BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Mediu
CărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Scurte considerații privind protecţia atmosferei prin prisma Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice și a Protocolului de la Kyoto

17.09.2013 | Cosmin Radu MITROI
Abonare newsletter

Chiar dacă la nivel declarativ, problema protecţiei mediului a fost luată în discuţie la nivel naţional şi internaţional de mai mult timp, chiar încercându-se o abordare instituţionalizată a acesteia, totuşi această problemă a fost tratată ca un lucru accesoriu, adiacent, iar  toate demersurile efectuate au avut un rezultat mai mult cu caracter de recomandare, decât un impact care să asigure o efectivitate a protecţiei mediului.

Abia atunci când efectele negative ale poluării în general au început să apară, şi să se manifeste în cel mai concret mod, a început să fie conştientizată  importanța unui mediu sănătos şi s-a trecut la măsuri practice, efective, menite să stopeze degradarea mediului şi să asigure un echilibru environmental, propriu dezvoltării atât a generaţiilor prezente cât şi a celor viitoare.

Astfel, la nivel mondial, problema protecţiei mediului s-a pus pentru întâia oară în 1972 când a avut loc la Stockholm, în Suedia, Conferinţă Naţiunilor Unite privind mediul, ce s-a înfăptuit ca urmare a eforturilor depuse de Organizaţia Națiunilor Unite.

Au urmat apoi conferinţe mondiale similare referitoare la problematica mediului, destul de importante şi care au început să aibă o finalitate practică şi efectivă, cum a fost Conferinţa de la Rio din anul 1992, Johanesburg în anul 2002 (Rio +10),  iar cea mai recentă,

Conferinţă Naţiunilor Unite pentru Devoltare Durabilă de la Rio (RIO+20), care a avut loc în anul 2012, şi în cadrul căreia s-au abordat teme precum energia regenerabilă şi economia de tip ecologic, schimbările climatice, eradicarea sărăciei la nivel mondial, protecţia şi dezvoltarea ecologică a aşezărilor umane urbane, asigurarea resurselor alimentare, protecţia împotriva dezastrelor naturale etc.

În ultima vreme, se poate observa că problemele de mediu au încetat să mai fie preocupări izolate doar ale unor militanţi ecologişti, şi au început să frământe atât autorităţi naţionale cât şi internaţionale, dar mai cu seamă o bună parte a societăţii civile care, până nu de mult, privea protecţia mediului ca pe o chestiune ce ţine mai mult de un curent, o modă, un mod de viaţă specific unui anumit tip de persoane.

Aşadar, impactul economic, social, şi chiar asupra sănătăţii oamenilor, a efectelor negative ale degradării  mediului, a trezit, in extremis şi într-o fază destul de incipientă, o conştiinţă de mediu, în virtutea căreia protecţia mediului a devenit o preocupare prioritară la nivel mondial, şi mai apoi, în consecinţă, la nivelul fiecărui stat.

Dintre componentele naturale ale mediului care sunt supuse fenomenului complex al poluării în general, considerăm că o importanţă crucială în menţinerea şi dezvoltarea calităţii vieţii o are factorul natural reprezentat de atmosferă.

Din cauza dimensiunii şi efectelor sale globale, transfrontaliere, apreciem că poluarea atmosferei constituie în prezent cea mai mare ameninţare la adresa calităţii vieţii şi dezvoltării vieţii pe Pământ, având în vedere faptul că urmările negative ale poluării aerului se fac simţite relativ repede şi au o manifestare foarte complexă, afectând în mod direct sănătatea oamenilor dar şi celelalte componente de mediu.

Înainte de a prezenta pe scurt principalele instrumente de protecţie a atmosferei pe plan internaţional, considerăm că se impune clarificarea câtorva noţiuni care au importanţă deosebită în economia acestei expuneri.

Cu privire la noţiunile de atmosferă şi aer înconjurător, se poate observa că folosirea alternativă a acestora poate crea confuzii.

