ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

O viață de judecător. Episodul 11: Nu am fost ascultător
01.10.2013 | Ion TURCU


Judecând după unele fapte, aș putea crede că eram predestinat să fiu un practicant al politicii, un activist politic.

Eram la începutul clasei a-11-a la Liceul Andrei Mureșanu din Dej, în septembrie 1958, când directorul liceului ne-a trimis vorbă prin secretară să ne prezentăm – eu și colegul meu P. S. (devenit ulterior medic militar și decedat prematur din cauza unui cancer fulgerător) – la Comitetul Raional UTM pentru activități care se vor preciza acolo. Acest comitet își avea sediul în aceeași clădire cu cel al Comitetului de Partid Raional, la aproximativ 20 m de liceu, pe unica stradă care traversa orașul. La Comitetul Raional UTM, ne-a întâmpinat un activist cu foarte puțini ani mai în vârstă decât noi care ne-a explicat că suntem din acel moment activiști extrabugetari ai Comitetului Raional Dej și trebuie, în aceeași zi, să ne deplasăm în satul J. În satul respectiv, activitatea de organizație era inexistentă și noi trebuia să îi dăm un nou impuls, organizând o adunare generală cu primire de noi membri. Am semnat fiecare pentru încasarea diurnei de cinci lei și, în drum spre satul indicat, am cumpărat, din piața din Dej, un litru de must, subțiindu-ne considerabil diurnele.

După parcurgerea unei distanțe de doi-trei km, într-o zonă fără case, am sesizat că, fiind agitat de mișcarea corpului, mustul din sticla așezată în rucsac a debordat, însă din fericire nu distrusese hârtia de scris ce era într-un alt compartiment. Ne-am așezat pe malul unui pârâiaș și am lichidat stocul de must.

Ne-am continuat drumul și către seară am ajuns la destinație. Satul era mic și tare prăpădit. Oamenii erau puțini și săraci. Școala unde urma să desfășurăm adunarea generală data de pe vremea Mariei Tereza și avea o singură încăpere. În banca întâi din partea stângă erau elevii clasei I, iar în celelalte bănci erau elevii claselor II-VII. Unicul învățător era și acela suplinitor, necalificat. Terminase liceul și ratase admiterea la facultate. El era nominal și secretarul organizației UTM, dar, după cum ni s-a spus la investire, strălucea prin inactivitatea desăvârșită. Tânărul se numea M. și, nu veți crede, dar vă asigur că este riguros exact, în anii de după Revoluție, a ajuns parlamentar. Imediat după sosirea în sat l-am întâlnit pe tânărul învățător M., care ne-a dat de înțeles să nu contăm pe el. În această situație, am mers din casă în casă și cu informațiile primite de la cei vizitați am reușit să reconstituim efectivul membrilor UTM care era de aproximativ 10 persoane. Totodată, am identificat și trei-patru candidați pentru a fi primiți în rândurile UTM.

Satul nu era electrificat, cât despre alte utilități, ele lipseau și din Dej, așa că satul nici nu le  visa. După ce se înserase, s-au adunat toți cei vizați, în majoritate copilași, dar pătrunși de importanța vizitei nostre, anunțată în genul ”au venit niște domni tovarăși de la Dej să vă spună ceva important”. Fără glumă, sosirea noastră era un eveniment pentru sat și avea să țină prima pagină a comentariilor orale, până în primăvară. Iluminarea întregii clădiri a școli se baza pe o lampă cu petrol. Colegul meu a revendicat-o ca să scrie procesul-verbal, iar eu mi-am asumat rolul de prezidiu și după o foarte scurtă analiză a  situației organizației am trecut la primirea de noi membri. Primul pe care l-am primit era un băiețaș atât de fraged încât l-am verificat de două ori la vârstă cu buletinul. Astăzi este profesor universitar de filosofie la universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Îmi amintesc că l-am și felicitat, pătruns și eu de importanța momentului, uitând să îi felicit pe ceilalți trei sau patru. Mi-am făcut o autocritică ulterior.

Ora fiind înaintată, am rămas să dormim la o casă de oaspeți, în fapt o încăpere închiriată pentru toate nevoile activiștilor Partidului și ale UTM-ului. Bănuind că ne-ar fi foame, gazda, o țărancă în vârstă, ne-a oferit tocală. Eu am auzit greșit tocană și am acceptat cu recunoștiință. Adevărul a fost că prin tocală se înțelegea mămăliga rece, dar oferită cu căldură sufletească, pentru că uitându-se la noi, țăranca vedea niște copii ce ar fi putut să-i fie nepoți. Am înghițit cu noduri o parte din  ofertă și cu asta s-a încheiat prima mea zi de activist extrabugetar UTM.

Următorul episod al activității mele de activist de partid s-a desfășurat în luna ianuarie a anului  1966, când eram judecător la Tribunalul Popular al Raionului Dej, Regiunea Cluj. Președintele Tribunalului ne-a anunțat pe noi, ceilalți judecători, că duminica următoare avem sarcină de partid să ne deplasăm în comunele din circumscripția instanței, pentru acțiuni de popularizare a legislației.

Menționez că nu eram membru de partid și am semnat adeziunea ca urmare a ocupării militare a Cehosolvaciei de către trupele Pactului de la Varșovia. Atunci Ceaușescu a refuzat să participe și actul de curaj a fost recompensat nu numai de români, ci și de președintele Nixon și de Regina Angliei, ca să dau numai două exemple.

În dimineața zilei de Duminică, pe întuneric, m-am îmbarcat într-un autobuz pe o anumită direcție, în josul râului Someș. Un activist de la Comitetul Raional de partid spunea șoferului când să oprească și striga de pe o listă numele celor care coboară. Mi-am auzit numele în comuna Bobâlna, de al cărui nume se leagă răscoala iobagilor din 1437. Se făcuse ziuă și am remarcat că mai vârstnicul meu coleg judecător a coborât în aceeași comună, dar a dispărut în mod miraculos. În schimb, a rămas alături de mine fostul meu profesor de Științe agricole și Lucru manual, devenit ulterior director al Muzeului de Istorie al orașului Dej. Am făcut pași cu multă sârguință pentru că era un ger de crăpau pietrele și o zăpadă până sub ferestre. După multe așteptări, înghețați bocnă, am auzit clopotele bisericii și directorul muzeului mi-a explicat că în acel moment preotul le spune băbuțelor cu nepoței ”No, și amu`, dragilor mele, mereți direct la Căminul cultural, c-or venit niște domni tovarăși de la Raion să vă spună ceva important.” A apărut și colegul meu, cu nasul cam roșu și cam vorbăreț, iar împreună cu el se afla un alt bărbat, profesor de matematică la o școală din Dej. În această formație, am intrat în unica sală a Căminului cultural, construit pe vremea când Petru Groza era prim-ministru. Sala avea o scenă, pe scenă o masă și pe masă o față de masă roșie. Țăranca rebegită de frig care ne-a deschis s-a scuzat că în încăpere este mai frig decât afară, pentru că niciodată Primăria nu a aprobat cota de lemne pentru încălzirea acestei încăperi.

Partea bună era iuțeala cu care se desfășurau activitățile pe timp de iarnă.

Colegul meu, judecătorul M., în vârstă de cca. 60 de ani, și-a asumat, fără alegeri democratice, prerogativa de conducere a ”ostilităților” și a început prin a explica celor trei-patru bunicuțe cu nepoțeii lor că ne aflăm în acel loc ca urmare a primirii la Comitetul Raional a unei liste cu problemele care îi frământă pe locuitorii comunei. În realitate, lista era opera unui activist de la Raion și nu avea nicio tangență cu problemele reale ale sătenilor. Pentru prima problemă, colegul meu a dat cuvântul directorului muzeului, care a prezentat un tur de orizont al situației internaționale. Îmi amintesc că orice adunare de partid, de sindicat sau de orice altceva, începea invariabil cu situația internațională și probabil din considerentul că situația era complexă, nu mai ajungea timpul pentru analiza situației interne. A urmat profesorul de matematică, cu limba cam împleticită, pentru că începea să-și facă efectul alcoolul pe care îl consumase la cârciuma din sat, împreună cu al meu coleg, în așteptarea începerii activității. El a combătut, în fraze prea confuze ca să-l pot urmări, obscurantismul religios, străduindu-se să sublinieze greșelile pe care Biserica le comite în privința creației Universului.

A venit și rândul meu și nu m-a iertat cel ce conducea lucrările. M-a prezentat cam în următorii termeni: ”Și acum urmează, revoltător de tânărul judecător stagiar, care va răspunde la întrebările D-voastră din domeniul juridic.” Întrebările, fabricate la Raion, se refereau la pensiile de întreținere și alte aspecte ale Dreptului familiei.

După ce a făcut bilanțul răspunsurilor la întrebări, colegul meu a constatat că au mai rămas două întrebări fără răspuns și se vede obligat să dea el răspunsurile pentru că ”nu putem lăsa misiunea noastră fără rezolvare”.

Prima întrebare era următoarea: ”De ce trebuie să punem iarna parazăpezi pe câmp?”. Colegul meu a făcut următorul comentariu, tot  bine aghesmuit: ”Pe vremea mea nu auzise nimeni de parazăpezi și totuși, ce recolte aveam atunci, și ce vedem acum!”.

A trecut la întrebarea secundă: ”Cum să prevenim îmbolnăvirea de gripă?”. Răspunsul a fost ferm: ”Păi dacă mănânci o pită cu slană și bei o glaje de pălincă n-are treabă cu tine nicio gripă.”. Fericite, bunicuțele au evacuat sala cât ai clipi din ochi.

Istoria nu se termină aici, pentru că, după câteva luni, inspectorii Tribunalului Regional m-au interogat și pe mine, ca și pe ceilalți, nu numai cu privire la activitatea de judecată, ci și cu privire la activitatea de ”influențare obștească” și de ”popularizare a legislației”. M-au întrebat dacă este adevărat că tovarășul judecător M.  a vorbit despre parazăpezi și despre gripă. Atunci mi-am dat seama cât de cumplită este prostia acestui coleg. Totuși, i-am făcut o apreciere pozitivă, spunându-le inspectorilor: ”Dacă a scris în informare că a vorbit despre aceste subiecte, eu cred că a vorbit pentru că este sincer cu Partidul”.

Ulterior, nici înainte, nici după Revoluție, nu am avut vreo altă tangență cu politica. Totuși, altcineva m-ar fi văzut bine ca politician. Iată pe scurt faptele:

În anii care au urmat Revoluției, după înființarea Curților de Apel, Curtea de Apel Cluj unde eram președintele Secției Comerciale și apoi vicepreședinte al Curții, a stabilit relații de colaborare cu Curtea de Apel  din Besancon, Franța. După ceremonia semnării acordului, în sala de ceremonii a Palatului Justiției din Besancon, am răspuns invitației de a face un scurt comentariu pentru postul local de televiziune. După ce au plecat cameramanii, din colțul opus al vastei încăperi a venit la mine procurorul general al instanței franceze, care mi-a spus fără introducere: ”Mai ai 10 ani buni. Intră în politică!”. Pentru moment, am rămas confuz. Nu pricepeam de ce mi-a făcut această recomandare, pentru că noi nici nu ne cunoșteam. Ulterior mi-am explicat: a văzut că mă descurc cu televiziune și avea impresia că asta e tot ce trebuie să știe și să facă un politician.

Nu am fost ascultător și nu sunt nici acum implicat în politică. Nu regret, pentru că eu știu mai bine că-mi lipsesc aspecte esențiale din caracterul specific al politicienilor.

prof. univ. dr. Ion TURCU
magistrat-pensionar

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate