Interviu Valeriu Stoica. Despre fidelitate, integritate și curaj
16 septembrie 2013 | JURIDICE.ro
Andrei Săvescu: Stimate domnule Profesor, este o onoare să fiu astăzi în biroul dumneavoastră și vă mulțumesc că ați avut amabilitatea să ne acordați un interviu pentru JURIDICE.ro. Vreau să vă pun câteva întrebări cu privire la drept în general, cu privire la avocatură și cu privire la dumneavoastră. Valorile societății STOICA & Asociații, pe care ați fondat-o în 1995 împreună cu doamna Cristiana Irinel Stoica, sunt foarte interesante și cred că necesită o mică explicație: fidelitate, integritate și forță. Sunt acestea specifice lumii dreptului?
Valeriu Stoica: Au fost, sunt și sper să rămână specifice pentru lumea dreptului. Nu este întâmplător că noi am pus în deviza noastră aceste trei valori.
Fidelitatea are multiple dimensiuni, nu mă refer la fidelitatea de tip medieval, nu mă refer nici la fidelitatea soțiilor faraonilor, care se înmormântau de vii cu soții lor, este vorba de o fidelitate în sens modern, o fidelitate care se manifestă în primul rând în raport cu propria noastră cultură organizațională. Cei care lucrează la STOICA & Asociații trebuie să fie fideli acestei culturi organizaționale pe care am întemeiat-o împreună, pe care am creat-o împreună, pe care am dezvoltat-o împreună. Este vorba totodată și despre fidelitatea față de clienți și față de interesele pe care clienții le au. Rostul avocatului este să obțină rezultate pentru clienții pe care, într-un fel sau altul, fie îi apără, fie le slujesc interesele comerciale, patrimoniale sau nepatrimoniale.
Este apoi fidelitatea față de drept. Când spun asta, mă gândesc la fidelitatea față de valorile fundamentale ale dreptului. Noi, de obicei, asociem dreptul cu fundamentul moral al echității, ceea ce nu este inexact, dar, în realitate, valoarea supremă a dreptului este ideea de bine. Adagiul latin pe care eu îl apreciez cel mai mult este: jus est ars boni et aequi. Dreptul nu este numai arta de a face dreptate, este și arta de a face bine. Altfel spus, nu există dreptate dacă ea nu este subsumată ideii de bine. O dreptate mecanică, o egalitate mecanică, ar putea de multe ori să ducă la un rău. Ca să poți să dai dimensiunea adevărată a dreptății, a echității, trebuie să o subsumezi întotdeauna ideii de bine. Atunci când vorbim de fidelitate, avem în vedere și poziționarea față de sistemul de drept și față de aceste valori care fundamentează sistemul de drept: binele și echitatea.
V-ați referit la integritate. Trăim într-o lume în care pare să conteze din ce în ce mai puțin valorile tradiționale, valorile morale. Eu sunt un liberal, dar liberalismul pe care l-am profesat și îl profesez, mă refer la o concepție teoretică, nu la una politică, este legat de valori foarte solide. Nu sunt de acord cu cei care cred că liberalismul înseamnă relativizarea valorilor. Din acest punct de vedere, poate ar trebui să adaug o conotație liberalismului meu: sunt un liberal conservator. Aș zice că, pe măsură ce trece timpul, sunt din ce în ce mai conservator… Iată de ce, integritatea este o valoare poate conservatoare, dar o valoare care este în măsură să țină lumea închegată. Solidaritatea lumii în care trăim nu este posibilă fără integritate. Coerența lumii în care trăim nu este posibilă fără integritate, iar avocatul ar trebui să țină seama în întreaga sa profesie de această valoare. Pentru că vorbeam mai devreme de fidelitatea față de interesele clienților, de exemplu, această fidelitate trebuie să meargă până acolo unde interesele clienților contrazic legea sau contrazic o valoare morală. Avocatul trebuie să apere cu toate mijloacele profesionale, cu toată priceperea profesională, interesele clientului, dar numai până acolo unde aceste interese ar depăși marginile legalității sau marginile acelor valori de care vorbeam mai devreme: binele și echitatea. Este vorba și despre o integritate care ține de structura organizațională. Pentru ca o instituție să fie solidă are nevoie de valori care să-i dea coerență. În România este o problemă mare, aceea a continuității instituțiilor. Apar peste noapte instituții, structuri economice. Uitați-vă la peisajul orașului, de-a lungul anilor au apărut o mulțime de restaurante, care după un an-doi au dispărut, apar ONG-uri care la început par să aibă foarte multă energie, dar cărora după câtva timp le secătuiesc forțele. Soliditatea societății românești depinde foarte mult de forța instituțiilor care compun această societate, și nu mă refer aici doar la instituțiile publice. Mă refer, în primul rând, la cele din zona privată, din zona economică și din zona organizațiilor non-profit. Continuitatea acestor structuri organizaționale constituie secretul solidității unei societăți. Iată de ce, integritatea în cadrul unei structuri organizaționale este fundamentală. Faptul că de 18 ani societatea de avocați STOICA & Asociații rezistă pe piața avocaturii – aș putea spune că suntem la majorat anul acesta – se explică prin faptul că ținem la această integritate a fiecărui membru al societății noastre de avocați, dar și la integritatea acestei structuri organizaționale în ansamblul ei.
Vorbeați mai devreme de forță. E vorba de termenul „fortitudo”, care nu exprimă numai ideea de forţă, ci, mai ales, implică ideea de curaj. Fortitudinea este în primul rând curajul! Fidelitatea și integritatea ar rămâne fără instrument de lucru, n-ar putea fi operaționale dacă nu ar exista și curajul de a afirma valorile profesiei, de a afirma credința în ideea de drept și de bine și de a lupta pentru interesele clienților. Curajul este esențial pentru un avocat. Iată de ce aceste trei valori definesc societatea noastră: fidelitatea, integritatea și curajul.
Andrei Săvescu: Dacă e nevoie de curaj, înseamnă că există niște riscuri în a susține într-o societate ca societatea românească valori ca fidelitatea și integritatea?
Valeriu Stoica: Nu numai la noi există riscuri, în toată lumea există riscuri. Pentru că există nu numai cei care apără valorile, există și cei care pur și simplu nu cred în valori, există și cei care au valori negative. Ca urmare, peste tot în lume, apărarea valorilor presupune și curaj. Presupune mai întâi curajul de a învinge propria comoditate. Aceasta aș spune că este prima și cea mai importantă dimensiune a curajului, pentru că fiecare dintre noi, la un moment dat, intră într-un sistem de inerții zilnice, cotidiene, într-un sistem de inerții mentale, într-un sistem de inerții profesionale. Toate acestea sunt necesare pentru coerența unei instituții, dar sunt și foarte periculoase, pentru că dacă inerțiile acestea devin un obstacol în calea inovației, în calea descoperirii unor lucruri noi, dacă devin limitări intelectuale, atunci toate acestea blochează dezvoltarea unei organizații.
Andrei Săvescu: Aș vrea să profit de prilej ca să vă pun o întrebare care, sunt sigur, ar necesita o discuție amplă, dar sper să ne putem referi și în puține cuvinte la subiect. Mai întâi, vreau să dau contextul: știu că anul acesta este un an special, e un an special pentru că dumneavoastră împliniți o vârstă foarte frumoasă, o vârstă rotundă, de șaizeci de ani. În semn de recunoaștere a activității dumneavoastră științifice, Revista Română de Drept Privat a declarat anul 2012 ca fiind „anul Valeriu Stoica”. Având în vedere această experiență și aplecarea dumneavoastră pentru dreptul privat, risc să vă adresez o întrebare foarte generală, care necesită un răspuns amplu, dar pe care sper să mi-l puteți da în acest cadru. Ce înseamnă dreptul pentru dumneavoastră, de la înălțimea experienței pe care o aveți? Eu personal sunt foarte curios de asta și sunt convins că și generațiile de studenți care urmăresc acest interviu o să fie curioși de răspunsul dumneavoastră. Ce înseamnă dreptul?
Valeriu Stoica: Dacă răspund la întrebarea dumneavoastră din perspectiva experienței pe care o am, ar trebui să evoc pe scurt această experiență. Mă ocup de drept din momentul din care am început să studiez ca student acest domeniu, așadar, de peste 40 de ani, din 1972, când am devenit student la Facultatea de Drept. Dacă la început, tărâmul acesta era cu adevărat misterios pentru mine, mai ales ca limbaj, ulterior am început să fiu atras de dubla dimensiune pe care o are dreptul. Îmi amintesc că la primele seminare de drept civil, pe care le-am făcut cu regretatul Profesor Gheorghe Beleiu, mă simțeam ca la un curs de limbi străine. Pentru un proaspăt absolvent de liceu, termeni ca uzucapiune, prescripție, nulitate, păreau elemente dintr-o limbă străină Şi înveți greu o limbă străină. Primul an de facultate a fost dificil tocmai pentru că a presupus această însușire a limbajului juridic, învățarea acestei limbi străine a dreptului.
De ce insist asupra acestui aspect? Pentru că dacă vorbim de o dublă dimensiune a dreptului, prima dimensiune este cea tehnică. Există o tehnică a construcției normelor juridice, există o tehnică a raționamentului juridic și, după aceea, există o tehnică a cercetării normei juridice. Toate aceste aspecte tehnice trebuie bine însușite. În absența lor ești ca un electrician care nu știe să deșurubeze un bec. Numai că dimensiunea tehnică a dreptului, oricât de importantă ar fi, este pusă în slujba celei mai importante dimensiuni, care este dimensiunea valorilor. Dreptul, cum spuneam și mai devreme, este un sistem normativ întemeiat pe valori. Fiecare normă juridică se fundamentează pe o anumită valoare. Rostul juristului este nu numai să descopere construcția tehnică a normei de drept. Rostul cel mai important este să identifice valoarea pe care se fundamentează norma și, după aceea, să interpreteze norma și s-o aplice în practică în raport cu acea valoare care constituie fundamentul ei. Iată deci că aceste două dimensiuni – dimensiunea tehnică și cea axiologică – sunt complementare, una este în slujba celeilalte. Dimensiunea tehnică este în slujba dimensiunii axiologice. Arta studierii dreptului este înțelegerea acestei duble dimensiuni.
Nu întâmplător, după ce am absolvit Facultatea de Drept, am fost multă vreme atras de ideea de a deveni și profesor la facultate. A trecut ceva timp până când s-a întâmplat lucrul ăsta, pentru că am fost o bună perioadă de timp judecător. Unsprezece ani am fost judecător, mai întâi la Judecătoria Sectorului 5, apoi la Tribunalul București. Am lucrat în egală măsură în civil și în penal. Mulți cred că sunt doar civilist, dar începuturile mele ca practician și, chiar ca scriitor de drept, au fost în domeniul penal. Am și scris în perioada de început câteva studii legate de dreptul penal, dar pasiunea mea a rămas tot timpul dreptul civil. Dacă vorbim de fidelitate, atunci trebuie să spun că am rămas toata viața, dincolo de micile mele infidelități, fidel dreptului civil. Experiența mea juridică a fost împlinită după 1990, când am putut să devin avocat. Am rămas profesor la facultate și am început să practic avocatura. Am fost o vreme conducătorul Institutului Național al Magistraturii. Am fost o vreme ministru, cum bine știți. Am fost o vreme în Parlament. Toate acestea sunt experiențe juridice care mi-au permis perspective multiple asupra dreptului.
Orice domeniu este ca un caleidoscop. Are multiple fațete. Dacă privești dreptul dintr-o singură perspectivă, o să vezi o anumită fațetă. Dar riscul este să ai o viziune simplistă. În momentul în care vezi cât mai multe fațete ale fenomenului, atunci pe de o parte te apropii de cunoașterea de ansamblu, iar pe de altă parte, poți să mergi și în profunzimea acelui fenomen. Așadar, avantajul experienței mele profesionale a fost că am putut să privesc dreptul din multiple perspective. Mai întâi, ca student, ca novice, după aceea ca judecător, după aceea ca profesor, ca formator de magistrați, ca făcător de legi, dacă îmi permiteţi această expresie mai puțin elegantă, fiind în Parlament aproape două legislaturi, ca Ministru de Justiție. Văzând din toate acele perspective fenomenul dreptului, am putut să realizez foarte bine că adevărata dimensiune a Patriei, despre care din păcate vorbim foarte puțin în ultimul timp, este spațiul constituțional și juridic pe care îl construim împreună. Putem vorbi și din alte perspective despre Patrie.
Dar, cum discutam demult, la începutul anilor 90, cu un profesor din Franța, de origine română, un foarte bun specialist în dreptul european și un foarte bun prieten, Vlad Constantinescu, cel puțin pentru noi, pentru juriști, Patria este această construcție constituțională și juridică. Şi până la urmă, suntem buni patrioţi în măsura în care dăm coerență acestui sistem juridic, acestui spațiu în care trăim, dacă reușim să îl facem mai bun, dacă reuşim să îl facem mai simplu, mai direct, mai accesibil, mai solid. Din acest punct de vedere, indiferent de profesia pe care o avem, că suntem avocați, profesori, procurori, judecători, notari, juriști, jurisconsulți, toți împreună suntem un fel de preoţi ai cultului dreptului și România, în momentul de față, trece printr-o perioadă de mare provocare, pentru că reconstrucția sistemului juridic românesc după perioada comunistă a fost foarte dificilă din multiple puncte de vedere. Mai întâi, a fost nevoie de o recuperare a fundamentelor dreptului, de origine continentală. Din fericire, ele nu au fost cu totul alterate pe timpul comunismului. Am păstrat o bună parte din ele, chiar și pe timpul comunismului, pentru că noi am păstrat Codul civil spre deosebire de multe țări din jurul nostru. Și, cum am spus de multe ori, Codul civil român din 1864 a fost mai rezistent decât comunismul. A fost după aceea nevoia de a face contemporane aceste tradiții recuperate cu ceea ce s-a întâmplat între timp în întreaga lume și în primul rând în Europa, în domeniul dreptului. A fost nevoie și de o perioadă în care să redevenim contemporani cu lumea juridică de tradiție continentală. A fost după aceea integrarea europeană, ce a presupus un import masiv de norme juridice din dreptul comunitar.
Toate astea au dat multe incoerențe sistemului de drept, există multe zone de confuzie, există multe contradicții. Iată de ce avem cu toții datoria, indiferent de profesia juridică pe care o avem, să contribuim la redarea coerenței acestui spațiu juridic, pentru că, până la urmă, peisajul juridic al unei țări poate să fie accesibil, poate să fie frumos, poate să fie urât, poate să fie exact, așa cum este un peisaj din natură. Dacă vorbim de o țară, care prin bunătatea lui Dumnezeu, are o geografie seducătoare, atunci trebuie să înlăturăm din această țară acele zone de urât pe care omul le-a creat, inclusiv în domeniul dreptului și inclusiv în practica dreptului. Iată de ce cred că, pe de o parte, reedificarea sistemului de drept pentru a-i reda echilibrul și, pe de altă parte, reconstrucția profesiei juridice, pentru a putea să aplice corect normele juridice, au fost și încă sunt provocări majore pentru România. N-am finalizat acest proiect. Este un proiect în derulare, este un proiect pe care împreună trebuie să îl ducem la bun sfârșit.
Andrei Săvescu: Da, România traversează o situație specială, într-adevăr. Referindu-ne la avocatură, în perioada de după Revoluție și în special în ultima perioadă, mai multe case de avocatură din străinătate și-au făcut simțită prezența activă și, în general, probabil că s-a intensificat competiția pe piața avocaturii. Întrebarea nu se referă exact la această chestiune, ci întrebarea este dacă se mai poate vorbi, în condițiile sălbăticiei de pe piața avocaturii, despre fidelitatea clienților sau despre integritatea morală a avocaților.
Valeriu Stoica: De vorbit, se poate vorbi, și aici este datoria noastră să vorbim. Faptul că există fenomene care contrazic și fidelitatea și integritatea în profesia noastră nu trebuie să ne dezamăgească. Întotdeauna am crezut că dezamăgirea nu este o stare bună atunci când apar pericole, provocări, oricât de dificile ar fi ele, reacția sufletească nu este aceea de dezamăgire, de evaziune, de fugă. În mod normal, în fața unora asemenea primejdii, trebuie să recurgem la fortitudine. Trebuie să avem curajul să înfruntăm aceste pericole, aceste primejdii și să le depășim. Și cred că și profesia de avocat a trecut – ca și sistemul de drept – ca și întreaga structură juridică din România, printr-o perioadă de reconstrucție. Și în acest domeniu am avut de recuperat valori tradiționale existente din societatea românească înainte de comunism.
Dar în același timp, dacă vorbeam mai devreme despre această mișcare de sincronizare a culturii noastre juridice cu cultura juridică europeană, și aici s-au produs niște mutații pe plan european și pe plan mondial care au transformat și profesia juridică din România. Prima noastră intenție după 1990 a fost să recuperăm profesia juridică înțeleasă ca o profesie liberală veritabilă, adică individualistă. Tradiția avocatului în România înainte de comunism a fost aceea a unei profesii liberale, în care personalitatea avocatului era elementul cel mai important și, în general, existau cabinete individuale. Nu existau societăți de avocați înainte de comunism în România. Dar, între timp, mai ales sub influența culturii juridice anglo-saxone, Europa Occidentală a cunoscut o transformare a profesiei de avocat în sensul corporatizării ei. Lucrul acesta s-a întâmplat și în România, mai ales pentru că există o evoluție corporatistă, economică, respectiv crearea de mari corporații în economie. Atunci aceste fenomene economice au determinat o transformare a profesiei de avocat, pentru că aceste mari corporații economice au avut nevoie de structuri juridice polivalente care să le acorde asistență în toate domeniile posibile și, în felul acesta, a fost nevoie de echipe de avocați care să poată să presteze servicii juridice complete pentru asemenea structuri corporatiste. Asta nu înseamnă pierderea caracterului liberal al profesiei de avocat. Ar fi cel mai mare rău care s-ar putea întâmpla, pentru că, totuși, profesia de avocat nu este o profesie comercială. E adevărat că este o profesie în care şi câștigul contează destul de mult, dar nu este singurul lucru important în profesia de avocat. Dimensiunea liberală, individuală, a profesiei trebuie să fie păstrată chiar atunci când e vorba de o mare echipă integrată, de o mare societate de avocați. Contează foarte mult personalitatea unui avocat, contează foarte mult afirmarea calităților individuale pe care le are fiecare avocat.
Concurența de care vorbeați dumneavoastră și care uneori creează impresia sălbăticiei nu vine din zona avocaturii. Ea vine din modul în care capitalismul, în România, după comunism, s-a reinstalat. Există fenomene de început care peste tot în lume au fost însoțite de asemenea aspecte de sălbăticie, cum spuneați. Și încă se vorbește în România despre capitalismul sălbatic. Dar acesta nu este veritabilul capitalism. Din păcate, s-a creat un clișeu foarte periculos. Asocierea capitalismului cu asemenea fenomene de sălbăticie, care, de fapt, nu sunt specifice adevăratului capitalism. Capitalismul veritabil este bazat pe concurență onestă, este capitalismul bazat pe competiție, este capitalismul bazat pe reguli. Ca urmare, și profesia de avocat trebuie să-și respecte propriile reguli. Şi aceste fenomene de competiție neonestă care încă există trebuie să fie înlăturate și cred că este foarte important ca profesia să-și apere valorile tradiționale.
Andrei Săvescu: Am observat că nu v-ați implicat în activitatea Baroului, nu ați candidat la Uniune, nu v-ați implicat în activitatea organelor profesiei de avocat. Sigur ca ați fost implicat într-o mulţime de alte proiecte. De ce ? Și apoi mai am o altă întrebare legată de subiect.
Valeriu Stoica: Est modus in rebus, domnule Săvescu. Ați spus mai devreme că m-am implicat în foarte multe lucruri, există o măsură în toate și o limită în toate. Multă vreme, cum bine știți, am făcut și politică, am crezut că nu este bine și nu este onest din partea mea să fiu implicat în același timp în politica veritabilă, politica în sensul competiției între partide, și să fiu implicat în structurile de conducere ale profesiei, pentru că acestea trebuie să fie independente și nepartizane. Acum când m-am retras din politică, din politica partizană, şi o să revin imediat asupra acestei precizări, aș putea fi pregătit să mă implic în astfel de structuri ale profesiei, însă este prea târziu pentru mine. Cred că e momentul ca oamenii tineri din profesia noastră să-și asume destinele profesiei de avocat, este momentul ca ei să se implice pentru consolidarea acestei profesii, în sensul de care vorbeam mai devreme, de recuperare a unor reguli foarte clare, mai întâi de deontologie profesională și, după aceea, de aplicare a acestor reguli la nivelul profesiei de avocat.
Dar eu sunt solidar cu toți cei care în acești 23 de ani din perioada postcomunistă s-au implicat în profesia de avocat, fie la nivel de Barou, fie la nivelul Uniunii, și nu pot decât să îi felicit pe acei care au reconstruit profesia de avocat în România la nivel instituțional în această perioadă. Ceea ce au făcut ei este temelia bună pentru ceea ce trebuie făcut în continuare, dar, repet, este nevoie ca avocații să se implice în profesia lor. A crede că poți locui într-o casă fără să o îngrijești este o mare eroare. Cu timpul, o casă neîngrijită se degradează. Trebuie să ne ocupăm de casa avocaturii cu toții, pentru că este casa în care trăim profesional și, dacă vrem ca această casă să fie frumoasă și solidă, trebuie din când în când să facem și curățenie, să facem și ordine, să o păstrăm frumoasă. Îi încurajez pe oamenii tineri din profesie să se implice în structurile Baroului, în structurile Uniunii, și îi voi sprijini cu sfaturile mele oricând, dacă ele sunt utile.
Andrei Săvescu: Credeți că integritatea este un avantaj competitiv pentru un avocat? În afară de faptul că sigur partea frumoasă există, dar e un avantaj competitiv?
Valeriu Stoica: Am spus de multă vreme că, pe termen mediu și pe termen lung, cinstea este mai profitabilă decât necinstea. Poate că, pe termen scurt, uneori necinstea pare să ofere un avantaj, dar pe termen mediu și lung necinstea eșuează și avem multiple exemple în societatea românească. După 1990 au fost oameni care au crezut că peste noapte pot să facă foarte multe lucruri prin diferite mijloace, nu toate corecte, le-au și făcut, dar cum le-au făcut, le-au și pierdut. Și mulți dintre ei și-au pierdut chiar libertatea. Iată de ce, repet, pe termen mediu și pe termen lung, cinstea este mai profitabilă, inclusiv în termeni economici, decât necinstea. Profitul corect, cinstit, este solid și de lungă durată, profitul făcut peste noapte prin încălcarea regulilor, se pierde tot peste noapte. Iată de ce, și pentru avocați, spun același lucru. Deontologia este premisa cea mai solidă pentru prosperitatea unei societăți de avocați.
Andrei Săvescu: Aș vrea să revenim la o chestiune pe care ați abordat-o mai devreme, care mărturisesc m-a luat prin surprindere. Ați spus că ați fost implicat în activitatea politică, ceea ce nu mi se pare bine să nu mai fiți, pentru că oricum în mintea mea sunteți un reprezentant al curentului liberal, foarte vizibil, foarte influent, e adevărat că în ultima vreme nu v-am văzut la televizor, dar asta este totuși o surpriză pentru mine.
Valeriu Stoica: Mă bucur că insistați asupra acestui aspect, pentru că mai devreme și eu doream să revin asupra formulei de „politică partizană”.
Există din punctul meu de vedere două moduri de a face politică. Eu cred că fiecare cetățean are obligația să facă politică. Nu cred că este posibil pentru un cetățean să nu facă politică, problema este cum o face. Eu cred că există două feluri de a face politică, există politica partizană, adică politica la nivelul partidelor și politica la nivelul cetățeanului. Politica partizană este unul dintre elementele fundamentale ale jocului politic democratic. Democrația nu poate exista în afara partidelor. De ce este nevoie de ele? Pentru că nimeni nu are monopolul adevărului. Nimeni nu are monopolul soluțiilor corecte, omul este o ființă imperfectă, o ființă sortită greșelii. Ceea ce pare un lucru bun astăzi, peste timp s-ar putea să aibă consecințe rele. Corectarea periodică a erorilor pe care le facem este necesară. Ideea de corectare a erorilor prin revizuiri succesive s-a născut în primul rând pe terenul dreptului. Când s-a creat formula „audiatur et altera pars”, de fapt asta s-a dorit să se spună. Adevărul nu poate să fie accesibil numai prin viziunea unei părți. Pentru a cunoaște adevărul faptelor într-un proces trebuie să ai viziunea tuturor părților, pentru că fiecare reflectă o parte a adevărului. Dacă te rezumi la o singură viziune, atunci adevărul acela este parțial, și de multe ori poate să creeze o imagine falsă a realității.
Din domeniul dreptului, după multe secole, această idee a trecut în politică, pentru că atunci când s-a născut politica modernă democratică, rostul ei a fost tocmai acesta, să se evite prelungirea erorii prin perpetuarea la putere a erorii. În momentul în care cineva stă la putere o perioadă îndelungată, greșelile care se fac se transformă în reguli de durată, cu consecințe catastrofale pentru societate. Comunismul a fost doar un exemplu în acest sens, un exemplu de perpetuare a erorii pe o perioadă lungă, cu consecințe catastrofale pentru societate. Jocul politic democratic, care presupune concurenţa între partide, pleacă tot de la această idee. Atunci când un partid vine la putere cu un anumit program, poate că rezultatele la început sunt bune, după un timp însă apar rezultate negative. În momentul acela, partidul nu mai are puterea să-și corecteze propriile erori. Dacă rămâne în continuare la putere, tendința lui va fi să-și eternizeze erorile pe care le face, și atunci este nevoie ca un alt partid să vină la putere pentru a corecta ceea ce s-a greșit înainte. Prin acest joc al succesiunii la putere a diferitelor partide se corectează erorile de guvernare. Şi, din acest punct de vedere, se poate spune că drumul către adevăr este o succesiune de erori, corectate însă în mod periodic. Aceasta este o primă dimensiune a politicii, o dimensiune partizană, a competiţiei dintre partide.
Îi încurajez pe oamenii tineri să facă această politică partizană, pentru că o țară arată așa cum sunt oamenii care fac politică. Partidele arată așa cum sunt oamenii care sunt în acele partide, și oamenii din acele partide sunt de obicei oamenii pe care îi poate produce țara. A rămâne pasiv și a sta de o parte este cel mai mare rău, pentru că, dacă vorbeam mai devreme despre casa în care locuim, așa cum avem casa profesiei, avem și casa care este țara noastră. Cetățenii trăiesc în această casă mare care este România, casa aceasta poate și ea să fie mai urâtă sau mai frumoasă, mai bună sau mai rea, în funcție de ceea ce fac oamenii. Implicarea în partidele politice este obligatorie pentru oamenii care doresc ca această țară să arate mai bine.
Dar există și un al doilea mod de a face politică, pe care eu îl numesc politica cetățeanului, o politică nepartizană. Jocul politic democratic depinde în egală măsură de calitatea partidelor și de calitatea cetățeanului. Pentru că, până la urmă, arbitrul jocului politic este cetățeanul. Dacă el nu se implică în acest joc politic pentru a alege corect sau pentru a alege cât mai puțin rău posibil, atunci jocul se degradează. În absența unui cetățean care are cultură politică și care urmărește jocul politic îndeaproape, ca un spectator avizat, care știe regulile jocului, atunci nu există un sistem politic democratic puternic. Iată de ce nu m-am retras din politică, în general, pentru că cred că niciun om nu se poate retrage din politică. M-am retras din politica partizană, din politica de partid, dintr-un motiv foarte simplu. Politica de partid uzează. Este rar să ai succes în politică mai mult de două cicluri electorale. Cine rezistă 3 cicluri electorale este foarte performant. Cine rezistă 4 cicluri electorale este deja o raritate. Politica uzează, și este firesc ca după mai multe cicluri electorale să apară o altă generaţie politică. Eu cred că, în general, politicienii de astăzi din România, politicienii care au stat 1, 2, 3, 4 sau 5 cicluri electorale în prima linie, trebuie să facă un pas înapoi, nu pentru că nu ar mai fi utili, ei pot să păstreze un rol de consultant, pot să dea sfaturi în continuare. Dar tot timpul, așa cum se întâmplă într-un joc de fotbal, de exemplu, este nevoie de jucători noi, nu poți să ții echipa de fotbal cu jucători care au o sută de ani. Au fost și excepții, jucători care au jucat până la 47 de ani, cum este cazul lui Stanley Matthews, dar asta este o raritate. Tot așa, și în politica partizană, generațiile trebuie să fie reîmprospătate. Însă politica cetățeanului se face toată viața. De când ajungi la majorat și până mori trebuie să faci politica cetățeanului. Şi din acest punct de vedere, voi face în continuare politica cetățeanului.
Andrei Săvescu: Probabil că și legile fac politică, probabil că și felul în care este construită o lege influențează raporturile de putere, legile sunt foarte influente, sunt niște vorbitori deosebiți, în special Noul Cod civil, este un vorbitor elocvent, influențează foarte mult societatea, se apropie doi ani de la intrarea lui în vigoare. Un autor spunea odată: “Se întunecă în lucruri, în cărți e lumină“. Ne luminează Noul Cod civil așa cum spune autorul în aceste versuri, pe care bănuiesc că le recunoașteți?
Valeriu Stoica: Le recunosc. Din când în când, atunci când eram elev de liceu şi student, scriam poezii. Multă vreme după ce le-am scris, la îndemnul fiicei mele, le-am adunat într-o carte care se cheamă “Istorii duminicale“. Da, de multe ori când în lucruri e întuneric, cărțile ne pot lumina. Eu văd dreptul ca pe un sistem care creează ordine în lume. Așa cum facem distincție între haos și cosmos în lumea naturală, cred că și în lumea socială putem să facem distincția între dezordine și ordine. Există un haos al lumii sociale, există un cosmos al lumii sociale. Cosmosul presupune legi, mecanica cerească este bazată pe legi, să nu le spunem imuabile, dar de lungă durată. Tot așa, societatea are nevoie de reguli corecte și de lungă durată, care să creeze predictibilitate și stabilitate. Ca urmare, o ordine bazată pe norme juridice trebuie să fie o ordine a libertății și a siguranței persoanei.
De multe ori nu înțelegem de ce avem nevoie de predictibilitate și de stabilitate a sistemului de drept. În general, lumea este imprevizibilă, există multe lucruri care se schimbă în jurul nostru, în economie, în ordinea cerească, în viața noastră, dar există totdeauna mare nevoie și de puncte stabile, de stele fixe. Așa cum marinarii pe oceane, în furtună, aveau nevoie de Calea Lactee pentru a putea să știe încotro să meargă, tot așa societatea are nevoie de o anumită ordine bazată pe puncte stabile, pe repere. Dreptul creează această ordine, dar nu orice fel de ordine, ci acea ordine a libertății și a siguranței persoanei, adică o ordine în care fiecare din noi, profitând de aceste repere, poate să înfrunte imprevizibilul vieții noastre. Și cum îmi place să spun, un sistem de drept este bun, își dă adevărata măsură atunci când creează această ordine a libertății și a siguranței persoanei, a stabilităţii și a predictibilităţii, în așa fel încât fiecare dintre noi poate să își caute fericirea, chiar dacă la capătul drumului găsește nefericirea. Dar este important să avem această ordine a siguranței şi a libertății, ca să putem să căutăm binele pentru fiecare dintre noi.
Andrei Săvescu: Aș profita de prilej, că tot m-am referit la Noul Cod civil, ca să vă atrag într-o capcană, să vă invit la o conferință, la a doua ediție a conferinței „Probleme dificile de drept civil”, pe care noi o să o organizăm pe 18 octombrie, și vreau să vă invit în calitate de speaker principal la această conferință.
Valeriu Stoica: Vă mulțumesc. Pentru că vorbeam de această ordine a siguranței şi a libertății, fără îndoială că instrumentul cel mai important pentru a crea această ordine este Codul civil. Era implicat în răspunsul meu ceea ce vroiam să precizez în legătură cu întrebarea pe care mi-ați pus-o. În primul rând, Codul civil este cel care creează această ordine de libertate și siguranță. Despre Noul Cod civil, care are deja doi ani de la intrarea în vigoare, am putea spune că e tânăr, dar deja se dovedește matur. Nu mai este ca un copil care a început să meargă, după doi ani de zile își dovedește deja adevărata forță. Nu este întâmplător, pentru că preia în oarecare măsură ce a fost în vechiul Cod civil din 1864, care a fost un Cod civil foarte bun. Există o evidentă continuitate între cele două coduri. Pe de altă parte, există şi elemente de discontinuitate, de inovație în Noul Cod civil. Poate că aceste elemente au creat unele dificultăți de receptare. Vreau să vă spun însă că, în doi ani de zile, nu numai că au fost depășite anumite dificultăți de receptare, de interpretare, de înțelegere, dar s-au întâmplat lucruri extraordinare. Era de neconceput cu 150 de ani în urmă o asemenea reacție a lumii juridice, pentru că atunci nu aveam o astfel de lume juridică. Eu obișnuiesc să spun că reacția față de Noul Cod civil demonstrează forța lumii juridice românești de astăzi. Avem o lume juridică puternică, în măsură să fi făcut în doi ani ceea ce a făcut deja. Sunt două comentarii importante ale Codului civil pe articole, s-au scris numeroase monografii cu privire la unele instituţii din Codul civil, au fost publicate numeroase cursuri universitare adaptate, şi un număr impresionant de articole şi de studii în revistele de specialitate.
Şi încă un lucru foarte important: în nici doi ani de la intrarea sa în vigoare, Codul civil român a fost tradus în limba franceză şi a apărut la editura Dalloz, cea mai prestigioasă editură juridică din Franţa. Este un lucru extraordinar. Toate acestea demonstrează că lumea juridică românească este matură și Noul Cod civil este el însuși matur.
Andrei Săvescu: V-au trecut prin mână multe generații de profesioniști de astăzi: avocați, judecători, procurori. Învață studenții de astăzi dreptul altfel decât cei de acum 10 ani? Abordează altfel? Și aș avea două întrebări, dintre care una îi preocupă foarte mult pe studenți. O s-o las la urmă. Prima este: se învață dreptul de când se începe facultatea până se termină activitatea sau esențială este prima parte, activitatea când se pun bazele, iar apoi se fac doar mici ajustări, completări? Iar cea de-a doua: pentru un student, este important să învețe pe dinafară, e bun tocitul?
Valeriu Stoica: Mai întâi, procesul de învățare e un proces continuu, nu se termină niciodată. Eu am început să studiez dreptul civil în urmă cu 41 de ani și îl studiez și astăzi. Este un „never ending story”. Omul poate să învețe mereu. Şi dacă se oprește din învățat pierde şi ceea ce a învățat. Le spun studenților mei că ceea ce fac în facultate este doar începutul și, dacă nu vor continua, nu vor deveni buni juriști. Și le mai spun că adevăratul studiu al dreptului este după ce termină facultatea, pentru că în facultate abia au timp să cunoască unele dintre întortocheatele cărări ale dreptului. Dar dreptul este o lume complexă, amplă, și nu-ți ajunge o viață ca să cunoști măcar un singur domeniu al dreptului.
Cât privește tocitul, acum, ne gândim la Creangă și ne gândim la faptul că învățatul nu trebuie să fie „un mijloc cumplit de tâmpeală”, pentru că dacă învățatul e doar un mijloc de tâmpeală, atunci intrăm în zona patologică. Învățatul trebuie să fie în primul rând o apropiere de obiectul studiat, pentru a-l internaliza sufletește.
Dacă nu se creează o aderență sufletească, nu doar rațională, între cel care cercetează și obiectul cercetării, atunci învățatul este un chin. Ce vreau să spun este că, dacă învățatul nu este o plăcere, înseamnă că trebuie să te orientezi către altceva. Dacă n-ai descoperit plăcerea de a învăța ceva, înseamnă că acel ceva nu-ți este potrivit și trebuie să cauți altceva. Eu mai obișnuiesc să spun că fiecare om are talantul lui, sâmburele lui de aur, pe care trebuie să și-l descopere. Nu trebuie să fii neapărat jurist. Dacă nu poți să fii jurist, poți să fii bun electrician, poți să fii bun medic, poți să fii bun inginer.
Problema este să găsești acea parte din tine care să poată să fie scoasă la lumină și care, în felul acesta, să ducă la crearea a ceva frumos și bun. Ca urmare, dacă plăcerea de a învăța nu există, nu vorbim de o adevărată învățătură, iar procesul de învățare, pe lângă această aderență sufletească față de obiectul studiat, presupune și crearea structurilor logice mentale adecvate.
Efortul mare pe care trebuie să-l faci este pentru crearea acestor structuri mentale adecvate obiectului studiat. Informația unui jurist include acest proces destul de lung de formare a structurilor mentale specifice dreptului. Dacă nu ți le formezi, atunci nu ai cum să fii un bun jurist, pentru că dreptul, ca și viața, te pune tot timpul în situații noi. Dacă nu ai aceste structuri mentale, acest instrumentar pentru a cerceta fenomenul, nu poți să găsești singur soluțiile.
Juristul nu este doar cel care vede din cărți soluțiile, ci cel care le descoperă în spețele noi pe care le are. Asta nu înseamnă că suntem într-un domeniu al noutății permanente în drept, dar este un raport între ceea ce este dat, între ceea ce aflăm în norma juridică, între ceea ce aflăm în teoriile juridice în drept, jurisprudență pe de o parte, iar pe de altă parte, este elementul de inovație, de creativitate pe care fiecare speță ni-l permite și la care ne obligă în același timp.
Andrei Săvescu: Da, o să rețin și o să le spun și studenților mei. Mi-am schimbat părerea față de ceea ce ați spus. Pe studenții mei îi încurajez să învețe pe de rost articolele, ca să aibă la ce să se gândească, dar o să îi încurajez de acum înainte să își asumă valorile, să fie atenți dacă reușesc să rezoneze cu dreptul. Este și o idee mai plăcută pentru studenți, pentru unii dintre studenți va fi o idee mai plăcută.
Societatea de avocatură STOICA& Asociații este una dintre cele mai puternice din România de foarte multă vreme, însă am remarcat că este poziționată în ultimii 4 ani pe primul loc în directoarele juridice internaționale în ceea ce privește litigiile și arbitrajul, ceea ce mi se pare foarte spectaculos, pentru că litigiile sunt chiar domeniul prin excelență juridic, chiar aici este viața juridică și e un domeniu foarte dificil pentru că ai de a face cu judecătorii care decid în lucrarea respectivă. Pot să vă rog să ne vorbiți despre câteva proiecte interesante sau litigii mai interesante din ultima vreme?
Valeriu Stoica: Mai întâi, vreau să vă spun că societatea de avocați STOICA& Asociații este așa de bună în litigii, încât nu se mai vede cât de bună este în domeniul consultanței și este păcat, pentru că avem aici avocați care sunt la fel de pricepuți în domeniul consultanței. De altfel, avem proiecte foarte serioase în domeniul consultanței. Am avut, avem și lucrăm în acest domeniu cu rezultate foarte bune. Și chiar dacă domeniul este mai spectaculos, și de aceea este preferat de foarte mulți avocați, o să vă spun că, dacă lumea dreptului trebuie să fie lumea libertății și a siguranței, partea nelitigioasă a dreptului este la fel de spectaculoasă în profunzime ca și partea litigioasă, numai că trebuie să ai bucuria construcției.
Până la urmă, în succesiunea firească a lucrurilor, întâi construiești în domeniul dreptului, construiești proiecte, societăți, finanțări, afaceri. Asta este partea, cred eu, extrem de importantă a dreptului, contribuția la construcția lumii din jurul nostru, inclusiv dacă ne referim la viața noastră personală, la familie, la structuri profesionale. Dreptul și profesia de avocat, împreună, au o contribuție de construcție și, sub acest aspect, consultanța este extrem de importantă. Prin urmare, facem consultanță în mod serios în această societate de avocați. Dar e adevărat că, uneori, dincolo de relațiile cordiale dintre oameni, dintre structuri instituționale, apar și neînțelegeri și acestea se transformă de multe ori în litigii. Aceasta este partea spumoasă a dreptului, partea spectaculoasă. În general, în istorie, se scrie foarte mult despre războaie și foarte puțin despre pace, deși în perioadele de pace s-a construit lumea, nu în perioadele de război. Ca urmare, e adevărat că suntem foarte buni în litigii, dar suntem la fel de buni și în domeniul consultanței.
Cât privește proiectele la care lucrăm, acestea sunt numeroase și în zona litigiilor, și în zona consultanței, dar eu nu fac o ierarhie între ele. Eu cred că sunt, indiferent de miza financiară pe care o au, la fel de importante sub aspect profesional. Poți să găsești într-un proiect sau într-un litigiu cu valoare financiară mică elemente de drept așa de spectaculoase, încât să îți dea satisfacții la fel de mari ca și în marile proiecte.
Andrei Săvescu: Spuneți-mi, vă rog, spre final, ce vă pasionează în afară de drept.
Valeriu Stoica: Multe lucruri, dar sunt câteva dintre ele la care țin foarte mult. De ceva timp, mă pasionează artele. Și pentru că sunt așa de multe, am să mă refer doar la literatură, pentru că dintre artele care îmi dau bucurii sufletești foarte mari, literatura a rămas preferata mea. Și când spun literatură, spun în mare măsură proză și poezie. Sunt însă un înrăit, aș zice chiar vicios cititor de poezie. Viciul meu este lectura poeziei. Dar, dincolo de arte, îmi place sportul. Joc tenis, fotbal. În ultimul timp însă am mai renunţat la fotbal. Oricum, nu renunț la două sezoane de schi pe iarnă. Dacă vorbeam de libertate în drept, atunci trebuie să vorbesc și despre senzația de libertate pe care ți-o dă schiul și, în general, sportul. Alerg dimineața de câte ori pot. Nu în ultimul rând, dacă vorbim de bucurii și de plăceri, prin destin sau prin întâmplare (deși destinul este o sumă de întâmplări), am descoperit bucuria vinului. În domeniul de familie pe care l-a moștenit soția mea, de câțiva ani ne ocupăm de această îndeletnicire extrem de plăcută. Dar și acolo sunt foarte multe provocări, și acolo este foarte multă muncă, dar este cu totul altceva. Avem sentimentul că ne reîntoarcem la natură.
Andrei Săvescu: Cum se numește firma, brandul? Probabil că are o denumire, o semnificație.
Valeriu Stoica: Da, este vorba de vinurile sub brandul AVINCIS, pe care le facem pe domeniul Vila Dobrușa din podgoria Drăgășani. Există mai multe semnificații în termenul “AVINCIS”. Mai întâi, există o semnificație care trimite la cei care muncesc în această societate. Este vorba despre fiica mea, Andreea (A), este vorba despre mine, Valeriu, (V) şi Irinel (I). La mijloc arătăm pentru ce muncim (VIN) și la sfârșit este CIS, care este, încă o dată, Cristiana Irinel Stoica. Ea are un dublu drept la această denumire, pentru că este moștenitoarea domeniului și atunci este foarte prezentă în denumire. Dar, dincolo de această primă semnificație care trimite la membrii acestei întreprinderi familiale, este sensul care se degajă din cuvântul „AVINCIS” (a învinge în limba latină) și noi spunem că „cine bea vinul nostru, va câștiga toate bătăliile”. Vinul AVINCIS este vinul învingătorilor, dar este în același timp și vinul inimii, și asta pentru că în franceză „învingător” se spune „vainqueur” și, dacă despărțim în două cuvântul, avem “vain” (care în franceză are o pronunţie asemănătoare cu termenul francez „vin”) și “queur” (care în franceză are o pronunţie asemănătoare cu termenul „coeur” care înseamnă „inimă”). Aşadar, vinurile AVINCIS sunt „vinurile inimii”.
Andrei Săvescu: Da, nu m-aș fi gândit la asta. Sper să le degustăm cu plăcere. Poate chiar la o conferință.
Valeriu Stoica: Cu mare plăcere. O să oferim sponsorizări pentru degustarea de vinuri.
Andrei Săvescu: Par a fi vinuri speciale pentru juriștii care câştigă.
Valeriu Stoica: În primul rând pentru ei, pentru că sunt luptători.
Andrei Săvescu: Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul pe care ni l-ați acordat și sper să ne revedem la conferința „Probleme dificile de drept”.
Valeriu Stoica: Cu mare plăcere.
* transcript: Dorina NICULCEA, Corina PESCARU, Anamaria ILIE, Roxana TUDOROIU
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
