Două lucruri greșit înțelese despre capitalul social

Aș fi crezut că, de principiu, capitalul social este o noțiune atât de simplă, încât unele lucruri nici nu mai merită amintite. Se pare însă că nu este chiar așa.

1. Capitalul social – „gajul general al creditorilor chirografari”

 Acum câțiva ani, solicitam judecătorului delegat de la registrul comerțului să numească un expert. Stabilind onorariul, judecătorul delegat a spus „să punem un onorariu mare, că societatea are capital social mare, are de unde să plătească”.

De curând, un prieten aflat într-un proces de partaj care implica și acțiuni în două societăți a fost surprins să afle că instanța dorea să evalueze cele două societăți pe baza capitalului social (mă întreb ce ar spune experții evaluatori despre o asemenea metodă).

Tot de curând mă uitam pe criteriile în baza cărora o autoritate publică urma să puncteze ofertanții într-o procedură de achiziție publică. La loc de cinste, nivelul capitalului social.

Nu în ultimul rând, primesc periodic întrebarea dacă societatea trebuie să aibă mereu în contul bancar suma pe care o are înregistrată drept capital social.

Ce impresie îmi lasă asemenea situații? Una neplăcută și surprinzătoare, că mulți nu înțeleg încă problematica de bază a capitalului social.

Aceștia pornesc de la o concepție care transpare din diverse lucrări ale unor autori recunoscuți, și anume „capitalul social este gajul general al creditorilor chirografari”. Să fim corecți: unii dintre autorii respectivi nu fac chiar această afirmație și, în plus, fac și nuanțele teoretice corecte. Din păcate, însă, în viața de zi cu zi am auzit teza de mai sus, fără nuanțe.

Pornind de la această concepție, mulți privesc capitalul social ca pe un bun pe care societatea îl deține în permanență. De aici, cu cât nivelul capitalului social înregistrat este mai mare, cu atât societatea este prezumată să fie mai de succes, mai serioasă și având mai multe resurse.

Nimic din toate acestea nu este adevărat. Sau, cel mult, este adevărat doar la momentul înmatriculării societății (și doar dacă întregul capital social a fost plătit atunci).

Astfel, societatea poate dispune de capitalul social după cum dorește, din prima zi de după înmatriculare (la fel, și de banii din majorările de capital social, din prima zi după înregistrarea acestora). Prin urmare, în primul rând, banii care au format capitalul social nu trebuie ținuți în cont (pentru ca întotdeauna societatea să poată spune că „are în posesie” acel capital social).

În al doilea rând, și cel mai important, oricât de mare ar fi acel capital social, chiar și la înmatricularea societății, el nu conferă o imagine asupra succesului societății și resurselor de care dispune. Banii contribuiți la capitalul social pot fi folosiți în scopuri legitime (plată salarii în primele luni de funcționare – când societatea probabil nu înregistrează suficiente venituri, achiziția unor bunuri – autovehicule, calculatoare, papetărie – necesare, dar care își vor pierde o parte din valoare imediat după achiziție) sau nelegitime (și aici ne putem imagina oricâte moduri incorecte de cheltuire a banilor).

Așa că, peste o zi, peste o săptămână sau peste câteva luni, ne putem uita la societate și observa că, deși are un capital social înregistrat destul de mare, nu mai are bani, poate nu mai are nici bunuri sau, dacă le are, însumează/valorează mai puțin decât capitalul social.

La fel, putem să ne uităm la societate peste un an sau mai mulți. Și să descoperim că are pierderi anuale majore sau că este „pe marginea” insolvenței, deși are un capital social semnificativ.

În aceste situații, mai este capitalul social „gajul general al creditorilor chirografari”? Cum mai pot acești creditori să „execute silit” acest gaj (care apare încă înregistrat în registrul comerțului ca având un nivel mare), dacă nu găsesc în societate nici bani nici bunuri în echivalentul acestui capital?