Astfel, vechea reglementare naţională în materie, OUG nr.243/2000 în prezent abrogată prin Legea nr.104/2011, se referea la atmosferă ca fiind masa de aer care înconjoară suprafaţă terestră incluzând şi stratul de ozon.

Atmosfera, într-o definiţie mai extinsă, a fost considerată[1]  ca fiind învelişul gazos, alcătuit din aer, care înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie şi proprietăţi aproximativ constante până la cc. 3000 m altitudine.

Părţile componente ale atmosferei sunt în număr de 5 şi anume: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă.

Troposfera (sfera schimbărilor) se întinde în medie, până la 12 Km altitudine[2], fiind cel mai important strat atmosferic, în cadrul acestuia având loc fenomenele meteorologice.

Potrivit art. 3 alin. 1 lit. a  din Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, noţiunea de aer înconjurător  este definită că fiind aerul din troposferă, cu excepţia celui de la locurile de muncă.

Aerul este un amestec de gaze, care în stare uscată, conține 78 % azot, 21 % oxigen, 1 % alte gaze (argon, neon, heliu, dioxid de carbon)[3].

Concluzionând, este de reţinut că prin Legea nr. 104/2011, legiuitorul a înţeles să aibă în vedere doar protecţia aerului înconjurător, adică aerul aflat troposferă, una din componentele atmosferei.

În aceste condiţii, între noţiunea atmosferă şi noţiunea de aer înconjurător aşa cum a fost definită prin Legea nr.104/2011, există o relaţie de tip întreg-parte,  astfel încât protecţia atmosferei în general, include protejarea aerului înconjurător din troposferă, dar şi protecţia celorlalte elemente care se află în afara troposferei, în celelalte componente ale atmosferei, spre exemplu stratul de ozon care se află în stratosferă.

În încercarea de înţelegere a noţiunii de poluare a atmosferei, considerăm că trebuie pornit de la definiţia generală a poluării dată de art. 2 pct. 51 din OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului, precum şi a noţiunii din art. 2 pct. 50 din OUG nr. 195/2005 şi art.  art. 3 alin. 1 lit. b  din Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.

Astfel, coroborând aceste dispoziţii, vom încerca să definim noţiunea de poluare a atmosferei că fiind prezenţa în atmosferă sau în aerul înconjurător a oricărei substanţe, preparat sub orice formă, solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii, introdusă direct sau indirect, pe cale naturală sau antropică, care modifică echilibrul constituienţilor atmosferici, şi care poate avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii umane şi/sau a mediului ca întreg ori poate cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.

Plecând de la cele arătate se poate observa că poluarea atmosferei poate fi atât naturală, atunci când substanţele nocive au fost eliberate în atmosferă fără intervenţia umană (erupţii vulcanice etc.), cât şi antropogenă, generată de acţiunea umană.

De asemenea, poluarea atmosferică poate fi chimică, electromagnetică, termică, fonică să prin vibraţii etc., însă cea chimică este cea mai fracventă fiind şi cea mai periculoasă formă de poluare atmosferică din cauza schimbărilor, uneori ireversibile, pe care le determină asupra mediului.

Majoritatea surselor de poluare sunt de origine antropică, dintre cele mai importante fiind industria, transporturile, şi sistemele termice de încălzire ale populaţiei.

Dintre numeroasele efecte negative pe care poluarea atmosferică le are asupra mediului, considerăm că cele mai importatante şi cele mai grave consecinţe sunt determinarea schimbărilor climatice şi reducerea stratului de ozon.

Schimbările intervenite la nivelul sistemului climatic, sunt dovada consecinţelor negative pe care poluarea atmosferei le creează asupra întregului mediu la nivel global, şi care aduce modificări aproape ireversibile în echilibrul şi  modul de funcţionare al tuturor celorlalţi factori naturali şi artificiali ai mediului.

Din cauza manifestărilor concrete, evidente, şi relativ imediate, şi având în vedere dimensiunea universală a impactului schimbărilor climatice, acest domeniu este în prezent poate cea mai importantă şi mai gravă problema de mediu, cu care se confruntă comunitatea mondială.

Procesul de încălzire globală şi impactul asupra sistemului climatic sunt considerate în cel de-al patrulea Raport de evaluare al Grupului Interguvernamental asupra Schimbărilor Climatice, publicat în anul 2007, ca fiind fără echivoc, fiind confirmate de o creştere a temperaturii medii globale de 0.9 C° comparativ cu temperatura medie din epoca preindustrială (accentuată în ultimii 50 de ani), creşterea nivelului marilor şi oceanelor (de asemenea mai accentuată în perioada recentă: 3.1 mm/an în perioada 1993–2003 comparativ cu 1.8 mm/an în perioada 1961-2003), topirea accelerată a gheţarilor a calotelor glaciale, creşterea intensităţii şi a frecvenţei fenomenelor meteorologice extreme, etc[4].

Schimbările climatice sunt determinate la nivel global, atât de cauze naturale, dar mai cu seama de factori antropici, care creează modificări ale componenţei constituienţilor atmosferici, prin eliberarea în spaţiul atmosferic a gazelor cu efect de seră (GES).

Din punct de vedere chimic, gazele cu efect de seră sunt  anumite gaze sau alte componente gazoase ale atmosferei, atât naturale, cât şi antropice, care absorb şi reemit radiaţie infraroşie. Aceste gaze sunt relativ transparente faţă de radiaţia solară recepţionată de Pământ, dar opace pentru radiaţia emisă de suprafaţă terestră[5].

În acest mod se formează fenomentul efectului de seră, prin care o parte a radiaţiei terestre este reţinută în atmosfera de gazele cu efect de seră, care reflactă înapoi către Pământ această radiaţie.

Gazele cu efect de seră sunt Dioxidul de carbon (CO2), Metanul (CH4), Oxidul azotos (N2O), Hidrofluorocarburile (HFC-uri), Perfluorocarburile (PFC-uri), Hexafluorura de sulf (SF6), iar aceste gaze sunt produse în mare parte de industrie şi transporturi.

Conştiente de mult de complexitatea şi gravitatea fenomentului încălzirii globale şi schimbărilor climatice, statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, printre alte documente importante, au adoptat în cadrul Conferinţei Mondiale de la Rio de Janeiro din 1992, Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, convenţie ratificată şi de România prin Legea nr. 24/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 12 mai 1994.

Fiind inspirată din Convenţia pentru protecţia stratului de ozon din 1985 şi Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon,  Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, a fost rezultatul primei acţiuni conjugate pe plan internaţional prin care s-a recunoscut şi s-a pus în discuţie problema modificărilor sistemului climatic la nivel mondial, care a fost sesizată din timp de către Grupul Interguvernamental de Experţi privind Schimbările Climatice şi Organizaţia Mondială de Meteorologie, înfiinţate încă din anul  1988 din iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, din cadrul ONU.

Fiind cel mai important instrument juridic în domeniul schimbărilor climatice, Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice a intrat în vigoare la 21 martie 1994 şi până în prezent a fost ratificată de către 195 de state părţi la Convenţie.

Obiectivul declarat al convenţiei a fost de a stabiliza concentraţiile de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice o perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic într-un interval de timp suficient pentru ca ecosistemele să se poată adapta natural la schimbările climatice, pentru ca producţia alimentară să nu fie ameninţată, iar dezvoltarea economică să se poată desfăşura în mod durabil.

Toate părţile Convenţiei şi-au asumat responsabilităţi comune, dar diferenţiate, ţinându-se cont de specificitatea priorităţilor lor naţionale şi regionale de dezvoltare, de obiectivele şi de situaţia lor, angajamente dintre care vom prezenta pe scurt pe cele mai importante[6].

Astfel, părţile s-au obligat  în primul rând să limiteze emisiile de gaze cu efect de seră, să inventarieze situaţia acestor gaze, să publice şi să pună la dispoziţia organului suprem al Convenţiei Conferinţă Părţilor, inventarele naţionale ale emisiilor antropice, întocmite pe baza surselor acestora şi ale absorbanţilor tuturor gazelor cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, recurgând la metode comparabile care vor fi aprobate de Conferinţa Părţilor.

S-a stabilit iniţierea unor  programe naţionale şi, dacă este cazul, regionale, care să conţină măsuri vizând atenuarea schimbărilor climatice, ţinând cont de emisiile antropice şi de diminuarea de către absorbanţi a gazelor cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, precum şi măsuri vizând facilitarea adaptării corespunzătoare la schimbările climatice.

Părţile Convenţiei au hotărât ca prin cooperarea lor, să încurajeze şi să susţină punerea la punct, aplicarea şi difuzarea – în special pe calea transferului – de tehnologii, practici şi procedee care permit să controleze, să reducă sau să prevină emisiile antropice de gaze cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, în toate sectoarele pertinente, inclusiv cele privind energia, transporturile, industria, agricultură, pădurile şi gospodărirea deşeurilor.

De asemenea, prin Convenţie, s-a stabilit că în politicile şi acţiunile lor sociale, economice şi de mediu statele părţi să ţină cont, în măsură posibilului, de consideraţii legate de schimbările climatice şi să utilizeze metode corespunzătoare, de exemplu studii de impact, formulate şi definite pe plan naţional pentru a reduce la minimum efectele – dăunătoare economiei, sănătăţii publice şi calităţii mediului – proiectelor sau ale măsurilor pe care ele le întreprind în vederea atenuării schimbărilor climatice sau adaptării la acestea.

Statele şi-au asumat angajamente comune şi în domeniul cercetării, obligându-se să  încurajeze şi să promoveze, prin cooperarea lor, lucrările de cercetare ştiinţifică, tehnologică, socio-economică şi altele, observaţia sistematică şi constituirea de arhive de date asupra sistemului climatic, care permit să se înţeleagă mai bine cauzele, efectele, amploarea şi eşalonarea în timp a schimbărilor climatice, precum şi consecinţele economice şi sociale ale diverselor strategii de răspuns, demersuri care să reducă sau să înlăture  incertitudinile care există în privinţa schimbărilor climatice.

Dorind să creeze o nouă atitudine faţă de problemele de mediu şi să formeze o conştiinţă în acest sens, părţile Convenţiei şi-au asumat obligaţia de a încuraja şi susţine  educaţia, formarea şi sensibilizarea publicului în domeniul schimbărilor climatice şi promovarea  participării pe o scară largă la acest proces, mai ales prin intermediul organizaţiilor neguvernamentale.

Reafirmându-şi hotărârea de a continua şi întări eforturile depuse în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră părţile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, în cea de-a treia sesiune a Conferinţei Părţilor (COP3) au hotărât la dată de 11 decembrie 1997, în Japonia, adoptarea Protocolului de la Kyoto.

Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la data de 16 februarie 2005, şi în prezent, din cele 195 de părţi ale Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, 192 au ratificat şi Protocolul de la Kyoto.

Ca şi în cadrul Convenţiei, prin Protocolul de la Kyoto părţile şi-au asumat responsabilităţi şi angajamente comune, însă diferenţiate în funcţie de situaţia fiecăreia, astfel încât Protocolul a prevăzut două anexe, în anexa I fiind incluse statele dezvoltate şi puternic industraializate, iar din anexă II făcând parte statele membre în curs de tranziţie.

Principalul obiectiv pe care părţile Protocolului l-au stabilit a fost acela de a-şi reduce fiecare  emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5 % sub nivelul din anul 1990 până în perioada 2008-2012.

Uniunea Europeană a depus instrumentele de ratificare a Protocolul de la Kyoto în anul 2002 şi şi-a asumat obligaţia de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 8 % sub nivelul din anul 1990 până în perioada 2008-2012.

În scopul limitării cantitative şi reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, pe lângă obligaţiile care le revin  în temeiul Convenţiei, părţile Protocolului şi-au asumat noi angajamente[7] , în ceea ce priveşte elaborarea şi implementarea unor politici de mărire a eficeinţei energetice în sectoarele semnificative ale economiei naţionale şi de promovare a unor forme durabile de agricultură în lumina consideraţiilor privind schimbările climatice, precum şi  cercetarea, promovarea, valorificarea şi folosirea crescândă a formelor noi de energie regenerabilă, a tehnologiilor de reţinere a bioxidului de carbon şi a tehnologiilor noi, avansate, favorabile protecţiei mediului.

Totodată părţile Protocolului s-au obligat la reducerea progresivă sau eliminarea gradată a imperfecţiunilor pieţei, stimularea fiscală, reducerea de taxe şi de subvenţii în toate sectoarele producătoare de gaze cu efect de seră şi care acţionează, în vederea îndeplinirii obiectivelor convenţiei, precum şi la măsuri de limitare şi/sau de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, în sectorul de transport.

Pentru a sistematiza şi a da o formă organizată şi coerentă a angajamentelor asumate de către părţi, prin Protocol s-au instituit trei mecanisme flexibile apte să ducă la atingerea obiectivelor propuse: Implementare în Comun (Joint Implementation), Dezvoltare Curată (nepoluantă) (Clean Development Mechanism), şi Comercializare Internaţională a Emisiilor (Emision Trading).

Prima perioadă a angajamentului de limitare cantitativă şi reducere a emisiilor  de gaze cu efect de seră din cadrul Protocolului de la Kyoto a fost între anii 2008-2012.

În decembrie 2012, la a opta sesiune a Conferinţei părţilor care funcţionează ca reuniune a părţilor la Protocolul de la Kyoto ce a avut loc în Doha, Qatar, s-a adoptat Amendamentul Doha la Protocolul de la Kyoto.

Prin acest Amendament, părţile au stabilit o a două perioadă de angajament cu privire la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce va avea loc în intervalul  2013-2020, perioada în care părţile se vor obliga să îşi reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 18 %  faţă de nivelul din anul 1990.

Odată cu aceste noi obligaţii, prin amendamentul Doha s-a revizuit şi lista gazelor cu efect de seră.

În perioada 11-22 noiembrie 2013, la  Warşovia, Polonia, va avea loc a 19-a sesiune de lucru a Conferinţei Părţilor la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, dar şi a 9-a Conferinţă a Părţilor la Protocolul de la Kyoto, evenimente în urma cărora se aşteaptă clarificări asupra direcţiei pe care urmează să o primească eforturile internaţionale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,  având în vedere că în ultima perioadaăau existat câteva situaţii care au pus la îndoială hotărârea unor state de a se  implica în mod direct în demersurile efectuate în legatură cu schimbările climatice la nivel mondial.


[1] Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, editia a –IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2010, p. 115
[2] Ernest Lupan, Tratat de dreptul protectiei mediului, Ed. CH Beck Bucuresti 2009, p. 265
[3] Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, editia a –IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2010, p. 115
[4] Apud. Strategia Nationala a Romaniei privind schimbarile climatice 2013-2020, elaborata de Ministerul Mediului si Padurilor, 2012
[5] William C. Burns, Global Worming – The United nations Frame-Work Convention on Climate Change and the Future of Small Island States, Dickinson Journal of Environmental Law an Policy, Spring, 1997, p. 1, Apud. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, editia a –IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2010, p. 117
[6] A se vedea art. 4 din Conventia-cadru a Natiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice
[7] Art. 2 al Protocolului de la Kyoto la Conventia-cadru a Natiunilor Unite asupra Schimbarilor Climatice.


Cosmin Radu MITROI
judecător, Judecătoria Roșiorii de Vede

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate