validare a popririi. Este de menţionat că nici legea anterioară nu reglementa timbrajul acestor cereri. Unele instanţe au apreciat că dispoziţiile legale referitoare la taxa judiciară de timbru pentru cererile de înfiinţare a popririi (în cuantum de 10 lei) vizează, de fapt, cererile de validare a popririi, făcând aplicarea acestora în consecinţă[41]. Dispoziţiile art. 3 lit. s) au fost însă abrogate prin Legea nr. 76/2012. Abrogarea dispoziţiei privitoare la taxa judiciară de timbru pentru cererile de înfiinţare a popririi nu este, în sine, criticabilă deoarece acestea sunt de competenţa executorului judecătoresc. Totuşi, interpretarea, drept forţată, a textului era de natură să acopere un vid legislativ în ce priveşte cererile de validare a popririi. O.U.G. nr. 80/2013 menţine acest neajuns, nereglementând în niciun mod timbrajul în privinţa cererilor de validare a popririi. Se impune, de lege ferenda, reglementarea unei taxe judiciare de timbru în cuantum fix pentru cererile de validare a popririi, în spiritul soluţiilor arătate anterior.

g. Cereri prin care părţile solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor. Noua reglementare se ocupă şi de regimul taxei judiciare de timbru în cazul cererilor prin care se solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor, inclusiv când este rezultată din acordul de mediere: în principiul, o taxă fixă, în cuantum de 20 lei; în cazurile în care înţelegerea sau acordul de mediere priveşte transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai multor bunuri imobile, se adaugă 50% din valoarea taxei care s-ar datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre bunurile care fac obiectul dreptului real transferat; în cazul în care înţelegerea sau acordul de mediere are ca obiect partajul, la taxa fixă se adaugă 50% din valoarea taxei calculate potrivit art. 5 din ordonanţă.

Norma nu are o claritate care să facă inutilă analiza interpretativă. În opinia mea, textul se referă la ipoteza în care înţelegerea părţilor intervine anterior declanşării unui proces. Am în vedere, spre exemplu, situaţia reglementată în art. 59 alin. (2) din Legea 192/2006[42] – părţile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Opinia este întărită şi de faptul că prin O.U.G. nr. 80/2013 s-a modificat şi art. 59 indice 2 din Legea nr. 192/2006, în sensul că cererea adresată instanţei privind pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor rezultată din acordul de mediere se taxează potrivit legii. Dar ipoteza avută în vedere este cea a unei convenţii prin care se preîntâmpină un proces, iar nu a stingerii unui proces deja început. Astfel se explică de ce art. 59 alin. (2) teza II din Legea nr. 192/2006 prevede reguli stricte în ce priveşte instanţa competentă şi procedura de judecată: competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dacă s-ar fi avut în vedere stingerea unui proces, nu era cazul de astfel de reglementări, deoarece competenţa revine instanţei învestite. Medierea în cazul unui litigiu aflat pe rolul instanţelor de judecată este reglementată în mod distinct, în secţiunea a 5-a din Legea nr. 192/2006. Prin urmare, în cazul în care există deja un proces, iar înţelegerea părţilor intervine în conformitate cu dispoziţiile art. 438 şi urm. NCPC nu se datorează taxele de la art. 11 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013. În acest caz, ab initio, cererea a fost deja timbrată cu taxa judiciară de timbru stabilită în condiţiile art. 3 din ordonanţă sau altui text aplicabil. Ar fi excesiv ca pentru a se lua act de înţelegerea părţilor să li se mai perceapă suplimentar o taxă judiciară de timbru. În acest din urmă caz, sunt aplicabile dispoziţiile speciale relative la restituirea taxelor judiciare de timbru ca urmare a soluţionării cererii în mod amiabil. Astfel potrivit art. 63 din Legea nr. 192/2006, atunci când litigiul se soluţionează pe calea medierii, odată cu pronunţarea hotărârii, instanţa va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil. De asemenea, instanţa de judecată nu dispune restituirea taxei judiciare de timbru plătite pentru învestirea acesteia, în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor. Soluţia la care s-a ajuns, fie prin necorelarea textelor, fie prin voinţa legiuitorului nu este cea mai echitabilă: dacă se formulează o cerere de a se da o hotărâre care să consfinţească înţelegerea părţilor, se va timbra cu 20 lei sau, după caz, 20 lei şi 50% din valoarea taxei care s-ar datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre bunurile care fac obiectul dreptului real transferat, atunci când acordul de mediere priveşte transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai multor bunuri imobile ori 20 lei şi 50% din valoarea taxei calculate potrivit art. 5 din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul cererilor de partaj; în schimb, atunci când părţile decid să stingă procesul deja început pe calea unei tranzacţii, nu se mai prevede restituirea taxelor deja achitate atunci când litigiul este legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil sau atunci când conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor. De lege ferenda, s-ar impune o reaşezare echitabilă a sarcinilor fiscale, care să facă logică suportarea acestora: stingerea litigiului pe calea tranzacţiei să constituie caz de restituire a taxei judiciare de timbru, iar în cazul în care aceasta are ca obiect transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, restituirea să fie făcută cu reţinerea a 50% din valoarea taxei care s-ar datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre bunurile care fac obiectul dreptului real transferat. În mod similar, în cazul cererilor de partaj, tranzacţia să conducă la restituirea taxei, cu reţinerea a 50% din valoarea taxei calculate potrivit art. 5. În acest fel, s-ar compatibiliza, sub aspectul obligaţiei de suportare a taxei judiciare de timbru, situaţia celor care solicită o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor, preîntâmpinând în acest fel un proces şi a celor care pun capăt unui proces început prin tranzacţie, cu sau fără parcurgerea unei proceduri de mediere. Cred că, în realitate, aceasta a fost şi intenţia legiuitorului, dar ea nu este una care să fie uşor de acceptat în absenţa unei intervenţii clarificatoare, fiind potenţial generatoare de practică judiciară neunitară.

3. Taxa judiciară de timbru pentru exerciţiul căilor de atac

În materia căilor de atac au fost aduse modificări importante sub aspectul taxelor judiciare de timbru. Intervenţia legiuitorului este justificată şi contribuie la normalizarea raportului dintre obiectul căii de atac şi taxa datorată. Se disting următoarele aspecte:

– în cazul recursului, taxa judiciară este diferită în funcţie de motivele de casare invocate. Atunci când acesta este întemeiat pe motivele de casare de la pct. 1-7 ale art. 488 NCPC (motive de procedură), taxa datorată este fixă, în cuantum de 100 lei. Numai în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar cererea are obiect evaluabil în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată, la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei. În cazul în care obiectul cererii este neevaluabil în bani, taxa datorată este tot de 100 lei. Se înţelege că dacă se invocă atât motive de casare dintre cele de la pct. 1-7, cât şi motivul ce vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, nu se cumulează suma de 100 lei cu taxa procentuală reprezentând 50% din taxa datorată la suma contestată, aplicându-se numai aceasta din urmă.

– au fost mai bine reglementate cazurile în care apelul sau, după caz recursul, sunt supuse unor taxe fixe, indiferent de natura evaluabilă sau neevaluabilă a obiectului cererilor: o taxă de 20 lei pentru încheierea prin care s-a dispus vânzarea bunurilor în acţiunea de partaj; încheierea de suspendare a judecării cauzei; hotărârile de anulare a cererii ca netimbrată, nesemnată sau pentru lipsa calităţii de reprezentant şi o taxă de 50 lei pentru hotărârile prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat[43]; hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea la dreptul pretins; hotărârea prin care s-a luat act de renunţarea la judecată; hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor.

– apelul sau după caz recursul, care vizează numai considerentele hotărârii[44] se timbrează cu 100 lei, indiferent de natura evaluabilă sau neevaluabilă a obiectului cererii.

III. Scutiri legale de la plata taxelor judiciare de timbru

Sub aspectul tehnicii legislative, se păstrează acelaşi procedeu de enumerare exhaustivă a cererilor scutite de plata taxelor judiciare de timbru. În general, s-au păstrat cazurile prevăzute şi în vechea lege, cu unele excepţii. Voi insista asupra acestora din urmă:

– obligaţiile legale şi contractuale de întreţinere, inclusiv acţiunile în constatarea nulităţii, în anularea, rezoluţiunea sau rezilierea contractului de întreţinere [art. 15 lit.c)], faţă de obligaţiile legale şi contractuale de întreţinere (vechea lege). Se pare că legiuitorul a dorit lărgirea sferei cererilor scutite de plata taxei judiciare de timbru, fiind incluse şi cererile ce au ca scop desfiinţarea contractelor de întreţinere, iar nu numai executarea lor;

– nu se mai prevede scutirea de plata taxelor judiciare de timbru a acţiunilor şi cererilor (inclusiv căile de atac) referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractului individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, stabilirea impozitului pe salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colective de muncă şi cele privind soluţionarea conflictelor colective de muncă, precum şi executarea hotărârilor pronunţate în aceste litigii [art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997]. Apreciez că aceste cereri sunt scutite în continuare de plata taxelor judiciare de timbru în virtutea dispoziţiei cuprinse în art. 270 din Codul muncii[45].

– în ce priveşte contravenţiile, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, precum şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate se taxează cu 20 lei, nemaifiind scutite de taxa judiciară de timbru, precum în legea anterioară. Nu mai sunt scutite de taxa judiciară de timbru nici amenzile, dar cum acestea decurg din aplicarea unei sancţiuni contravenţionale, se va datora numai taxa pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei;

– sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile, acţiunile şi căile de atac formulate de către prefect sau primar pentru anularea actelor juridice făcute ori emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [art. 29 alin. (2)]. Se observă că această scutire legală intervine în contextul în care prin art. 20 s-a stabilit că acţiunile şi cererile în materie de carte funciară, când nu pun în discuţie fondul dreptului, se taxează cu 50 lei. Prin urmare, asistăm la abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 1/2000, conform cărora cererile sau acţiunile în justiţie, cererile accesorii şi incidente, precum şi intabularea titlurilor de proprietate rezultate din aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi a prezentei legi sunt scutite de taxa de timbru şi de timbru judiciar[46]. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) lit. l), potrivit cărora sunt scutite de taxa judiciară de timbru orice alte acţiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru, nu sunt de natură să conducă la menţinerea scutirii prevăzute în Legea nr. 1/2000. Stipulând, în chiar O.U.G. nr. 80/2013, caracterul timbrabil al acţiunilor de fond funciar (art. 20), este lesne de înţeles că legiuitorul nu a dorit păstrarea vechilor scutiri în această materie. Totuşi, ar fi de dorit o intervenţie mai fermă a legiuitorului, prin care să îşi exprime de o manieră expresă poziţia faţă de dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 1/2000;

– între scutirile legale nu se mai regăseşte cea referitoare la cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidente. Au rămas scutite de taxele judiciare de timbru cererile şi acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România[47]. De asemenea, sunt în continuare scutite de taxele judiciare de timbru cererile şi acţiunile în justiţie precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România[48].

O intervenţie, apreciez eu timidă şi în mare măsură ineficientă, s-a încercat în ce priveşte scutirea de plata taxelor judiciare de timbru a instituţiilor publice lato sensu. În art. 30 alin. (1) din ordonanţă, se reia dispoziţia existentă şi anterior (art. 17 din Legea nr. 146/1997), conform căreia sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Ministerul Public şi Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice. În ce priveşte Senatul, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, Ministerul Public şi Ministerul Finanţelor Publice nu a existat nicio problemă, deoarece acestea sunt scutite indiferent de natura obiectului cererii. Totuşi, anterior, textul a dat loc unor interpretări diferite în ce priveşte scutirea de taxe a celorlalte instituţii publice. În mod constant, jurisprudenţa s-a pronunţat că existenţa calităţii de instituţie publică nu este suficientă pentru a beneficia de scutirea prevăzută la art. 17 din lege, aceasta nefiind aplicabilă decât în cazul special al veniturilor publice, iar nu şi în cazul în care instituţia formulează cereri ca urmare a pretenţiilor ce decurg din contracte civile sau comerciale sau alte raporturi ce exced domeniul strict delimitat al noţiunii de venituri publice[49]. Soluţia a fost însuşită şi în minuta întâlnirii dintre conducerea CSM şi membrii Comisiei pentru unificarea practicii judiciare – cu preşedintele Secţiei civile de la ÎCCJ, reprezentantul PÎCCJ şi preşedinţii secţiilor civile, conflicte de muncă şi asigurări sociale ale curţilor de apel pentru discutarea problemelor de practică judiciară neunitară din 11 iunie 2008[50]. Au fost, însă, şi soluţii care au extins scutirea de plata taxelor judiciare de timbru şi pentru litigii în care instituţiile publice solicitau plata chiriilor, dividendelor sau altor sume derivate din raporturi civile sau comerciale[51]. La baza acestor soluţii era ideea că şi aceste sume ar face venit la bugetul instituţiei. Se confundă, prin urmare, bugetul instituţiei publice cu noţiunea de venit public. Aşa cum se vede, problema stă în interpretarea diferită a noţiunii de venituri publice. Dorind să clarifice acest aspect, alin. (2) al art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 prevede că în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, în categoria venituri publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului Trezoreriei Statului, veniturile din rambursări de credite externe şi din dobânzi şi comisioane derulate prin Trezoreria Statului, precum şi veniturile bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz, veniturile bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate ori garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, precum şi veniturile bugetului fondurilor externe nerambursabile. Aşa cum arătam, intervenţia legiuitorului în clarificarea noţiunii de „venituri publice” nu este una semnificativă, deoarece cu excepţia veniturilor bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate ori garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, precum şi veniturile bugetului fondurilor externe nerambursabile, restul enumerării exista şi anterior, este drept, nu la nivel legal, ci în art. 26 alin. (3) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999[52], fapt ce nu a împiedicat existenţa unei jurisprudenţe neunitare. Se pare că legiuitorul a considerat că jurisprudenţa formată în jurul noţiunii de venituri publice este suficient de constantă pentru a nu interveni cu clarificări suplimentare, în afară de cele prezentate.

Pe lângă scutirea de taxe judiciare de timbru prevăzută în O.U.G. nr. 80/2013, subzistă şi alte scutiri prevăzute în legi speciale în favoarea unor anumite persoane juridice, precum: Agenţia Domeniilor Statului, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului[53].

IV. Scutiri sau alte facilităţi oferite pe cale judiciară

În ce priveşte persoanele fizice, scutirile sau alte facilităţi privind plata taxelor judiciare de timbru ce se acordă în cadrul ajutorului public judiciar, O.U.G. nr. 80/2013 trimite la legislaţia în domeniu, respectiv O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

În ce priveşte persoanele juridice, art. 42 din O.U.G. nr. 80/2013 stabileşte aceleaşi condiţii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru (reduceri, eşalonări sau amânări) pe care le prevedea şi vechea lege (art. 21 indice 2 din Legea nr. 146/1997), motiv pentru care nu voi insista asupra acestui aspect. În schimb, în ce priveşte procedura de acordare a facilităţilor, deşi nu a suferit modificări substanţiale, se impun unele aprecieri şi chiar aduse unele corecţii de natură terminologică. Cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru se face fie prin cererea de chemare în judecată, fie în termen de 5 zile de la comunicarea de către instanţă a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, în cadrul procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată, conform art. 200 NCPC ori în cursul judecăţii, atunci când instanţa îi aduce la cunoştinţă necesitatea completării taxei judiciare de timbru, ca urmare a apariţiei unor elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii. Asupra cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei de timbru instanţa se pronunţă fără citare, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu. Încheierea se comunică solicitantului şi părţii adverse[54], dacă este cazul. Pentru soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, instanţa poate solicita orice lămuriri şi dovezi părţii sau informaţii scrise autorităţilor competente. Împotriva încheierii prin care se respinge cererea de ajutor public judiciar se poate face cerere de reexaminare de către persoana interesată, în termen de 5 zile de la comunicarea acesteia[55]. Art. 43 alin. (5) din ordonanţă prevede că cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, instanţa pronunţându-se prin încheiere „irevocabilă”. Cred că folosirea noţiunii de „încheiere irevocabilă” este o scăpare a legiuitorului, reprezentând o inadvertenţă de ordin terminologic. Noţiunea de hotărâre „irevocabilă” a fost înlocuită cu cea de „definitivă”[56]. Cuvenita corectură terminologică ar putea veni pe calea legii de aprobare a ordonanţei.

În cazul încuviinţării cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, prin încheiere se vor stabili, după caz, cota de reducere sau cuantumul redus al taxei, termenul ori termenele de plată şi cuantumul ratelor. Sub aspectul duratei pentru care se acordă facilităţile, se stabileşte că eşalonarea plăţii taxelor judiciare de timbru se poate face pe parcursul a cel mult 24 de luni şi pentru maximum 12 termene. Legiuitorul a limitat durata acordării facilităţilor numai în forma „eşalonării”, amânarea neavând o limită în timp. Poate, de lege ferenda, ar trebui clarificat dacă o persoană juridică care a beneficiat de facilităţile fiscale într-o etapă a procesului, mai poate solicita şi obţine facilităţi pentru exerciţiul căilor de atac. În principiu, cred că răspunsul este pozitiv. În acest caz, ar trebui clarificat dacă limitarea eşalonării la 24 de luni şi maxim 12 termene se referă la etapa procesuală pentru care a fost solicitată şi obţinută facilitatea, iar nu pentru întreg procesul. Soluţia este firească, dar lămurirea ar fi de dorit pentru a evita interpretările diferite, cu consecinţe negative asupra drepturilor părţilor.

În cazul în care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, instanţa de judecată va obliga pe pârâtul care pierde procesul la plata sumei pentru care s-a acordat reducerea. Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu, iar executarea creanţei va reveni organelor fiscale, potrivit art. 41 din ordonanţă. Acest aspect nu era reglementat anterior. Desigur că suportarea de către cel care pierde procesul a cheltuielilor de judecată era o soluţie la care se putea ajunge şi prin aplicarea dreptului comun. Totuşi, intervenţia legiuitorului este utilă, deoarece situaţia reglementată are un specific care, în absenţa unui text legal, ar fi putut genera soluţii diferite: reducerea taxei, oferită părţii care a beneficiat de facilitate, nu reprezintă o cheltuială de judecată pentru respectiva parte. Având în vedere această precizare, legiuitorul a fost prevăzător şi a asigurat recuperarea părţii din taxa pentru care s-a acordat reducere de la partea care a pierdut procesul. Desigur, termenii de reclamant şi pârât, utilizaţi de legiuitor în art. 44 alin. (4) trebuie înţeleşi în mod generic, de parte care solicită facilitatea şi parte adversă acesteia. Nu cred că soluţia diferă în cazul în care facilitatea a fost acordată unui intervenient sau unui pârât care formulează cerere de chemare în garanţie, apelantului ori recurentului.

De lege ferenda, cred că se impune intervenţia legiuitorului pentru armonizarea procedurii de acordare a facilităţilor la plata taxelor de timbru, în căile de atac, în cazul persoanelor juridice cu cea aplicabilă în cazul persoanelor fizice. Intervenţia, în sensul compatibilizării celor două ipoteze, este necesară deoarece cele două măsuri se supun unor legi diferite şi, după cum voi arăta, textele actuale nu sunt de natură a înlătura opiniile diferite sub aspectul aplicării acestora. În plus, sunt litigii care opun persoane fizice celor juridice, caz în care o procedură diferită de soluţionare a cererilor de acordare a facilităţilor prevăzute de lege în etapa căilor de atac ar putea fi cel puţin derutantă pentru participanţii la proces.

În ce priveşte persoanele fizice, ordonanţa privind taxele judiciare de timbru trimite la legislaţia ajutorului public judiciar (O.U.G. nr. 51/2008). Aici există regula [art. 13 alin. (2)] potrivit căreia cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar în vederea exercitării unei căi de atac se adresează instanţei a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac şi se soluţionează de urgenţă de un alt complet decât cel care a soluţionat cauza pe fond. În continuare, se prevede că prin introducerea cererii pentru acordarea ajutorului public judiciar, termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare prevăzute de lege la articolul următor, iar de la data comunicării încheierii prin care s-a soluţionat cererea de ajutor public judiciar ori, după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un nou termen pentru exercitarea căii de atac. Cum legea nu distinge cu privire la care forme de ajutor public judiciar se referă textul, se trage concluzia că textul acoperă şi acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări şi amânări la plata taxei judiciare de timbru, ce pot fi acordate persoanei fizice[57]. Faptul că alin. (4) al aceluiaşi articol se referă la ajutorul public judiciar în forma asistenţei judiciare gratuite nu este, în sine, de natură să conducă la altă interpretare deoarece este suficient de clar că acest alineat reprezintă o detaliere a unei ipoteze din cele existente la alineatul anterior, fapt subliniat prin formularea „În cazul admiterii cererii de ajutor public judiciar în condiţiile art. 6 lit. a), instanţa comunică de îndată încheierea solicitantului şi baroului de avocaţi”. Dacă alin. (3) ar fi cuprins numai ipoteza ajutorului public judiciar în forma asistenţei judiciare, textul ar fi fost poate „În cazul admiterii cererii de ajutor public judiciar [eventual – potrivit alin. (1)] instanţa comunică de îndată încheierea solicitantului şi baroului de avocaţi”, particularizarea prin trimiterea la art. 6 lit. a) nefiind logică decât pentru situaţia în care alineatul anterior a avut o sferă mai mare de aplicare. Totuşi, este de reţinut că art. 13 din O.U.G. nr. 51/2008 a primit această formă în urma Legii nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Forma anterioară a articolului, deşi cuprindea o prevedere asemănătoare, mai avea un alineat potrivit căruia „cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar formulată ulterior introducerii căii de atac se adresează instanţei competente să soluţioneze acea cale de atac”, prevedere care nu mai există la acest moment. Se poate, prin urmare, susţine că pentru persoanele fizice, ajutorul public judiciar în forma facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru pentru exerciţiul căilor de atac competenţa revine exclusiv instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Această interpretare trebuie însă pusă în legătură cu faptul că, potrivit art. 471 şi 490 NCPC, procedura de regularizare a căii de atac se desfăşura în exclusivitate la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. Aşadar, era logic ca şi eventuala cerere de ajutor public judiciar (chiar şi în forma facilităţii la plata taxei judiciare de timbru) să revină în competenţa acestei instanţe. Acum însă lucrurile stau diferit, cel puţin până în ianuarie 2016. Prin Legea nr. 2/2013 (art. XIII)[58] s-a dispus amânarea intrării în vigoare a dispoziţiilor care prevedeau ca procedura de regularizare a căii de atac să fie urmată în întregime la instanţa a cărei hotărâre se atacă, aceasta revenind, în prezent, instanţei care judecă calea de atac. În acest context legislativ, caracterizat prin bulversarea logicii legislaţiei conexe noului Cod de procedură civilă, cred că şi soluţionarea eventualelor cereri de ajutor public judiciar având ca obiect facilităţi privind plata taxei judiciare de timbru pentru exerciţiul căilor de atac ar trebui să revină în competenţa instanţei care judecă calea de atac, urmând a se realiza în cadrul procedurii de regularizare a căii de atac, prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din ordonanţă. Textul art. 33 alin. (2) din ordonanţă lasă impresia că legiuitorul a integrat problema acordării eventualelor facilităţi la plata taxei de timbru în procedura de regularizare. Pornind de la această constatare, este mai aproape de sistemul actual al circuitului dosarului, interpretarea care conferă instanţei care judecă calea de atac competenţa ca în procedura de regularizare a acesteia să se pronunţe şi asupra eventualelor facilităţi solicitate de partea care a exercitat calea de atac. Dacă în temeiul art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 instanţa competentă să judece apelul îi va pune în vedere apelantului să achite taxa judiciară de timbru în termen de 10 zile de la data comunicării, acesta ar putea ca, în termen de 5 zile de la data comunicării, să formuleze cerere de acordare a facilităţilor prevăzute de lege, aplicând corespunzător art. 33 alin. (2) din ordonanţă. În cele din urmă, dispoziţiile aplicabile în primă instanţă sunt aplicabile şi în apel, în lipsă de prevederi contrare (art. 482 NCPC). Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul recursului, în virtutea dispoziţiilor art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013, care fac trimitere la procedura aplicabilă în apel [art. XV alin. (2)-(5) din aceeaşi lege], descrisă anterior.

În ce priveşte persoanele juridice, situaţia este caracterizată printr-o lipsă de reglementare a acordării facilităţilor pentru exerciţiul căilor de atac. În tăcerea legii, în stadiul actual legislativ, cred că soluţia corectă este aplicarea principiului potrivit căruia, în lipsa unei stipulaţii contrare, în apel se aplică regulile prevăzute pentru judecata în primă instanţă (art. 482 NCPC). Aceasta ar presupune ca cererea de acordare a facilităţilor să fie făcută tot în 5 zile de la comunicarea transmisă de instanţă conform art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013. În mod asemănător s-ar proceda şi în recurs. Interpretările oferite tind la armonizarea procedurii de acordare a facilităţilor în cazul persoanelor fizice şi juridice, preocuparea mea fiind aceea de a evita un regim diferit sub aspectul competenţei şi procedurii de judecată. În viitor, după ce logica instituită de noul Cod de procedură civilă în ce priveşte pregătirea dosarului la instanţa a cărei hotărâre se atacă va fi reinstaurată (sper în data de 1 ianuarie 2016), atât în cazul persoanelor fizice cât şi celor juridice, cererile de acordare a facilităţilor ar trebui să revină acestei instanţe. În orice caz, demersul interpretativ nu poate suplini litera legii, mai ales într-un domeniu atât de sensibil prin efectele pe care le produce în ce priveşte accesul la instanţă. Conchid prin a aprecia că ar fi de dorit o reglementare mai clară în ce priveşte facilităţile privind taxele judiciare de timbru în căile de atac pe linia armonizării situaţiei persoanelor fizice cu cea a persoanelor juridice, precum şi alinierii la realităţile legislative temporar create prin Legea nr. 2/2013.

V. Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru. Corelarea cu dispoziţiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată. Alte aspecte

1. Sancţiunea neplăţii taxei judiciare de timbru

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Dovada achitării taxelor judiciare de timbru se ataşează cererii (art. 197 teza I NCPC). Regula este tradiţională în sistemul nostru. Neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor judiciare atrage nulitatea cererii (art. 197 teza II NCPC). Nulitatea a fost calificată ca fiind absolută şi necondiţionată de vătămare, legislaţia actuală confirmând aceste constante[59]. Tot în mod tradiţional, se afirmă că excepţia nulităţii, în cazul neplăţii taxelor judiciare de timbru, începe printr-un caracter dilatoriu, în sensul că instanţa pune mai întâi în vedere achitarea acesteia, iar numai ulterior, în caz de neconformare, capătă un caracter peremptoriu[60]. În Legea nr. 146/1997, regula aceasta îşi găsea temeiul în art. 20 alin. (2) şi (3)[61]. Cred că, şi în contextul noii reglementări, această din urmă calificare se justifică a fi menţinută. Este drept, dispoziţiile art. 36 alin. (1) din ordonanţă prevăd caracterul iniţial dilatoriu al excepţiei numai pentru situaţia în care în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, spre deosebire de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, care prevedea efectul dilatoriu şi dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii. Totuşi, nu cred că putem ajunge la concluzii diferite de cele din trecut. Efectul dilatoriu al excepţiei pentru ipoteza netimbrării sau insuficientei timbrări la momentul înregistrării cererii îşi găseşte, în primul rând, justificarea în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, care presupune acordarea unui termen de 10 zile pentru complinirea lipsurilor cererii, inclusiv cele legate de timbraj. În plus, cred că, dacă din orice motive, instanţa, chiar şi din eroare, nu a comunicat părţii necesitatea timbrării sau completării timbrajului în cadrul procedurii de regularizare, poate face aceasta şi în cursul judecăţii, cu menţiunea că va trebui să acorde un termen părţii, în vederea plăţii. Din acest punct de vedere, apreciez că formularea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 era superioară, acoperind şi ipoteza, de nedorit, dar posibilă, în care cererea este netimbrată corespunzător la înregistrare şi totuşi scapă controlului în procedura de regularizare.

2. Corelarea cu dispoziţiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată

Noua reglementare are meritul de a fi rezolvat o problemă de compatibilizare a legislaţiei privind taxele judiciare de timbru cu dispoziţiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată, cuprinse în art. 200 NCPC. Am arătat în mai multe prezentări publice faptul că existau anumite necorelări între procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată şi dispoziţiile din vechea lege a taxelor judiciare de timbru, atrăgând atenţia asupra posibilelor afectări ale drepturilor părţilor şi oferind soluţii de depăşire a respectivelor dificultăţi. Problema principală decurgea din faptul că termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (2) teza I NCPC pentru regularizarea cererii de chemare în judecată nu era suficient pentru parcurgerea şi a eventualelor proceduri de reexaminare a taxei judiciare de timbru sau de acordare a facilităţilor la plata acestora, pe care partea ar fi putut să le exercite. Or, anularea cererii ca netimbrată înainte de finalizarea procedurilor care aveau drept rezultat tocmai fixarea în mod definitiv a taxei judiciare de timbru reprezintă o soluţie neacceptabilă şi generatoare de complicaţii juridice. În acest context legislativ, am propus ca cererea să nu fie anulată în baza art. 200 alin. (2) teza I NCPC pentru neplata taxei judiciare de timbru, până la finalizarea procedurilor menite să stabilească în mod definitiv obligaţia de plată şi întinderea acesteia, termenul de 10 zile urmând a fi prelungit cu perioada necesară parcurgerii acestor proceduri[62]. Legiuitorul s-a aplecat asupra acestor probleme, încercând să ofere o soluţie în spiritul propunerilor avansate în literatura noului Cod de procedură civilă[63]. După cum voi arăta, reglementarea este încă perfectibilă, mai ales sub aspectul dezvăluirii complete a voinţei legiuitorului. Din parcurgerea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) şi art. 39 din ordonanţă rezultă următoarele:

– dacă cererea de chemare în judecată nu a fost timbrată corespunzător, instanţa, în cadrul procedurii de regularizare, pune în vedere reclamantului să plătească sau să completeze, după caz, taxa judiciară de timbru, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin aceeaşi comunicare, instanţa pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dacă reclamantul se prevalează de acest drept, atunci instanţa va verifica după expirarea celor 10 zile celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată. Dacă instanţa apreciază că cererea de chemare în judecată este corect întocmită sub aspectul condiţiilor formale prevăzute la art. 194-196 NCPC, nu va proceda la comunicarea cererii către pârât până la soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor fiscale. Textul ar trebui interpretat în sensul soluţionării definitive, adică incluzând şi eventuala reexaminare a încheierii de respingere a cererii de acordare a facilităţilor. Înţeleg din formularea textului că se va proceda la comunicarea cererii către pârât (conform art. 201 NCPC) după intervenirea uneia din următoarele situaţii: soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a facilităţilor prin acordarea scutirii, amânării sau eşalonării taxei judiciare de timbru[64]; în cazul reducerii taxei, dacă reclamantul plăteşte în termenul fixat de instanţă (de principiu, ar trebui tot 10 zile de la comunicarea încheierii de soluţionare a cererii); în cazul respingerii cererii de acordare a facilităţilor, dacă reclamantul, totuşi achită taxa judiciară de timbru fixată iniţial de către instanţă într-un termen pe care îl interpretez ca fiind de 10 zile de la comunicarea respingerii cererii şi a eventualei cereri de reexaminare.

Textul legal prezintă două limite, deoarece nu răspunde la următoarele probleme de interes practic: după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor, care este termenul pe care îl are la dispoziţie reclamantul pentru a se conforma obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, în cazul în care cererea este respinsă sau, chiar admisă, dar în sensul unei reduceri a taxei? Care este procedura ce urmează în situaţia în care reclamantul nu plăteşte taxa judiciară de timbru, după respingerea cererii de acordare a facilităţilor sau după admiterea acesteia, dar în sensul reducerii numai a cuantumului taxei judiciare de timbru?

La prima problemă, răspunsul este greu de oferit, deoarece orice opinie riscă a fi apreciată drept fără temei legal. Totuşi, chestiunea nu poate rămâne nesoluţionată, fiind deosebit de importantă pentru drepturile reclamantului şi cu implicaţii directe asupra derulării procedurii. Este normal ca, după parcurgerea mijloacelor procedurale puse la dispoziţie de legiuitor pentru înlăturarea sau reducerea obligaţiei de plată a taxei de timbru, reclamantul să aibă la dispoziţie un termen pentru a se conforma înainte de a îşi vedea anulată cererea ca netimbrată. Apreciez că ar trebui recunoscut reclamantului un termen de 10 zile de la comunicarea soluţionării (definitive) a incidentelor legate de acordarea facilităţilor, pentru a-şi îndeplini obligaţia de timbrare a cererii de chemare în judecată. Semnificaţia art. 33 alin. (2) este aceea că termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (1) teza I NCPC nu mai curge în ce priveşte obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru, dacă reclamantul se prevalează de dreptul de a solicita acordarea de facilităţi, rămânând valabil pentru celelalte condiţii ale cererii de chemare în judecată. După finalizarea cererii de acordare a facilităţilor, dacă obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru se menţine, cred că un nou termen de 10 zile curge. Reclamantul se va conforma obligaţiei de plată în acest nou termen. O altă interpretare ar conduce fie la posibile abuzuri (dacă instanţa ar putea anula cererea de îndată ce s-a soluţionat cererea de acordare a facilităţilor) sau la o întrerupere a procedurii (dacă nu ar exista un termen ferm în care reclamantul să se conformeze obligaţiei de plată a taxei, aşa cum a rezultat în urma soluţionării cererii de facilităţi). Cred că avem de a face cu un caz de întrerupere a termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (1) teza I NCPC pe durata soluţionării cererii de acordare a facilităţilor, exclusiv pentru aplicarea dispoziţiilor art. 197 teza II NCPC, după acest moment curgând un termen similar, în măsura în care subzistă obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru.

A doua problemă decurge din faptul că art. 33 alin. (2) din ordonanţă prezintă efectele respingerii cererii de acordare a facilităţilor printr-o negaţie – „Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru”. În afară de fermitatea în afirmarea faptului că nu se va trece la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât până nu se va soluţiona cererea de acordare a facilităţilor (într-un mod favorabil reclamantului, apreciez eu), textul nu oferă niciun indiciu despre parcursul procedural ce succede soluţionării cererii de acordare a facilităţilor, mai ales în situaţia unei soluţii care păstrează, chiar şi în parte, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru (total sau parţial) în sarcina reclamantului. Cred că dacă, după parcurgerea procedurii de acordare a facilităţilor, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru se menţine, soluţia nu poate fi decât anularea cererii în temeiul art. 197 teza II NCPC. Instanţa va dispune aceasta în camera de consiliu, conform procedurii prevăzute la art. 200 NCPC, prin încheiere supusă reexaminării.

Regulile descrise anterior se vor aplica prin asemănare şi în situaţia în care în legătură cu taxa judiciară de timbru există o cerere de reexaminare din partea reclamantului. Şi în acest caz, în virtutea dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din ordonanţă, formularea cererii de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, comunicată de instanţă conform art. 200 alin. (2) teza I NCPC, are ca efect întreruperea termenului de 10 zile în ce priveşte îndeplinirea obligaţiei de depunere la dosar a dovezii de plată. După comunicarea respingerii cererii de reexaminare sau admiterii numai în parte (adică orice soluţie care menţine obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru) va curge un nou termen de 10 zile pentru plata taxei.

3. Timbrarea unor capete de cerere. Apariţia în cursul procesului a unor elemente care atrag o valoare mai mare a obiectului cererii

Sub imperiul noii reglementări este exclusă interpretarea, existentă anterior, conform căreia în cazul unei cereri de chemare în judecată cu mai multe capete, timbrarea numai a unora dintre acestea atrage nulitatea totală a cererii pentru insuficientă timbrare[65]. Această teză era susţinută de interpretarea prin argumentul a contario a dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 conform cărora „dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost modificată ulterior, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal”. Departe de a fi o practică unitară, soluţia anulării în totalitate a cererii ca insuficient timbrată în cazul plăţii taxei numai pentru anumite capete de cerere a avut o prezenţă semnificativă în jurisprudenţă[66]. În prezent, însă, soluţia nulităţii parţiale, numai pentru acele capete de cerere care nu au fost timbrate corespunzător, este impusă de dispoziţiile clare ale art. 34 alin. (2) din ordonanţă. Nu aceeaşi este soluţia în cazul în care există un singur capăt de cerere care a fost timbrat numai în parte. În acest caz, intervine nulitatea totală pentru insuficientă timbrare. O altă soluţie (de acceptare a nulităţii parţiale, proporţional cu partea din taxa neachitată) ar conduce şi la posibila eludare a dispoziţiilor art. 37 din ordonanţă.

Rămâne, în continuare, aplicabilă regula existentă şi sub vechea lege, conform căreia, dacă cererea a fost taxată conform obiectului ei iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, instanţa pune în vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar, acordând un termen în acest sens. Neconformarea în termenul stabilit de instanţă atrage nulitatea parţială, cererea urmând a fi soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal (art. 36)[67].

4. Pronunţarea unui hotărâri asupra unei cereri care nu a fost legal timbrată

Se menţine în continuare regula conform căreia judecarea unei cereri fără ca în prealabil să se fi achitat taxa judiciară de timbru datorată conform legii nu este motiv de nulitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate în atare condiţii[68]. Deşi invocată în practică drept motiv de apel sau recurs, nulitatea nu poate interveni, deoarece legiuitorul a decis să salvgardeze actul procedural, înlocuind nulitatea cu „darea în debit” a părţii care a beneficiat de serviciul judiciar fără a achita taxa datorată. Instanţa sesizată cu calea de atac ordinară sau extraordinară, sesizând că, în fazele anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost achitată în cuantum legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

VI. Restituirea taxei judiciare de timbru

Restituirea taxelor judiciare de timbru se face în cazurile anume prevăzute de lege şi numai la cererea petiţionarului.

Au fost păstrate cazurile de restituire a taxei judiciare de timbru prevăzute şi anterior, în art. 23 din Legea nr. 146/1997. La acestea au fost adăugate unele noi:

– acţiunea corect timbrată a fost anulată pentru neîndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de art. 194-196 NCPC, în cadrul procedurii de regularizare, prevăzute de art. 200 NCPC – se restituie jumătate din taxa achitată;

– când reclamantul a renunţat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât – se restituie jumătate din taxa achitată;

– când instanţa respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române – se restituie taxa judiciară de timbru integral;

– când probele au fost administrate de către avocaţi sau consilieri juridici – se restituie jumătate din taxa achitată;

– în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat,se abţine sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă – se restituie întreaga taxă judiciară de timbru plătită pentru cererea de recuzare.

Reamintesc, în acest context, şi cazul de restituire a taxei judiciare de timbru prevăzut în art. 63 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, atunci când conflictul se soluţionează ca urmare a medierii, la cererea părţii interesate, instanţa, luând act de înţelegerea acestora şi soluţionând cauza pe calea unei hotărâri de expedient, dispune prin aceeaşi hotărâre şi restituirea taxei judiciare de timbru, plătită pentru învestirea acesteia, cu excepţia cazurilor în care conflictul soluţionat pe calea medierii este legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun imobil, precum şi în cazul în care conflictul soluţionat este legat de o cauză succesorală pentru care nu s-a eliberat certificatul de moştenitor.

În ce priveşte termenul de prescripţie al dreptului de a solicita restituirea taxei judiciare de timbru, a fost păstrat cel special, de 1 an, care începe să curgă de la data naşterii dreptului [art. 45 alin. (3)]. De principiu, naşterea dreptului la restituire este momentul comunicării hotărârii definitive prin care a fost dispusă sau care a menţinut măsura care permite restituirea taxei judiciare de timbru.

Legat de competenţa de soluţionare, s-au păstrat aceleaşi reguli potrivit cărora, aceasta revine instanţei judecătoreşti la care s-a introdus acţiunea sau cererea. Această regulă este importantă pentru situaţia în care cererea de restituire se formulează pe cale separată, deoarece nimic nu împiedică partea să solicite restituirea taxei prin chiar hotărârea prin care s-a dispus măsura care reprezintă caz de restituire. În cazul taxelor plătite pentru cereri formulate Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de restituire se adresează acestuia.

VII. Dispoziţii privind curatela judiciară

Instituţia curatelei speciale nu este una de noutate totală. Ea a existat şi în vechiul Cod de procedură civilă. Pentru acest motiv, aspectele constante ale acestei instituţii, existente şi anterior, trebuie privite şi interpretate prin luarea în considerare a continuităţii instituţiei. Desigur, noul Cod de procedură civilă a adus unele modificări: a extins curatela specială şi la situaţii care nu intrau anterior sub incidenţa acesteia (e.g. citarea prin publicitate – 167 NCPC); a încredinţat serviciul de curatelă judiciară avocaţilor, prezumaţi de legiuitor a îndeplini cel mai bine exigenţele profesionale pentru aducerea la îndeplinire a activităţii specifice acesteia; a reglementat mai bine, deşi nu complet, conţinutul activităţii de curatelă (e.g. în cazul conflictului de interese sau persoanei juridice care nu are temporar reprezentanţi – art. 58 NCPC – curatela este extinsă, curatorul având drepturile reprezentantului legal; aceeaşi este soluţia şi în cazul citării prin publicitate – art. 167 NCPC – deoarece curatorul reprezintă în cadrul dezbaterilor interesele celui citat prin publicitate; în cazul coparticipării – art. 202 NCPC – curatorul reprezintă interesele coparticipanţilor şi i se comunică actele de procedură); a stabilit caracterul remunerat al curatelei (se accepta şi anterior că activitatea de curatelă este remunerată, dar nu era clar regimul de plată).

Deşi legătura cu taxele judiciare de timbru este imperceptibilă (poate numai sub aspectul procedurii de executare a sumelor avansate din bugetul statului), o intervenţie a legiuitorului în acest domeniu este utilă pentru a evita o practică judiciară care riscă să devină neunitară. Legiuitorul a încercat să răspundă la principala problemă pusă în practică: cine plăteşte curatorul special? Înainte cu puţin timp de intrarea în vigoare a ordonanţei răspundeam unei solicitări a Consiliului UNBR privind această problemă. Arătam cu acea ocazie că din cuprinsul dispoziţiilor art. 58 NCPC rezultă că plata curatorului va fi stabilită de instanţă şi va fi pusă în sarcina uneia dintre părţi, de principiu cea interesată în derularea procedurii, urmând ca sumele astfel avansate să se constituie în cheltuieli de judecată. Această soluţie este susţinută şi de dispoziţiile art. 202 alin. (3) teza finală NCPC. Nu există nicio raţiune pentru a se considera că ne aflăm în faţa unui caz special de ajutor public judiciar pentru ca sumele să fie suportate de stat. Desigur, în măsura în care partea în sarcina căreia instanţa a pus plata curatorului nu poate face faţă acestei cheltuieli şi se încadrează în plafoanele de venit stabilite de legea ajutorului public judiciar, la cerere, aceasta va putea primi ajutor public judiciar şi în privinţa suportării plăţii curatorului. Abia în acest caz, sumele privind curatela vor fi suportate de stat, în cadrul unui ajutor public judiciar acordat părţii în sarcina căreia cade plata curatorului. Soluţia adoptată de ordonanţă se apropie de această viziune. Conform acesteia, regula o constituie avansarea remuneraţiei de către persoana ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului. Excepţia este reprezentată de situaţia ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, atunci când instanţa apreciază că o asemenea măsură este în interesul continuării procesului. Totuşi, este lesne de imaginat că, din punct de vedere practic, numărul cazurilor care se vor încadra la excepţie va fi semnificativ mai mare decât al celor care reprezintă regula. Profilul persoanei ocrotite – minor lipsit temporar de reprezentare sau persoană care este citată prin publicitate – face ca, cel puţin în cazuri de acest fel, avansarea sumelor necesare plăţii curatorului să fie pusă în sarcina părţii interesate de continuarea procedurii.

O altă excepţie de la regulă o constituie avansarea remuneraţiei curatorului special din fonduri bugetare. Instanţa poate decide în acest sens prin încheiere, numai dacă sunt întrunite două condiţii cumulative: cazuri urgente, care nu suferă amânare şi dacă nici nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a proceda la obligarea avansării remuneraţiei de către partea adversă celui ocrotit prin luarea măsurii curatelei [e.g. dacă cel ocrotit este pârâtul, este uşor să pui în sarcina reclamantului avansarea remuneraţiei curatorului, deoarece în caz de neconformare instanţa poate suspenda cauza, conform art. 242 alin. (1) NCPC, dar în cazul în care cel ocrotit este chiar reclamantul va fi dificil de „mobilizat” pârâtul să avanseze remuneraţia, neexistând un mijloc procedural de aceeaşi eficienţă).

Sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special de părţi sau din bugetul statului, după caz, constituie cheltuieli judiciare, urmând a fi suportate de partea care pierde procesul. Există şi un caz de exonerare de plata cheltuielilor judiciare ce decurge din remuneraţia curatorului special, respectiv cel al părţii ocrotite prin numirea curatorului care a pierdut procesul şi este lipsită de venituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice gratuite. În acest caz, sumele plătite din buget rămân în sarcina statului. Nu aceeaşi este situaţia dacă sumele au fost avansate de partea adversă celui ocrotit, caz în care acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată incluzând şi remuneraţia curatorului.

VIII. Reguli privind aplicarea în timp

Norma tranzitorie cuprinsă în art. 55 din ordonanţă prevede că „pentru cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor”. În realitate, suntem în faţa unei aplicaţii particulare a principiului general evocat în art. 24 alin. (1) NCPC, conform căruia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare. Totuşi, menţionarea acestei reguli în cuprinsul ordonanţei este lăudabilă deoarece, în absenţa ei, ar fi existat dispute cu încadrarea dispoziţiilor care stabilesc cuantumul taxelor judiciare de timbru în categoria „norme procedurale” sau „norme fiscale”. Pornind de la aceste constatări, am de făcut două precizări pe marginea dispoziţiei tranzitorii din ordonanţă, altfel destul de clară în conţinutul ei:

1. Dispoziţiile legii vechi se aplică pentru acţiunile şi cererile introduse sub imperiul acesteia, inclusiv pentru cererile incidentale şi căile de atac formulate în cadrul acestora (e.g. o cerere reconvenţională, o cerere de intervenţie, apelul, recursul etc. formulate în legătură cu acţiuni sau cereri introduse sub imperiul vechii legi vor fi supuse regulilor edictate de această lege sub aspectul taxelor judiciare de timbru).
2. Chiar dacă art. 55 se referă la aplicarea legii vechi pentru acţiunile şi cererile introduse sub imperiul acesteia numai în ce priveşte cuantumul taxei judiciare de timbru (şi timbrului judiciar), cred că aceeaşi regulă este aplicabilă şi în ce priveşte regulile procedurale cuprinse în ordonanţă (ex: modalitatea de sancţionare pentru neplata taxei, corelarea cu procedura prevăzută la art. 200 NCPC, cazurile de restituire a taxei etc.). Teza conform căreia dispoziţiile art. 55 din ordonanţă se referă exclusiv la cuantumul taxelor, restul regulilor procedurale urmând a fi aplicate şi cererilor introduse anterior, ar fi greu de acceptat[69]. Chiar dacă am aprecia că dispoziţia tranzitorie din ordonanţă nu acoperă decât regulile relative la stabilirea cuantumului taxelor, pentru restul regulilor s-ar aplica art. 24 alin. (1) NCPC, care cuprinde aceeaşi regulă – dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acesteia în vigoare.

IX. Concluzii

Reglementarea taxelor judiciare de timbru prin O.U.G. nr. 80/2013 reprezintă o măsură necesară deoarece vechea lege nu oferea soluţii corelate cu prevederile noului Cod de procedură civilă. Deşi nota generală este cea a majorării cuantumului taxelor, trebuie remarcat faptul că majorarea nu a intervenit în privinţa taxei calculate în cotă procentuală, ci numai în privinţa taxelor în sumă fixă, reţinând totodată că anterior aceste taxe aveau un cuantum destul de scăzut. Sub aspectul cuantumului taxelor, reglementarea ar putea fi criticată mai mult pentru păstrarea unor inechităţi existente în legea veche relativ la cererile de partaj şi în materie succesorală, dar şi în această privinţă intervenţia legiuitorului, deşi timidă, a fost favorabilă justiţiabililor.

Cu ocazia legii de aprobare, cred că ar trebui avute în vedere câteva aspecte:

1. Ar trebui evitat ca acţiunile prevăzute la art. 952 NCC să fie supuse unei taxe de timbru calculată în cotă procentuală, conform regulilor aplicabile acţiunilor posesorii (art. 4). Cred că taxa datorată pentru aceste acţiuni ar trebui să fie stabilită în sumă fixă. Un reper corect ar fi taxa datorată pentru cererile formulate pe cale de ordonanţă preşedinţială, deoarece în mod tradiţional cererile de genul celor de la art. 952 NCC se formulau pe cale de ordonanţă preşedinţială.
2. La art. 6 alin. (3), ar trebui clarificat regimul taxei judiciare de timbru în cazul în care se formulează cereri pentru plata sumelor reprezentând chirie restantă. Soluţia se găseşte în adoptarea unei formulări similare cu cea de la art. 8 alin. (1) lit. c) (e.g. Cererile de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept, soluţionate potrivit procedurii speciale prevăzute de titlul XI al cărţii a VI-a din Codul de procedură civilă, se taxează cu 100 lei, dacă acestea nu privesc şi plata chiriei sau arenzii exigibile).
3. Ar trebui reglementată taxa judiciară de timbru datorată pentru cererile de validare a popririi. Consider că ar trebui datorată o taxă în sumă fixă, conform jurisprudenţei anterioare, care făcea o forţată, dar utilă, aplicare a dispoziţiilor relative la înfiinţarea popririi.
4. Ar trebui reglementată problema taxei judiciare de timbru în cazul cererilor formulate în cadrul procedurii privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii. Problema a rămas nereglementată. Desigur, dispoziţiile art. 20 din ordonanţă, care se referă la acţiunile şi cererile în materie de carte funciară, ar putea fi acoperitoare, dar nu suficient de clare pentru a evita practica neunitară. Acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune au fost considerate patrimoniale, evaluabile în bani şi supuse unei taxe în cota procentuală. Deşi ne aflăm în faţa unei proceduri speciale, care are ca obiect înscrierea în cartea funciară a drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii, efectele urmărite prin folosirea acestei proceduri sunt asemănătoare, astfel că jurisprudenţa anterioară ar pleda în sensul unui timbraj în funcţie de valoarea bunului[70]. In ce priveste opozitia, prevăzută la art.1.051 NCPC, aceasta ar trebui supusă unei taxe fixe, admiterea acesteia având numai efectul respingerii cererii formulate de reclamant.
5. Art. 31 alin. (2) teza II ar trebui compatibilizat cu art. 104 NCPC [e.g. În cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. În cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită, evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă].
6. Ar trebui creată o echivalenţă între situaţia celor care solicită pronunţarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea părţilor şi cea în care se află cei care decid să pună capăt procesului prin înţelegere. Art. 11 reglementează prima ipoteză. Pentru a doua, ar trebui modificat art. 45 din ordonanţă, prin introducerea unui caz de restituire a taxei judiciare de timbru pentru situaţia în care litigiul s-a stins prin pronunţarea unei hotărâri în condiţiile art. 438-441 NCPC, indiferent dacă aceasta a intervenit în urma unui acord de mediere sau fără un asemenea demers. În cazurile în care înţelegerea priveşte transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai multor bunuri imobile, restituirea să fie făcută cu reţinerea a 50% din valoarea taxei care s-ar datora pentru acţiunea în revendicare a bunului cu valoarea cea mai mare dintre bunurile care fac obiectul dreptului real transferat. În mod similar, în cazul cererilor de partaj, tranzacţia să conducă la restituirea taxei, cu reţinerea a 50% din valoarea taxei calculate potrivit art. 5.
7. Ar trebui abrogat expres art. 42 din Legea nr. 1/2000. Intenţia legiuitorului, ce răzbate din formularea art. 29 alin. (2) din ordonanţă, pare a fi aceea de a lăsa în sfera scutirii legale numai acţiunile de fond funciar formulate de către prefect sau primar.
8. La art. 43 alin. (5), ar trebui înlocuit termenul de „încheiere irevocabilă” cu cel de „încheiere definitivă”.
9. La art. 33, ar trebui reglementată în mod expres modalitatea în care se procedează după respingerea cererii de acordare a facilităţilor sau admiterea acesteia, însă în sensul reducerii taxei. În acest sens, ar trebui completat art. 33 alin. (2) cu o teză finală, care să prevadă că de la comunicarea încheierii definitive prin care s-a respins cererea de acordare a facilităţilor sau a fost stabilită o altă taxă judiciară de timbru, reclamantul are la dispoziţie 10 zile pentru depunerea la dosar a dovezii de plată a taxei, în cuantumul stabilit de instanţă. În caz de neconformare, instanţa ar urma să anuleze cererea prin încheiere, dată în camera de consiliu, fără citarea reclamantului, cu drept de reexaminare. În mod asemănător ar trebui reglementată şi situaţia în care reclamantul formulează cerere de reexaminare împotriva modului în care s-a stabilit taxa judiciară de timbru, modificându-se în mod corespunzător şi art. 39 din ordonanţă.

[1] Decretul nr. 199 din 20 mai 1955 asupra taxelor de timbru, publicat în B. Of. nr. 14 din 5 iunie 1955.
[2] Pentru problemele ridicate de instanţele judecătoreşti în materia taxelor judiciare de timbru, a se vedea D. Lupaşcu, Legislaţia taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, Ed. All Beck, Bucureşti, 1996, pp. 109-196. Multe din problemele ridicate în acea epocă sunt încă de actualitate, iar unele din soluţiile adoptate atunci pe cale jurisprudenţială au fost preluate mai târziu în acte normative (ex: problema netimbrării cererii de îndreptare a erorilor materiale sau a cererii privind plata cheltuielilor de judecată au format iniţial obiectul unor probleme ridicate de instanţele judecătoreşti şi avizate de Ministerul Finanţelor; ulterior aceste soluţii, s-au regăsit în art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, publicat în M. Of. nr. 380 din 10 august 1999).
[3] Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 173 din 29 iulie 1997.
[4] În viziunea Curţii de la Strasbourg, accesul la un tribunal nu este un drept absolut, nefiind afectat, în principiu, de condiţionarea plăţii unor taxe. Se recunoaşte obligaţia justiţiabililor de a contribui la costurile pe care statul le are cu privire la organizarea serviciului public al justiţiei. Totuşi, ce caracterizează gândirea instanţei europene este grija ca, ţinând seama de criterii precum natura dreptului dedus judecăţii, cuantumul taxei, faza procesuală în care este impusă taxa, circumstanţele cauzei, situaţia financiară a părţilor, taxele judiciare să nu reprezinte pentru un anumit justiţiabil un impediment efectiv în ce priveşte accesul la justiţie. Se reţine că limitarea accesului la justiţie prin impunerea unor taxe trebuie să se supună condiţiilor cumulative: limitarea accesului la justiţie să aibă un scop legitim şi să fie proporţională cu scopul urmărit. În acest sens, numai câteva din soluţiile relevante, CEDO, Hotărârea Kreuz c. Poloniei, 19.06.2001; CEDO, Hotărârea Brezeanu c. României, 21.07.2009; CEDO, Hotărârea Weissman c. României, 24 mai 2006; CEDO, Hotărârea Iorga c. României, 25.01.2007; CEDO, Hotărârea Mehmet şi Suna Yigit c. Turciei, 17 iulie 2007; CEDO, Hotărârea Podbielski şi PPU Polpure c. Poloniei, 26 iulie 2005. Pentru o analiză mai largă a noţiunii de proporţionalitate, inclusiv în practica instanţelor europene, a se vedea, I. Deleanu, Proporţionalitatea în procedura civilă, în R.R.D.P. nr. 5/2008, p. 19-54; I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 136 urm. Pentru dezvoltări privind taxele judiciare de timbru în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a se vedea B. Cristea, în lucrarea Acţiunile în justiţie şi taxele judiciare de timbru, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, pp. 493-512.
[5] Pentru analiza critică a sistemului de taxare în materie de partaj, în special partaj succesoral, introdus prin Legea nr. 219/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 212/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, a se vedea Tr. C. Briciu, Taxe judiciare de timbru în materie succesorală. Accesul liber la justiţie. Constituţionalitate (şi convenţionalitate), notă critică la Decizia nr. 948/2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 lit. c) şi art. 8 indice 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în R.R.D.P. nr. 5/2010, pp. 282-301.
[6] Conform raportului elaborat de Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei (CEPEJ) – ,,Sistemele judiciare europene. Ediţia 2012: Eficienţa şi calitatea justiţiei”, rezultă că, în anumite state europene, taxele şi impozitele judiciare sunt folosite pentru a acoperi costurile de funcţionare ale instanţelor judecătoreşti, sumele colectate acoperind între o treime şi jumătate din bugetul alocat instanţelor. Se arată însă că în majoritatea statelor europene în care sunt aplicate taxe sau impozite judiciare, aceste venituri nu sunt alocate pentru plata cheltuielilor legate de funcţionarea instanţelor, ci sunt definite ca venituri generale pentru bugetul regional sau de stat (p. 77 din raport). Totuşi, în raport se arată că tendinţa este ca din ce în ce mai multe state europene taxele judiciare constituie o resursă financiară semnificativă, care permite acoperirea unei mari părţi din costurile de funcţionare a instanţelor sau chiar obţinerea unui profit. În acelaşi raport se apreciază că un astfel de sistem, dacă este însoţit de un sistem eficient de asistenţă judiciară, care să permită accesul la instanţă pentru justiţiabilii care nu ar avea suficiente mijloace, face parte din tendinţa puternică de politică publică, care vizează echilibrarea parţială a costurilor serviciilor publice suportate de beneficiari şi contribuabili (p. 80 din raport).
[7] Conform art. 26 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, sumele provenind din taxele judiciare de timbru se constituie venituri la bugetele locale. Textul a fost introdus prin Legea nr. 76/2009 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, publicată în M. Of. nr. 231 din 11 aprilie 2009.
[8] Începând cu 1 ianuarie 2014, cota ce revine bugetului de stat va fi de 45%.
[9] Potrivit art. 8 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, publicată în M. Of. nr. 201 din 30 august 1995 (în prezent, abrogată prin O.U.G. nr. 80/2013), „veniturile încasate din vânzarea timbrului judiciar se vor folosi pentru buna funcţionare a judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a parchetelor de pe lângă aceste instanţe, laboratoarelor de expertiză criminalistică, pentru administrarea justiţiei prin organul de specialitate al administraţiei publice centrale, pentru realizarea de noi emisiuni ale timbrului judiciar, pentru achiziţionarea de publicaţii şi lucrări de specialitate din ţară şi din străinătate, de sisteme moderne de informatizare şi aparatură specifică, pentru organizarea unor acţiuni cu caracter profesional sau social”.
[10] Tr. C. Briciu, Observaţii cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, în R.R.D.P. nr. 3/2009, pp. 40-41. În sensul că taxele de timbru sunt necesare pentru a stăvili procesivitatea excesivă a celor care se adresează justiţiei fără temei, a se vedea H. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 249. În sensul opus, anume că perspectiva de „sancţiune” a taxelor de timbru nu ar fi în spiritul accesului liber la justiţie, a se vedea D. Lupaşcu, op.cit., p. 4.
[11] A se vedea, C. Diaconu, Taxele judiciare de timbru, C. H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 17-18.
[12] Curtea Constituţională, dec. nr. 30/26.04.2999, publicată în M.O f, Partea I, nr. 178/26.04.1999. Curtea a apreciat că art. 21 din Constituţie, care recunoaşte accesul liber la justiţie, nu interzice stabilirea unor taxe de timbru, fiind normal ca justiţiabilii care trag un folos din activitatea desfăşurată de autorităţile judecătoreşti să contribuie la acoperirea cheltuielilor acestora. A se vedea şi R. Chiriţă, Paradigmele accesului la justiţie. Cât de liber e accesul la justiţie?, în P.R., nr. 1/2006, pp. 205-206. Autorul apreciază, pe bună dreptate, lipsa de preocupare a Curţii Constituţionale pentru analiza rezonabilităţii taxelor judiciare de timbru, în condiţiile în care jurisprudenţa CEDO cunoaşte astfel de tendinţe.
[13] Într-o privire generală asupra sistemelor juridice din ţările europene, se poate trage concluzia că în majoritatea cazurilor, cererile în materie civilă lato sensu sunt supuse unor taxe judiciare percepute de stat. Numai în câteva cazuri statul nu solicită nicio taxă judiciară pentru accesul la instanţele judecătoreşti, cele mai cunoscute fiind cele ale Franţei şi Luxemburgului. Totuşi, este de semnalat o reformă în domeniu chiar şi în Franţa, ţară care identifică principiul gratuităţii justiţiei cu cel al inexistenţei taxelor judiciare (R. Perrot, Institutions Judiciaires, 12 édition, Montchrestien, 2006, p. 65). Printr-o lege intrată în vigoare în anul 2011, chiar şi Franţa se îndepărtează într-o anumită măsură de această concepţie, cedând ispitei de a impune şi percepe taxe judiciare pentru accesul la serviciul judiciar. Este drept că a fost instituită o taxă fixă, în cuantum de 35 Euro pentru sesizarea instanţei, fără diferenţieri ce ţin de valoarea obiectului cererii. Măsura a fost implementată în cadrul reformelor în domeniul justiţiei, cu scopul de a susţine sistemul de ajutor judiciar. În 23 iulie, anul curent, am văzut însă declaraţia ministrului francez de justiţie, Christiane Taubira, conform căreia va suspenda aplicarea acestei măsuri, apreciind că îngrădeşte accesul la justiţie pentru persoanele vulnerabile sub aspect financiar (www.justice.gouv.fr.).
[14] În realitate, definiţia este mai veche, existând într-o formă asemănătoare şi în Instrucţiunile Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960: „Taxele judiciare de timbru reprezintă plata serviciilor prestate sau a lucrărilor efectuate de diferite organe sau instituţii de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale părţilor”.
[15] Noţiunea de acţiune sau cerere evaluabilă în bani nu a avut un conţinut exact. Dimpotrivă, sfera acesteia s-a modificat în timp, în funcţie de interpretările oferite în jurisprudenţă. Într-o etapă, jurisprudenţa instanţei supreme vădea concepţia potrivit căreia noţiunea de litigiu evaluabil nu se suprapune în totalitate peste cea de ,,patrimonial”. Unele cereri care aveau, în mod incontestabil, obiect patrimonial, erau apreciate ca „neevaluabile în bani”. Această concepţie se regăseşte încă în normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 – „se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele al căror obiect este un drept patrimonial ce poate fi evaluat în bani” [art. 5 alin. (1)]. În decizia nr. 32/2008, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii concepţia instanţei supreme tinde la identificarea noţiunilor juridice de „patrimonial” şi „evaluabil în bani”. Nu este vorba de dezlegarea pe care instanţa supremă a oferit-o problemei cu care a fost sesizată, respectiv caracterul evaluabil în bani al acţiunilor în anularea, constatarea nulităţii, rezoluţiunii sau rezilierii unui act juridic, atunci când nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pe lângă rezolvarea acesteia, considerentele deciziei cuprind aprecieri de principiu relative la sfera noţiunii de evaluabil în bani, în genere: în concepţia Înaltei Curţi, acţiunea prin care se valorifică un drept patrimonial este întotdeauna evaluabilă în bani; neevaluabile ar fi numai acţiunile care vizează protejarea unor drepturi nepatrimoniale. Pentru o interesantă prezentare a evoluţiei noţiunii de cerere „evaluabilă în bani”, precum şi a dificultăţilor de ordin practic ce decurg din actuala abordare a instanţei supreme, a se vedea A. Constanda, Unele consideraţii relative la valoarea obiectului cererii în reglementarea actuala şi în contextul Noului Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 3/2011, pp. 242-256. Pentru prezentarea diferitelor timpuri de acţiuni şi cereri evaluabile în bani, a se vedea D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, în lucrarea, Acţiunile civile şi taxele judiciare de timbru, pp. 25-113.
[16] Este evident că legiuitorul noului Cod de procedură civilă a dorit ca stabilirea valorii obiectului cererii, relevantă sub dublu aspect (timbraj şi competenţă) să nu reprezinte un incident cu potenţial temporizator pentru derularea procesului, excluzând din sfera probelor admisibile expertiza evaluatoare. În acest context trebuie precizat că dispoziţiile art. 5 alin. (2) teza a II-a din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru („Dacă această valoare este contestată sau apreciată de instanţe ca vădit derizorie, evaluarea se face pe cale de expertiză, dispusă din oficiu sau la cererea oricărei părţi, taxa calculându-se la valoarea rezultată din expertiză”) au fost abrogate în baza art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora, la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale. Pentru dezvoltări, a se vedea Gh. L. Zidaru, în lucrarea Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, vol. I, Bucureşti, 2013, p. 297-298.
[17] A se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, vol. I – Teoria generală, Bucureşti, 2013, p. 630.
[18] Nu este exclus ca în cadrul înscrisurilor şi explicaţiilor date de părţi, conform art. 98 alin. (3) NCPC, să fie avute în vedere şi grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare, dar nu ca o probă unică şi obligatorie. În acest sens, a se vedea şi Gh. L. Zidaru, op.cit., p. 307. Însă impunerea grilelor notariale ca unic criteriu de determinare a valorii cererii sub aspectul taxei judiciare de timbru se îndepărtează de la soluţia art. 104 alin. (2) NCPC, creând premisele unei inacceptabile bivalenţe în ce priveşte valoarea aceleiaşi cereri.
[19] A se vedea, Gh. L. Zidaru, op. cit., p. 306.
[20] Tr. C. Briciu, Observaţii cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, pp. 51-52.
[21] Într-o opinie, s-a arătat că restituirea prestaţiilor are importanţă în plan material, iar nu patrimonial. Numai cererea privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic patrimonial va fi supusă taxei de timbru calculată în funcţie de valoarea obiectului actului. Cea privind restituirea prestaţiilor nu poate fi apreciată evaluabilă în bani deoarece nu produce efecte asupra patrimoniului, singurele sale efecte fiind în planul constituirii unui titlu executoriu în vederea executării silite în cazul în care una dintre părţi refuză restituirea de bună voie a prestaţiei efectuate în temeiul unui act declarat nul, anulat sau rezolvit. În această logică, soluţia taxării după regimul progresiv a ambelor cereri (indiferent de modalitatea concretă de investire a instanţei), ar reprezenta o adevărată dublă plată. Justiţiabilul care pune în mişcare mecanismul judiciar urmăreşte şi obţine un singur folos patrimonial – reîntoarcerea dreptului în patrimoniul său ca urmare a desfiinţării actului juridic (Tr. C. Briciu, Observaţii cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, p. 52). Contrar acestui punct de vedere, s-a susţinut şi teza conform căreia în cazul în care cererea de repunere în situaţia anterioară nu este formulată accesoriu cererii privind desfiinţarea actului juridic în baza căruia au fost efectuate prestaţiile, taxa judiciară de timbru este progresivă şi se calculează după valoarea prestaţiilor. Autorii susţin echitatea acestei soluţii prin faptul că, declanşând un al doilea litigiu pentru restituirea prestaţiilor, se generează noi cheltuieli pentru sistemul judiciar (D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 95). În ce mă priveşte, şi în prima opinie se acceptă ideea că pentru punerea în mişcare a mecanismului judiciar, exclusiv pentru repunerea părţilor în situaţia anterioară, după ce iniţial s-a tranşat problema desfiinţării contractului, s-ar datora o taxă judiciară de timbru, însă nu la valoare, ci una fixă, specifică cererilor neevaluabile în bani, deoarece efectul patrimonial (şi totodată evaluabil) a fost deja realizat în procesul prin care s-a dispus nulitatea, rezoluţiunea sau rezilierea actului. Instanţa nu mai rejudecă întreaga problematică a afacerii, existând autoritate de lucru judecat în ce priveşte desfiinţarea contractului, ci va dispune numai asupra predării prestaţiilor efectuate.
[22] A se vedea, Tr. C. Briciu, Observaţii cu privire la recenta modificare a legii privind taxele judiciare de timbru, pp. 52-53.
[23] Nu trebuie uitat faptul că, la bază, acţiunile în constatare erau apreciate drept neevaluabile în bani şi supuse unei taxe fixe. Pornind de la controversa iscată în legătură cu acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune, mai întâi jurisprudenţa, iar mai apoi şi legiuitorul, au calificat drept evaluabile în bani „acţiunile în constatarea dobândirii unor drepturi reale”. Acum s-a ajuns, în mod greu de admis faţă de efectele limitate ale unei acţiuni în constatare, la generalizarea taxei progresive după valoare la acţiunile în constatare cu conţinut patrimonial.
[24] O.U.G. nr. 101/2011 privind reglementarea condiţiilor pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», a imobilelor proprietatea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile, pentru reglementarea cheltuielilor de cazare în unele situaţii speciale, precum şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în M.Of. nr. 815 din 31 noiembrie 2011.
[25] Dintr-o greşeală terminologică, Legea nr. 146/1997 folosea termenul de acţiuni şi cereri neevaluabile în bani pentru toate cele care nu erau supuse taxei progresive prevăzute în art. 2 din lege (art. 3 din Legea nr. 146/1997). Or, era evident că unele dintre acestea, deşi supuse unor taxe fixe sau progresive şi plafonate, au o natură evaluabilă în bani, dar legiuitorul a optat pentru aplicarea unui regim de taxare diferit (e.g. cerere cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubelor suferite ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal; cererile în materie succesorală). Normele metodologice prezentau mai multa rigoare sub aspect terminologic, precizând că taxele în sumă fixă se aplică acţiunilor şi cererilor neevaluabile în bani, precum şi celor evaluabile în bani, pentru care prin lege s-a stabilit o taxă în sumă fixă [art. 4 alin. (3)]. În prezent, O.U.G. nr. 80/2013 foloseşte tehnica de a enumera categoriile de cereri care nu se supun regimului de taxare de la art. 3, fără însă a le mai califica în mod general ca fiind neevaluabile în bani.
[26] Deşi reglementată de noul Cod civil în capitolul cu denumirea „Acţiunile posesorii”, acţiunea privind luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat, prevăzut în art. 952 NCC nu cred că se supune regimului de taxare prevăzut în art. 4 din O.U.G. nr. 80/2013. Nu cred că a fost în intenţia legiuitorului să supună regimului de taxare proporţional, raportat la 20% din valoarea bunului, şi aceste acţiuni care, deşi tratate în capitolul aferent acţiunilor posesorii, nu au drept premisă pierderea posesiei sau tulburarea acesteia, ci numai pericolul distrugerii sau deteriorării bunului ca urmare a unor lucrări efectuate pe imobilul aflat în posesia altei persoane. Până la noul Cod civil, măsurile de acest fel se adoptau pe calea ordonanţei preşedinţiale, fără a se pune problema unei taxe progresive în cotă procentuală. Nimic nu indică o schimbare a voinţei legiuitorului, fiind mai probabil ca acesta să fi preluat prevederea din Legea nr. 146/1997, fără a o mai adapta terminologic cu noua reglementare a acţiunilor posesorii cuprinsă în noul Cod civil. Cred pentru aceste acţiuni taxa judiciară de timbru este de 20 lei, conform art. 27 din ordonanţă. De lege ferenda s-ar impune o clarificare a legiuitorului cu ocazia adoptării legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă.
[27] În Legea nr. 146/1997 se stabilea acelaşi regim de taxare, dar numai în ce priveşte acţiunile confesorii privind servituţile. Prin urmare, „scăpau” restul acţiunilor confesorii: de uzufruct, uz, abitaţie, superficie. Din acest motiv, s-a afirmat că aceste acţiuni sunt supuse taxei judiciare de timbru în cota procentuală raportată la valoarea dreptului urmărit prin promovarea cererii [art. 2 alin. (1) din vechea lege] sau, după caz, unei taxe fixe, atunci când privesc dreptul de folosinţă a locuinţelor sau a unor încăperi [art. 3 lit. b) teza I din vechea lege] – D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 207. În prezent, legiuitorul a reglementat unitar, sub aspectul taxelor judiciare de timbru, toate acţiunile confesorii.
[28] S-a arătat în literatură, pe bună dreptate, că timbrarea în funcţie de valoarea bunului aservit intervine numai atunci când servitutea este evaluabila în bani. În cazul unei servituţi de vedere, spre exemplu, aceasta nu poate fi evaluată, fiind supusă unei taxe fixe. A se vedea D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 207.
[29] A se vedea Tr. C. Briciu, Taxe judiciare de timbru în materie succesorală. Accesul liber la justiţie. Constituţionalitate (şi convenţionalitate), p. 282-301. Pentru un studiu interesant care demonstrează, pe baza unor calcule clare, modul agresiv şi nejustificat al creşterii taxelor judiciare de timbru în materie de partaj prin Legea nr. 278/2009, a se vedea Fl. Marin-Vlădulescu, E. M. Livescu, Încălcările aduse dreptului de acces la justiţie şi dreptului de proprietate prin Legea nr. 278/2009 pentru modificarea legii taxelor judiciare de timbru, în Revista de Note şi Studii Juridice – RNSJ nr. 30/2009.
[30] Art. 7 din normele metodologice preciza că prin titularul cererii se înţelege partea care contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor pentru stabilirea calităţii de moştenitor, a masei succesorale, cererilor de raport, cererilor de reducţiune a liberalităţilor şi cererilor de partaj.
[31] Tr. C. Briciu, Taxe judiciare de timbru în materie succesorală. Accesul liber la justiţie. Constituţionalitate (şi convenţionalitate), p. 282-301.
[32] În sensul că plata chiriei sau arenzii poate fi solicitată în cadrul procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite sau ocupate fără drept, a se vedea C. C. Dinu, Proceduri speciale în noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 242.
[33] A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în M. Of. nr. 465 din 6 iulie 2009, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 4 din O.G. nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, constatându-se neconstituţionalitatea acestora.
[34] Ar fi inechitabil ca pentru a cere şi obţine constatarea perimării cererii de chemare în judecată, partea ar trebui să plătească mai întâi o taxă judiciară de timbru de 50% din cea datorată pentru introducerea cererii, atunci când suspendarea procesului a avut loc, spre exemplu pentru lipsa părţilor sau alt motiv imputabil părţilor. Desigur, pentru a repune mecanismul judiciar în funcţiune, în scopul judecării cauzei, se justifică ca partea interesată de aceasta, care a fost nediligentă şi a permis suspendarea cauzei, să plătească o taxa de 50% din cea datorată iniţial. Însă, atunci când vorbim de repunerea pe rol în vederea discutării cererii de perimare, partea nu tinde la reluarea procesului, ci numai la scoaterea din circuitul judiciar a unei cereri care încarcă inutil rolul instanţei fără a mai prezenta un potenţial real litigios. Este posibil ca în unele cazuri cel care are interesul de a solicita constatarea perimării să nu fie nici măcar vinovat de suspendare (ex: suspendarea are loc în temeiul art. 242 NCPC, din vina reclamantului, dar pârâtul este cel care, după trecerea unui an, are interesul de a cere constatarea perimării cererii de chemare în judecată; care ar fi justificarea impunerii unei taxe judiciare de timbru de 50% din cea datorată pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pârâtului care cere repunerea pe rol exclusiv în vederea discutării unei cereri de perimare?).
[35] Decizia ÎCCJ nr. 12 din 10 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 458 din 24 iulie 2013. În opinia instanţei supreme, cererea de încuviinţare a executării silite formulată de către un creditor împotriva aceluiaşi debitor, în baza mai multor titluri executorii, se timbrează în funcţie de fiecare titlu executoriu supus verificării instanţei de executare. De asemenea, s-a apreciat că dispoziţiile art. 12 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999, potrivit cărora în cazul cererilor sau al acţiunilor introduse în comun de mai multe persoane pentru acelaşi obiect ori când obiectul este un drept sau o obligaţie comună, taxa judiciară de timbru se datorează în solidar, se aplică şi cererilor de încuviinţare a executării silite formulate în baza unui titlu executoriu, împotriva aceluiaşi debitor, de către mai mulţi creditori aflaţi într-un raport de indivizibilitate sau de solidaritate.
[36] În materia executării silite directe, cererea este apreciată neevaluabilă în bani, chiar dacă se referă la predarea unui bun mobil sau imobil, deoarece nu are efecte patrimoniale pentru creditor, bunul fiind deja în patrimoniul acestuia. Desigur, se poate susţine că, în sine, folosinţa bunului poate fi cuantificată, dar cred că primează interpretarea potrivit căreia obiectul executării este neevaluabil în bani, şi faţă de dispoziţia legii, conform căreia taxarea la valoare vizează „bunurile urmărite”, fiind destul de evidentă opţiunea legiuitorului de a supune sistemului procentual numai contestaţiile la „urmările silite”, iar nu şi la ,,executările directe”.
[37] În aceste cazuri, se vorbeşte de o acţiune de ,,scindare”, care nu mai are caracterul unei simple plângeri împotriva actelor de executare, terţul angajând un veritabil litigiu petitoriu cu privire la proprietatea bunului, în cadrul căruia ar trebui să facă dovada dreptului de proprietate. A se vedea, S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 264.
[38] Pentru analiza regulilor procedurale privind executarea silită asupra bunurilor aflate în coproprietate, a se vedea E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pp. 540-542.
[39] Se poate replica faptul că în acest mod s-ar putea eluda dispoziţiile privind taxa judiciară de timbru prevăzută pentru cererile de partaj judiciar în art. 5 din ordonanţă. Totuşi, trebuie văzut faptul că în cazul împărţirii bunurilor în cadrul contestaţiei la executare, nu există aceleaşi raţiuni precum cele care au impus taxa de la art. 5 pentru cererile de partaj judiciar. În primul rând, contestaţia ar putea fi formulată şi de creditor, fiind „persoana interesată”, caz în care nu ar exista nicio justificare pentru ca acesta să fie obligat să avanseze o taxă judiciară de timbru conform art. 5 din ordonanţă. În al doilea rând, trebuie ţinut cont că în acest caz partajul este un simplu incident în cadrul unei proceduri de executare, care prin ipoteză, a fost iniţiată în contra unuia dintre coproprietari. Dacă s-ar susţine că în realitate întreaga executare este făcută pentru a eluda dispoziţiile privind taxa judiciară de timbru prevăzută de art. 5 din ordonanţă pentru cererile de partaj, atunci înseamnă că ne aflăm în faţa unei cauze false în ce priveşte exerciţiul acţiunii civile, sancţiunea fiind nulitatea acesteia. Însă pentru a se ajunge la această concluzie trebuie dovedită cauza falsă în concret, într-o anume speţă, iar nu presupusă cu caracter general. Pentru o poziţie asupra problemelor generate de practica incorectă de a supune unei taxe la valoare cererile de partaj formulate de creditori, a se vedea C. Dobre, Timbrarea cererilor privind partajarea bunurilor proprietate comună. Situaţia în care o astfel de cerere este formulată de un creditor personal al unui coproprietar, în RRDJ nr. 2/2011, p. 303-307.
[40] A se vedea Judecătoria sector 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 7322 din 14 aprilie 2010, în RRES nr. 4/2011, p. 121-131. Pentru amănunte despre taxarea cererilor de întoarcere a executării sub imperiul Legii nr. 146/1997, a se vedea E. Oprina, Timbrarea cererii având ca obiect întoarcerea executării silite, RRES nr. 2/2009, p. 100-110.
[41] A se vedea, D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 256.
[42] Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
[43] S-a arătat că în ce priveşte calea de atac exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat cauza după rejudecarea sa, aceasta este supusă timbrajului potrivit regulilor de drept comun în materia căilor de atac (în prezent, art. 23 şi 24 din ordonanţă) – D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 352.
[44] Despre specificul acestei căi de atac, a se vedea V. M. Ciobanu, în lucrarea Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 1046-1047.
[45] Legea nr. 53/2003 Codul muncii, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011. Potrivit art. 266 jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod, iar conform art. 270 cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbrul judiciar. Referirea la timbrul judiciar nu mai are relevanţă.
[46] Pentru acţiunile care erau anterior scutite de plata taxelor judiciare de timbru, a se vedea D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., pp. 434-436.
[47] Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în M. Of. nr. 178 din 17 mai 2013. Sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru acţiunile îndreptate împotriva deciziilor prin care au fost soluţionate cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi acţiunile formulate în cazul în care entitatea învestită cu o cererea nu emite decizia în termenele prevăzute de lege.
[48] Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, publicata în M. Of. nr. 797 din 1 septembrie 2005. Cererile sau acţiunile în justiţie, precum şi transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor ordonanţei sunt scutite de taxa judiciară de timbru.
[49] În acest sens, s-a statuat în practica judiciară că o instituţie publică datorează taxă de timbru atunci când este vorba de contravaloarea unor lucrări – Î.C.C.J., dec. nr. 3322/2002. În acelaşi sens, s-a stabilit că pretenţiile reclamantului îşi au izvorul în neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de plată a chiriei lunare pentru imobilul proprietatea sa, obligaţie prevăzută expres în decizia de retrocedare iar aceste sume nu pot fi incluse în categoria veniturilor publice (C. A. Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 29 din 3 februarie 2010, RBCA nr. 2/2010, preluată de pe portalul www.legalis.ro). În mod corect, s-a apreciat, însă, că intră în categoria de venituri publice pretenţiile unităţii administrativ-teritoriale, având ca obiect plata contravalorii unor taxe locale (C. A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, nr. 2554 din 1 ianuarie 2000, preluată de pe portalul www.legalis.ro). În literatură a fost avansată şi soluţia ca instituţia publică să beneficieze de scutire numai dacă depune o adeverinţă eliberată de Ministerul Finanţelor Publice în sensul că obiectul cererii îl constituie venit public. A se vedea D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op.cit., p. 438. Am rezerve faţă de această soluţie. Pe de o parte, nu ştiu dacă există în cadrul Ministerului Finanţelor Publice o procedură de atestate a naturii de venit public a obiectului unor acţiuni în justiţie. Pe de altă parte, nu cred că o adeverinţă eliberată de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de conţinutul acesteia, ar scuti instanţa de verificarea nemijlocită a faptului că obiectul cererii formează sau nu venit public. Soluţia propusă reprezintă o cedare parţială a atribuţiilor instanţei către un organism statal, aflat de cele mai multe ori în legături instituţionale cu instituţia publică care este parte în proces.
[50] Punctul 35 – Sunt sau nu scutite de la plata taxelor judiciare de timbru şi timbru judiciar unităţile administrativ teritoriale în cazul altor acţiuni decât cele prevăzute de art. 17 din Legea nr. 146/1997 – care se refera la acţiunile formulate de instituţii publice, indiferent de calitatea procesuala a acestora, când au ca obiect venituri publice ? (Curtea de Apel Târgu Mureş):
„a) În susţinerea scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru şi timbru judiciar, se invocă hotărâri ale consiliilor locale, prin care s-a stabilit scutirea unităţilor administrativ teritoriale de la plata taxelor de timbru, precum şi faptul că taxele de timbru se constituie ca venituri tocmai la bugetele acestor autorităţi administrativ teritoriale.
b) În cea de-a doua opinie, s-a apreciat că dispoziţiile de excepţie ale art. 17 din Legea nr. 146/1997 nu pot fi extinse la cazuri care exced ipotezei acestei norme.
Legat de această problemă, s-a pus în discuţie şi dacă Administraţia Pieţelor – aflată în subordinea Consiliului local -, este sau nu scutită de la plata taxelor de timbru în cadrul acţiunilor comerciale, în pretenţii bazate pe raporturi juridice de drept privat.
Opinia exprimată de lit. b este cea corectă.”
[51] În acest sens, s-a decis că sumele încasate cu titlu de chirie şi virate la bugetul de stat capătă caracter de venit public, operând scutirea de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 17 din Legea nr. 146/1997 (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 6644 din 8 noiembrie 2002, în A. Pena, Taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar. Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 76 – 77); de asemenea s-a decis că sumele încasate de A.P.A.P.S. (instituţie publică) cu titlu de dividende sau din vânzarea acţiunilor la societăţile comerciale sunt venituri publice pentru că se varsă la bugetul de stat (C.A. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 939 din 26 iunie 2002, în A. Pena, op.cit., pp. 94-95); în acelaşi sens, C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 2107 din 22 martie 2002, în R.R.D.A. nr. 1/2003, pp. 154-155.
[52] Potrivit art. 26 alin. (3) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 760/C/1999 ,,În înţelesul Legii nr. 146/1997, în categoria „venituri publice” se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului trezoreriei statului, veniturile din rambursări de credite externe şi din dobânzi şi comisioane derulate prin trezoreria statului, precum şi veniturile bugetelor instituţiilor publice/de interes public cu caracter autonom, provenite din sursele prevăzute în legile de aprobare a bugetelor”.
[53] A se vedea D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 439.
[54] Comunicarea părţii adverse intervine numai în cazul în care cererea de ajutor public judiciar a fost încuviinţată în cursul judecăţii, nu şi atunci când intervine în etapa regularizării cererii de chemare în judecată.
[55] În mod corect s-a arătat în literatura de specialitate că din interpretarea a contrario a dispoziţiilor legale se deduce că numai încheierea de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar este susceptibilă de reexaminare – D. Băldean, G. Cr. Frenţiu, Ajutorul public judiciar în materie civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 83. Prin urmare, singurul interesat în formularea unei cereri de reexaminare este cel care a solicitat ajutorul public judiciar. Partea adversă, în măsura în care apreciază că acordarea ajutorului public judiciar s-a întemeiat pe necunoaşterea situaţiei reale a celui care a formulat cererea, poate sesiza instanţa în condiţiile art. 17 din O.U.G. nr. 51/2008.
[56] Art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
[57] În acelaşi sens, G. Cr. Frenţiu, Probleme practice referitoare la acordarea ajutorului public judiciar în materie civilă, în Dreptul nr. 3/2011, p. 150. Autoarea arată că între momentul înregistrării acţiunii şi cel al dezînvestirii instanţei, competenţa acordării ajutorului public judiciar revine instanţei investite cu soluţionarea cauzei; între momentul pronunţării hotărârii de prima instanţă şi momentul declarării căii de atac, fiind vorba de o cerere de ajutor public judiciar în vederea declarării căii de atac, competenţa revine instanţei a cărei hotărâre se atacă, însă în alt complet decât cel care a soluţionat cauza în fond; ulterior, competenţa de a se pronunţa asupra ajutorului public judiciar revine instanţei competente să judece calea de atac.
[58] Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
[59] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 475.
[60] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 265-266.
[61] Pentru aplicarea acestei reguli, a se vedea Tr. Dârjan, notă la C. A.Cluj, decizia nr. 1014 din 28 aprilie 2010, în CJ nr. 5/2010, p. 261-263.
[62] Soluţii asemănătoare au fost exprimate în literatura de specialitate apărută după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. De asemenea, s-a arătat că, dacă reclamantului i s-a comunicat prin adresă obligaţia evaluării obiectului cererii, precum şi cea a timbrării la valoarea precizată, iar, în termen de 10 zile, reclamantul nu-şi îndeplineşte decât prima obligaţie, judecătorul trebuie să acorde un nou termen de 10 zile pentru satisfacerea obligaţiei de timbrare. A se vedea, D. N. Theohari, în lucrarea Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole (coordonator G. Boroi), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 484.
[63] Pentru analiza compatibilităţii dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013 cu cele privind regularizarea cererii de chemare în judecată, a se vedea Gh. Florea, în lucrarea Noul Cod de procedură civilă (coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae), p. 570-571.
[64] S-a stabilit că odată ce instanţa de judecată a încuviinţat cererea de eşalonare a plăţii taxei judiciare de timbru, plata ratelor lunare stabilite în sarcina fiecăreia dintre părţi este o chestiune ce ţine de executarea obligaţiei de plată sau, dacă se impune, de executarea silită a hotărârii, care se efectuează de către organele abilitate în acest sens. Prin urmare, după ce a fost încuviinţată eşalonarea, chiar dacă partea nu achită ratele stabilite, instanţa nu mai poate anula cererea – ÎCCJ, secţia I civilă, decizia nr. 4600 din 19 iunie 2012, în B.C. nr. 4/2013, preluat de pe portalul www.legalis.ro.
[65] A se vedea, D. N. Theohari, C. M. Ilie, M. A. Bîrlog, op. cit., p. 458.
[66] Soluţia a fost aplicată şi în perioada anterioară Legii nr. 146/1997. A se vedea, D. Lupaşcu, op. cit., p. 59.
[67] Ar putea fi vorba de o modificare a obiectului cererii [art. 204 alin. (1) NCPC] sau de o precizare a câtimii pretenţiilor [art. 204 alin. (2) pct. 2] sau de probe prin care se dovedeşte indubitabil că obiectul cererii are o valoare mai mare decât cea declarată iniţial de reclamant iar acesta, graţie naturii acţiunii (e.g. o acţiune reală) nu este nevoit să formuleze o cerere de precizare a câtimii. În orice caz, textul nu este aplicabil în situaţia în care obiectul cererii ar creşte în valoare în cursul procesului (dobânzile sau alte accesorii, care curg în cursul procesului).
[68] S-a apreciat că este întemeiată critica legată de faptul că în mod greşit instanţa de apel a considerat că prin scutirea de plată a taxei de timbru în faţa instanţei de fond a reclamanţilor, sunt scutiţi de plata taxei de timbru în calea de atac a apelului pârâţii apelanţi, dar această eroare nu este de natură a atrage modificarea deciziei pronunţate în apel (C. A. Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 1308 din 24 noiembrie 2010, în BCA nr. 4/2011, preluat de pe portalul www.legalis.ro).
[69] Teza aplicării imediate a normelor de procedură cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013 ar putea fi favorizată de motivele care justifică situaţia de urgenţă necesară în cazul adoptării unui asemenea act normativ, respectiv nevoia de compatibilizare a regulilor privind taxa judiciară de timbru cu cele cuprinse în noul Cod de procedură civilă, în special cele relative la procedura regularizării cererii de chemare în judecată. Totuşi, cred că principiul adoptat de noul Cod de procedură civilă, în art. 24 alin. (1), nu poate fi ignorat şi nici pus în discuţie atât de uşor.
[70] Procedura prevăzută în art.1.049-1.052 NCPC îşi are originea, cel puţin sub aspect formal, în procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite prin uzucapiune, reglementată de art. 130 din Decretul nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor referitoare la cărţile funciare. În zonele în care aceasta procedură a fost aplicată am identificat situaţii în care timbrajul unor cereri având ca obiect uzucapiune a fost stabilit în funcţie de valoarea obiectului cererii (a se vedea, ICCJ, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6318 din 4 iulie 2009, preluată de pe portalul www.legalis.ro).

Conf. univ. dr. Traian-Cornel BRICIU
Facultatea de drept, Universitatea din Bucureşti
Avocat

*Articolul, într-o formă mai elaborată, va fi publicat în RRDP nr. 4/2013

Secţiuni: Procedură civilă, RNSJ

Cuvinte cheie: ajutor public judiciar, consilieri juridici, instanta de judecata, probe, restituire taxa de timbru, taxa de timbru, timbru judiciar, Traian Cornel Briciu

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!