În realitate, după înmatricularea societății, capitalul social nu mai reprezintă decât o cifră în bilanțul contabil. Iar dacă societatea se va lichida la un moment dat, va reprezenta și suma pe care trebuie s-o primească înapoi asociații/acționarii, după plata tuturor creditorilor. De aceea capitalul social apare ca un element de pasiv în bilanțurile contabile: pentru că reprezintă doar o datorie (potențială și numai în caz de lichidare) a societății către acționarii ei.

Prin urmare, capitalul social nu trebuie luat niciodată în considerare ca un indicator al succesului sau capacității financiare a societății. Societățile pot avea un capital social înregistrat mare, dar nu trebuie niciodată să-l țină blocat undeva, ca să fie disponibil creditorilor. La fel, deși au un capital social mare, societățile pot să nu aibă bunuri, să fie împovărate de datorii sau de pierderi, să nu aibă încasări. Toți acești factori trebuie luați în considerare atunci când ne uităm la succesul sau capacitatea financiară a societății. Niciodată nu trebuie considerat că dacă o societate are un capital social mare, ea își poate îndeplini și obligațiile financiare.

Dacă vrem totuși un singur indicator al „bonității financiare” a societății (la care să ne uităm în lipsa capitalului social), putem avea în vedere activul net al societății (egal cu capitalurile proprii ale acesteia), respectiv suma care rămâne după ce, din activele societății vom scădea datoriile ei. Spun „ar putea fi” pentru că în viața reală, depinzând și de specificul societății, este posibil ca nici activul net să nu fie cel mai bun indicator. Dar ceea ce trebuie reținut este că niciodată capitalul social nu va fi un asemenea indicator.

2. Bunurile „care fac parte din capitalul social”

Probabil, mulți dintre noi s-au confruntat cu situația în care societatea dorește să vândă un bun pe care l-a dobândit în proprietate în urma aportării sale la capitalul social.

De cele mai multe ori, soluția care apare este: „trebuie să scoatem bunul din capital social și să reducem corespunzător acest capital social”. La fel, poate apărea o completare creativă: ”să schimbăm structura capitalului social, înlocuind bunul scos cu prețul pe care l-am încasat”.

Bineînțeles, toate aceste probleme sunt determinate de imperfecțiunea Legii 31/1990, care solicită ca actul constitutiv al societății să menționeze aporturile în natură aduse la constituirea sau majorarea capitalului social al societății, fără a exista posibilitatea omiterii lor după o anumită durată. De aici, poate fi înțeleasă o oarecare temere: dacă se vinde bunul constituit ca aport, ce facem cu mențiunile din actul constitutiv? Sau, altfel spus, dacă societatea nu mai deține bunul respectiv în proprietate, cum mai putem păstra mențiunea privind aportul în natură la capitalul social?

Întrebarea este corectă, dar strict formal și într-o interpretare restrictivă, ce nu ține cont de ce înseamnă capitalul social.

Așa cum arătam mai sus, societatea nu trebuie să țină imobilizate bunurile ce au fost aportate la capitalul social. Odată aportate, bunurile respective devin proprietatea societății, care poate dispune după cum dorește de ele. Este adevărat pentru bani (care pot fi cheltuiți oricum) și trebuie să fie la fel de adevărat și pentru bunurile (mobile sau imobile) ce au constituit aporturi în natură (și de care societatea poate dispune în orice mod permis de lege). Legea 31/1990 nu face nici o distincție din această perspectivă.

Prin urmare, societatea poate vinde bunul respectiv. Acesta va fi înlocuit în patrimoniul societății de eventualele sume de bani primite ca preț (sau de un alt bun primit la schimb). Un fel de subrogație între bunurile societăți, dacă doriți, fără implicații asupra capitalului social.

La fel, tot cum arătam, din punct de vedere contabil, capitalul social nu reprezintă decât o cifră, fără ca documentele contabile ale societății să arate din ce este sau a fost constituit. Astfel, vânzarea unui bun (ce a fost aportat în natură la capitalul social) se va reflecta în contabilitatea societății numai în mișcări pe partea de active: iese bunul și intră banii primiți ca preț, fără a se opera modificări asupra nivelului capitalului social.

Prin urmare, soluția ar trebui să fie una singură: să vindem bunul fără probleme și să nu umblăm la capitalul social.

Bun, e adevărat, dar ce facem cu actul constitutiv? Ar fi ideală o modificare legislativă, care să mențină în actul constitutiv obligativitatea menționării aportului în natură, dar sub o formulare care să arate că acesta a fost aportul realizat la un moment dat, fără a induce ideea că acesta trebuie menținut în permanență de societate. La fel, ar trebui modificat și sistemul registrului comerțului, pentru o bună corelare din această perspectivă.

Până atunci, ar fi foarte bine dacă s-ar înțelege cele de mai sus și nu s-ar mai proceda la reduceri de capital (și/sau modificări ale structurii acestuia) ori de câte ori se vinde un bun aportat inițial la capitalul societății.

Dacă nu mă credeți, puteți găsi o confirmare într-o lucrare de comentarii la Legea 31/1990 (mai precis la pagina 119), scrisă de patru judecători (Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriș, Cătălin-Gabriel Bădoiu și Cristian Haraga). Off topic, mi-aș dori o ediție a doua mai detaliată a respectivei lucrări: marea majoritate a cărților recente dedicate Legii 31/1990 este scrisă de avocați, așa că este mai mult decât utilă și o privire din cealaltă parte a baricadei.

Problema se pune similar și atunci când facem o reducere de capital social cu returnarea de aporturi către asociați/acționari, iar mare parte din capitalul social a fost constituit prin aport în natură. Într-o asemenea situație, societatea ar trebui să poată plăti asociaților/acționarilor sume de bani (și poate păstra bunul respectiv în continuare), fără să ne batem capul cu „scoaterea” bunului din capitalul social. Poate, pentru asemenea cazuri, este și mai utilă modificarea Legii 31/1990 conform celor sugerate mai sus.

Ca un ultim aspect, pot menționa că am auzit recent despre un proces de divizare în care se recomandă ca toate bunurile transmise către societățile beneficiare să fie constituite ca aport în natură la capitalul social (și nu transmise pur și simplu ca efect al divizării). Probabil nu se înțelege natura divizării (și anume, transmisiune de părți de patrimoniu, nu de capital social), dar a propune o asemenea soluție când încă prevalează concepția greșită menționată mai sus înseamnă a turna plumb pentru mai târziu în încălțările clientului.

PS: În aceste zile, dominate de o intensă dezbatere publică asupra unui proiect minier cel puțin controversat, nu puteau lipsi din peisaj și discuții juridice legate de acesta. Mi-a atras atenția opinia exprimată de un cunoscut practician și cadru didactic, care invoca faptul că societatea în cauză ar avea probleme datorită neîndeplinirii cerințelor privind nivelul activului net.

M-a surprins afirmația că „activul net trebuie reîntregit”, printr-o „injecție” de capital, fără însă a se emite noi acțiuni sau a se majora valoarea nominală a acestora. Este o teză pe care respectiva persoană a susținut-o și în lucrările pe care le-a publicat. Din păcate, este o teză fundamental greșită. Și în aceste cazuri, „injecția” de capital se va materializa tot printr-o majorare de capital social, cu procedura prevăzută de lege. Nimic din Legea nr. 31/1990 nu poate fi interpretat ca sprijinind teza respectivei persoane. Lucrurile sunt simple și nu ar trebui complicate. Iar pentru detalii, cei interesați pot încerca să citească articolul meu din Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 10/2010 (m-aș bucura dacă l-ar citi și respectiva persoană).

dr. Cătălin OROVICEANU
Senior Associate, CLIFFORD CHANCE BADEA

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?