O viață de judecător. Episodul 7: Porcăria miracolelor
29 august 2013 | Ion TURCU
Pentru tinerii de azi, născuți după Revoluție sau cu puțin timp înainte, un supermarket, un mall și alte asemenea zidiri fac parte din banala normalitate. Mă uimește, mai ales, dezinvoltura copiilor preșcolari, care nu sunt câtuși de puțin complexați în templele consumului ridicat la rangul de inconștiență.
În copilărie, ca preșcolar, țineam locul la coadă la o prăvălie unde se bănuia că se va introduce marfă, în timp ce mama și sora mea se plantau la alte cozi la fel de misteriose. Cu o anecdotă din acel timp va fi mai ușor de înțeles fenomenul. Un cetățean vede o coadă și îl întreabă pe ultimul la ce stă la coadă? Acesta îi răspunde că nu știe, dar nu are importanță, pentru că orice s-ar da e binevenit.Trecătorul continuă investigația din persoană în persoană, cu același rezultat, până când ajunge la primul din coadă. Dialog. Î: ”La ce stați la coadă?” R:”Care coadă?”. ”Cea din spatele D-voastră.” Î: ”La ce stau ei la coadă?”, R: ”Ei s-au așezat luând-se după dumneavoastră. Și repet întrebarea, la ce stați la coadă?”.R: ”La nimic, mi s-a făcut rău și m-am sprijinit aici de perete.” Trecătorul îl sfătuiește să plece de acolo pentru că îi derutează pe ceilalți. Celălalt îi replică: ”Cum o să plec, dom`le, tocmai acum când am șansa de a fi primul la coadă?!”
Pentru tineretul de astăzi, un supermarket este normal să existe, cu toate că excesul de diversificare a ofertei și prețurile relativ scăzute sunt pentru generația mea un exces imoral, tot așa cum penuria din trecut și înfometarea populației erau condamnabile.
Situația de după Război era explicabilă. Economia era distrusă, poporul era traumatizat de schimbarea orânduirii sociale, sursa principală de alimente era nimicită de colectivizare, etc. În preajma Revoluției, s-a dus o politică de înfometare pentru a se rambursa datoria la FMI și pentru a obține retehnologizarea. Astăzi, judecând de pe altă poziție, spunem că rambursarea a fost pripită și retehnologizarea nu și-a atins scopul pentru că s-a decretat de la nivelul primului ministru că industria este un morman de fier vechi, la fel ca și flota. Un singur exemplu: prețul cu care s-a vândut întregul combinat de utilaj greu din Cluj-Napoca nu acoperă prețul cu care s-a cumpărat una dintre presele existente în combinat.
Se vehiculează și ideea că printre motivele acceptării țării noastre în UE se numără și distribuirea în rolul de țară consumatoare. Împrejurarea că românii nu aveau bani destui pentru consum nu era un obstacol insurmontabil, pentru că băncile din UE și-au extins sucursalele pentru a-i ”ajuta” pe români să se îndatoreze nu doar la investiții, ci și la consum.
În penuria alimentară din preajma Revoluției fiecare se descurca ”cum putea” și frigiderele erau uneori pline, alteori goale, dar prăvăliile erau veșnic goale. Și eu am găsit o soluție pentru a combate penuria și dacă această soluție era crimă, răspunderea mea penală s-a prescris. Aveam o ”relație” la întreprinderea Avicola Florești în persoana contabilului șef care o dată pe săptămână îmi scria un bon cu care plăteam la casierie marfa și apoi o predam grefierului-șef care o distribuia celorlalți salariați ai judecătoriei pe care o prezidam.
Alții o duceau mai greu, pentru că nu găsiseră formula de a ieși din criză. Aceaștia apelau uneori la miracole.
Iată un exemplu: Întreprinderea ISCIP Bonțida avea ca obiect de activitate prăsila și îngrășarea porcilor, pentru export. Pe toată suprafața, de câteva sute de hectare, nu exista niciun cm² de spațiu pentru sacrificare. Cu toate acestea, pe poartă ieșeau fleicile în cizmele de cauciuc și în cămășile muncitorilor. Miracolul era incontestabil. Pentru considerente de acuratețe deontologică nu pot exclude nici ipoteza zonei contaminate, dată fiind imediata apropiere a Sfintei Mănăstiri Nicula cu celebra icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Dar cum Miliția din comună nu era sensibilă la miracole și organiza controale la poartă la intervale cunoscute numai de Miliție, aresta 10-20 de ”infractori” și îi trimitea în judecată în procedura infracțiunilor flagrante. Cu un asemenea caz care implica un grup de 80 -100 de inculpați am fost confruntat eu în iarna lui 1988. Văzând proporțiile cazului mi-am asumat judecarea și, așa cum erau îndrumările conducerii Tribunalului, dar și ale Ministerului Justiției, am decis să utilizez și o ”metodă de influențare obștescă”, cea mai adecvată fiind în acest caz pronunțarea sentinței de condamnare la locul faptei. Locul pronunțării era cantina, situată imediat după intrarea în incintă. Inculpații erau arestați și păziți de Miliție. Eu am parcat automobilul în afara incintei și după pronunțare am revenit la automobil. În acel moment se petreceau două mișcări:
1. Pe poarta mică ieșeau muncitori care aveau în cizmele de cauciuc fleici vizibile cu ochiul liber, ca dovadă a eficienței măsurii de influențare obștească.
2. Pe poarta mare intra Dacia 1310 neagră a procurorului-șef al județului cu șoferul la volan fără alți pasageri. Probabil că fusese invitat la o partidă de golf, fără nicio legătură cu ceea ce făceau muncitorii. Mai probabil este că acel șofer fura cu portbagajul în timp ce muncitorii furau cu buzunarul. Și mai probabil este, însă, că șoferul se afla în misiune ordonată de șeful său.
Și când te gândești că toate acestea se petreceau numai și numai datorită miracolului!
prof. univ. dr. Ion TURCU
magistrat-pensionar
