Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Admisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară ce are ca obiect cote părţi. Noutăţi aduse de NCC
16.10.2013 | Cristina TICU JIANU

Secţiuni: Drept civil, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Acţiunea în revendicare este un subiect care a prezentat mult interes pentru practicienii dreptului, atât din perspectiva Codului Civil din anul 1864 cât și din perspectiva Noului Cod Civil din anul 2011, fiind cel mai important mijloc de apărare a dreptului de proprietate.

 Ne vom opri în această analiză doar la câteva elemente de noutate ce au efect asupra dreptului de proprietate deţinut în coproprietate, modalitate a dreptului de proprietate tot mai des întâlnită în prezent în practică si la analiza unei spețe soluționată de instanțele fondului după apariția Noului Cod Civil.

1. Reglementarea acţiunii în revendicare potrivit vechiului Cod Civil – anul 1864 (V.C.C.)

Acţiunea în revendicare nu a avut o reglementare proprie în vechiul Cod civil– anul 1864, definiţiile fiind date de literatura de specialitate plecând de la dispoziții de drept substanțial.

Un autor[1] al lucrărilor de specialitate a definit acţiunea în revendicare astfel: “Acţiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește, (…). Altfel spus prin această acţiune, proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului. (…). Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.”

Un alt autor[2] a caracterizat astfel: “Acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acelui bun, de la posesorul neproprietar.”

Sub aspectul caracterelor juridice ale acţiunii în revendicare‚ doctrina de specialitate[3] a reținut următoarele: “Pe când acțiunea posesorie tinde numai la păstrarea sau redobândirea posesiei materiale, fără a se preocupa de existența dreptului de proprietate al posesorului, revendicarea, ca acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.”

Potrivit reglementării anterioare, V.C.C., acţiunile în revendicare a imobilelor erau analizate în raport de dispoziţiile art. 480[4], normă care definea dreptul de proprietate. În prezent, corespondentul acelei dispoziţii se regasește în art. 555 din N.C.C. care conţine la rândul său doar dispoziţii de drept material.

2. Reglementarea acţiunii în revendicare potrivit noului Cod civil – anul 2011 (NCC)

a)  O primă noutate constă în faptul că, în cuprinsul NCC, apar dispoziții procesuale cu privire la mijlocul de apărare, mai exact, acţiunea în revendicare are o reglementare proprie (terminologic analizând), art. 563[5], inclusă în Secţiunea a 2-a Apărarea dreptului de proprietate privată, (art. 563-566), secțiune distinctă de cea acordată dreptului de proprietate privată, cuprinsă în Secţiunea 1 Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată (art. 555-562),  ambele facând parte din Titlul II. Proprietatea privată.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 563 – Acţiunea în revendicare şi ale art. 566[6]. Efectele acţiunii în revendicare nu modifică substanțial definiţiile date de doctrina de specialitate anterioară NCC.

Aceste dispoziții noi sunt în acord cu principiile constituționale[7] care arată că dreptul de proprietate privată este garantat.

b) Din perspectiva titularului acţiunii în revendicare, NCC aduce un element de noutate, în sensul că şi proprietatea publică ce aparţine statului poate fi apărată în justiţie, ca şi proprietatea privată prin intermediul acţiunii în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 856[8] alin. 3 coroborate cu art. 563. Cu alte cuvinte, și Statul poate revendica bunurile aflate în domeniul public, indicându-se concret mijloacele juridice prin care pot fi realizate principiile constituționale[9], ce arată că proprietatea publică este garantată.

c) În privința probei dreptului de proprietate asupra imobilelor, N.C.C. instituie regula, în art. 565[10],  potrivit căreia în această ipoteză proba se face cu extrasul de carte funciară.

d) Sub aspectul proprietăţii comune, modalitate a dreptului de proprietate, N.C.C. aduce ample reguli atât cu privire la dreptul material, substanţial, cât şi cu privire la normele procesuale dezvoltându-le în N.C.C. la CAPITOLUL IV Proprietatea comună, la art. 631-686.

d.1) În acest capitol, legiuitorul face o clasificare a formelor proprietăţii comune, în art. 632, fără însă să instituie alte forme de coproprietate faţă de cele descrise anterior în practica judiciară şi în doctrină[11]. Astfel, cele două forme stabilite în art. 632, alin. (1) sunt: proprietatea pe cote părți (coproprietatea) şi devălmăşia.

Din punctul de vedere al duratei coproprietăţii, formele reglementate la art. 632, alin. (2) sunt:  coproprietatea obişnuită și forţată.

d.2)  În privința dreptului de dispoziție, prevederile art. 634 alin. (1)[12] și art. 641 alin. (4)[13] din NCC au preluat din concluziile literaturii juridice[14] şi a practicii judiciare anterioare, reglementând astfel drepturile coproprietarilor din care rezultă că titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate poate dispune în mod liber de această cotă, însă pentru ipoteza în care se doreşte încheierea de acte de dispoziție cu privire la bunul comun (deci a bunului în integralitate), acestea nu pot fi încheiate decât cu acordul tuturor coproprietarilor.

d.3) În plan procesual civil, NCC aduce modificări esenţiale, prin introducerea art. 643 Acţiunile în justiţie, dispoziţii care modernizează un concept ce a fost disputat mult atât în practică, în sensul că a creat soluții diferite (contrare), cât şi în doctrina de specialitate, plecând de la o soluţie[15] care nu mai corespundea de multă vreme cu realitatea juridică contemporană, fiind pronunțată în urmă cu 53 ani, și sancționată în hotarârile pronunțate de C.E.D.O.

Așadar, noua normă, art. 643 din NCC, permite introducerea acțiunii în revendicare de către un singur coproprietar (sau de către o parte dintre aceștia), fară a face distincție între obiectul revendicării .

Prin urmare, reclamantul are la îndemână posibilitatea de a  introduce singur acțiunea în revendicare, în lipsa coparticipării procesuale a celorlalți coproprietari, solicitând, fie revendicarea întregului bun, fie revendicarea doar a cotei părți a cărui titular este.

3. Ipoteze de distins în practică:

Din analiza efectuată în practica judiciară am identificat cel putin două ipoteze prin care titularul (sau mai mulţi titulari) exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate deținut asupra unui bun imobil (ex. teren fără construcție) solicită protecţia juridică a dreptului în contradictoriu cu un terţ şi anume:

a) Ipoteza acțiunii în revendicare ce are ca obiect întregul bun deţinut în coproprietate (cote părţi) exercitată de către unul (o parte) dintre coproprietari împotriva unui terț și

b) Ipoteza acţiunii în revendicare ce are ca obiect o cotă parte din dreptul de proprietate asupra bunului deţinut în comun, acţiune promovată de către un titular (sau o parte dintre titulari) al cotei părți împotriva unui terț.

Împrejurare concretă întâlnită în practică: doi reclamanţi revendică împreună cotele de 2/5 din bunul deţinut în coproprietate (în cote egale de 1/5 împreună cu alţi trei coproprietari care nu sunt părţi în proces), restul cotelor de 3/5 nefacând obiectul litigiului.

Fiecare dintre aceste două ipoteze au primit soluţii diferite în practica judiciară anterioară intrarii in vigoare a NCC, dar și după apariția NCC.

Întrucât soluția sprijinită pe fosta regulă a “unanimităţii” a fost tratată pe larg în doctrina de specialitate, urmează să ne ocupăm în mod restrâns de această ipoteză şi să o dezvoltăm pe cea de-a doua şi anume revendicarea cotelor părţi din dreptul de proprietate.

Argumente întâlnite în practică și critica acestora:

a) Referitor la ipoteza revendicării întregului bun de către unul (o parte) dintre  coproprietari, această situaţie a primit soluţii diferite în practica judecatorească anterior intrării în vigoare a NCC, și anume, au fost atât soluţii care au apreciat că astfel de acţiuni sunt admisibile, însă majoritatea practicii a fost în sensul respingerii ca inadmisibilă.

Un prim argument potrivit căruia s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare exercitată doar de către unul (sau o parte) dintre coproprietari, a fost lipsa acordului tuturor coproprietarilor de a promova acţiunea în revendicare,  instanţele aplicând cunoscuta regulă a  unanimităţii. În pronunţarea unei astfel de soluţii, instanţele au calificat acţiunea în revendicare ca fiind un act de dispoziţie, ipoteză în care s-a apreciat ca fiind necesar acordul tuturor coproprietarilor în exercitarea acţiunii, întrucât reprezentarea judiciară a celorlalţi coproprietari nu avea suport convenţional. Această regulă a unanimităţii,  a fost creată de practică şi a fost apreciată în doctrina de specialitate ca fiind rigidă, recomandându-se totodată ca o astfel de speţă să fie raportată la situaţiile concrete de fapt.

Un alt argument pentru care s-a mai adoptat soluţia inadmisibilităţii acţiunii,  a avut în vedere efectele hotărârii prin care s-ar admite acţiunea în revendicare exercitată doar de unul (sau o parte) dintre coproprietari, apreciindu-se că o astfel de hotărâre ar crea drepturi doar în raport de partea care a formulat acţiunea în detrimentul celorlalţi coproprietari care nu şi-au exercitat acest drept procesual. Această regulă a unanimităţii a fost examinată şi de către CEDO din perspectiva criticilor petenților care au reclamat încălcarea dreptului de acces la justiţie.

Astfel, în cauza Lupaş şi alţii împotriva României, CEDO a apreciat că aplicarea regulii unanimităţii a condus la încalcarea dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenția europeană prin înlăturarea dreptului reclamanţilor de a obţine pe cale judiciară protecţia unui drept, hotărâre din care redăm :

”76. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea apreciază că aplicarea strictă a regulii unanimităţii le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată ce i-a privat de orice posibilitate clară şi concretă de a obţine examinarea de către instanţe a cererilor lor de restituire a terenurilor în litigiu, aducând astfel atingere substanţei înseşi a dreptului lor de acces la o instanţă.”

În perioada relativ recentă, într-o cauză[16] aflată în revizuire, s-a reţinut în acord cu soluţiile date de CEDO[17], greşita aplicare a regulii unanimităţii de către instanţele naţionale, în sensul că s-a apreciat ca fiind admisibilă acţiunea formulată doar de către o parte dintre coindivizari.

b) Referitor la ipoteza revendicării unor cote părţi din bunul imobil deţinut în coproprietate de către unul (sau o parte) dintre coindivizari, nu am identificat soluții în practică, însă a fost tratată de doctrina de specialitate din perioada anterioară intrării în vigoare a NCC.

b.1) Argumente tratate în doctrina juridică anterioră NCC

– Literatura de specialitate publicată anterior N.C.C. a fost de părere că: ”fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei părţi ideale, abstracte, din dreptul de proprietate.”[18]În aplicarea acestui principiu creat de doctrină, şi practica naţională[19] a reţinut că: ”Deoarece fiecare coindivizar are drept exclusiv asupra cotei sale părţi ideale din indiviziune, el poate înstrăina sau greva această cotă, fără consimţământul celorlalţi coindivizari”.

Tot în acest sens este şi opinia altui autor[20] care arată următoarele: ”În practica judiciară şi în doctrină s-a pus problema sorţii actelor juridice de administrare sau de dispoziţie încheiate de un singur coindivizar cu privire la bunul indiviz sau la o parte materială din acesta. (…) nota 14: Menţionăm că în cazul în care se referă la cota parte ideală a coindivizarului semnatar, acesta este pe deplin valabil (pur si simplu) şi produce efecte chiar de la data naşterii sale.” (…) Conchidem, aşadar, că soluţia admisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de un singur coindivizar împotriva unui terţ posesor, fără acordul celorlaţi coindivizari sau chiar împotriva voinţei acestora, este pe deplin întemeiată.”

Din analiza doctrinei și a practicii judiciare pronunţată anterior N.C.C. raportat la acest criteriu, al admisibilităţii revendicării cotelor părți, rezultă că o soluție de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare ce are ca obiect cote părţi dintr-un bun imobil ar fi în contradicţie cu principiul „Qui potest plus, potest minus”.

Cu alte cuvinte, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care coindivizarul poate dispune în mod liber de cota sa (îi este permis să vândă, să doneze, să schimbe, etc.), sau chiar mai mult îi poate fi executată silit cota parte, dar nu poate să exercite protecţia juridică a acesteia (nu o poate valorifica juridic).

Plecând de la unele rezolvări contrare pronunţate în temeiul normelor anterioare, NCC vine cu soluții moderne prin raportare la situaţia concretă de fapt care nu mai corespunde situaţiilor de la data adoptarii V.C.C., perioadă în care cele mai multe cazuri de coproprietate aparțineau drepturilor dobândite prin succesiune, cu o particularitate anume, aceea a relaţiilor de rudenie (cu o încărcătură afectivă pronunțată).

În prezent, cazurile de coproprietate dobândite pe cale convențională, contracte de vânzare-cumpărare, contracte de asociere în vederea desfaşurării unei activități comerciale, sunt mult mai des întâlnite ca în trecut.

În atare condiții, de modificare esențială a situațiilor de fapt (evoluție numerică a dobândirii în coproprietate), se impunea adaptarea legislației din punctul de vedere al protecției juridice a acestora.

b.2) Modificări aduse de NCC și interpretările acestora.

– Codul Civil care a intrat în vigoare în data de 1 octombrie 2011, cuprinde dispoziţii ce conferă o protecție superioară coproprietarului care doreste să exercite acţiunea în revendicare împotriva unui terț pentru cota parte dobândită de acesta. Astfel, prevederile art. 643 din NCC dispun:

Acţiunile în justiţie

(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

Din analiza termenului „coproprietate” rezultă că noile prevederi permit posibilitatea ca un coproprietar să-şi apere singur dreptul, fie că este vorba de întregul bun, fie că este vorba doar de o cotă parte, câtă vreme legea nu distinge între cele două ipoteze.

b.3) Interpretări oficiale şi cele aduse de literatura de specialitate.

– Interpretările oficiale (C.S.M.) publicate[21] sunt tot în sensul admisibilităţii revendicării cotelor părţi.  Acestea arată: “Articolul 643 alin. (1) din Noul Cod civil elimină în mod expres regula unanimităţii în ipoteza exercitării acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi (nu toţi) coproprietari cu privire la bunul aflat in indiviziune. Practic, potrivit acestui text de lege, în cazul coproprietăţii obişnuite, fiecare coproprietar (titular exclusiv al unei cote părţi din dreptul de proprietate) poate sta singur în justiţie, în calitate de reclamant sau pârât, în orice acţiune privitoare la coproprietate. Legiuitorul a accentuat ideea că regula enunţată se aplică inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Importanţa introducerii acestui text în noul Cod civil este vădită, în acest mod punându-se capăt unor controverse existente atât în literatura juridică de specialitate, cât şi în practica instanţelor de judecată cu privire la calificarea acţiunii în revendicare a unui bun proprietate comună pe cote părţi ca fiind un act juridic de conservare sau un act juridic de dispoziţie, cu consecinţa admiterii sau respingerii acţiunii în revendicare introdusă de către un coproprietar cu privire la întregul bun. Soluţia adoptată de Codul civil este valabilă pentru orice acţiune formulată de coproprietari împotriva terţilor sau de terţi împotriva coproprietarilor. “

– O altă interpretare oficială[22] (C.S.M.), în acelaşi sens al admisibilității, este şi cea care reţine următoarele:

-”cine poate introduce acţiunea în revendicare: titularul dreptului de proprietate. Ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimităţii consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietăţii (proprietăţii pe cote-părţi), în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală.“

În analiza noului text, art. 643 din NCC, doctrina de specialitate[23] a arătat după cum urmează:

“Într-o manieră pragmatică, noul Cod Civil rezolvă problema tuturor acţiunilor în justiţie privitoare la coproprietate, arătând că acestea pot fi formulate de fiecare coproprietar singur (art. 643 alin. 1 NCC). Pentru a curma orice controversă în această privinţă, textul citat include expres acţiunea în revendicare în categoria acţiunilor ce pot fi formulate şi de un singur coproprietar.”

Alţi autori[24] care au cercetat actuala reglementare (în fază de proiect), N.C.C., au indicat în comentariul exprimat cu privire la art. 643 din NCC următoarele: ”Textul rezolvă problema „pasivităţii unora dintre coproprietari, pasivitate care ameninţă să ducă la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de coproprietate. Indiferent de pasivitatea celorlalţi, un singur coproprietar poate porni orice acţiune împotriva terţilor, iar aceştia pot porni acţiune împotriva oricărui coproprietar, inclusiv acţiunea în revendicare. Sub acest aspect, este însă de observat că terţii nu ar avea interes să introducă acţiunea împotriva unui singur coproprietar decât dacă acţiunea are ca obiect cota parte din drept care aparţine pârâtului sau care este pretinsă de acesta.” (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p. 77)

Într-o altă lucrare de specialitate[25] care analizează pe larg acţiunea în revendicare atât din perspectiva V.C.C., cât şi din perspectiva N.C.C., în referire la actualele norme, NCC, se arată: ”… deşi nu defineşte acţiunea în revendicare nici ca act de dispoziţie, nici ca act de conservare, noua reglementare stabileşte, ca principiu, că un singur coproprietar poate sta singur în justiţie fie în calitate de reclamant, fie în calitate de pârât, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în acţiunea în revendicare …” .

b.4) Argumente întâlnite în practica judiciară după intrarea în vigoare a NCC şi critica acestora, a soluţiilor de respingere a acțiunii în revendicare ce are ca obiect cote părţi din bunul imobil.

Din cercetarile efectuate asupra practicii recente, am identificat interpretari rigide asupra noilor prevederi permisive, care au condus la soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare a unor cote părţi dintr-un bun imobil.

– Un prim argument al calificării ca inadmisibilă a fost:” această acţiune poate avea ca obiect numai bunuri mobile sau imobile individual determinate, iar nu o cota indiviză dintr-un drept de proprietate, cota indiviză nefiind susceptibilă de a forma obiectul posesiei întrucât  nu întrunește și elemental material, nefiind suficient elementul psihologic sau intelectual”.

Critica acestui motiv: o astfel de interpretare, practic adaugă la lege, întrucât în textele de lege care reglementează coproprietatea nu arată că, mai sus meționata cotă indiviză nu este susceptibilă de a forma obiectul posesiei, ci dimpotrivă, cota de proprietate are toate atributele de proprietate pe care le are un drept de proprietetate deţinut în exclusivitate, respectiv: uzus, fructus şi abuzus, fără nici o îngrădire.

În acest sens sunt şi opiniile doctrinei juridice[26] exprimate după apariţia actualului Cod Civil, care arată: ”Cu privire la posibilitatea ca dreptul de proprietate privată să se înfăţişeze sub formă de modalităţi, în art. 555 alin. (2) NCC se prevede că dreptul de proprietate, „este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz, în condiţiile legii.”

– Un alt doilea argument reținut în motivarea soluției prin care s-a respins ca inadmisibilă acţiunea a fost: ” întrucât prin aceasta nu se urmăreşte revendicarea bunului în întregimea sa ci numai a unei cote ideale din bun, ceea ce face imposibilă identificarea dar şi punerea în executare a unei astfel de hotărâri.

Critica acestui motiv: sub acest aspect, este relevantă dispoziția procedurală, art. 373^1 din Codul de Procedură civilă din anul 1865[27] care arată că, acele cotele părți aflate în proprietate comună pot face obiectul executării silite; o dispoziție similară se regăsește și în actualul Cod de Procedură civilă, în vigoare din 15 februarie 2013, la art. 627 alin. 2[28].

Faţă de aceste prevederi legale, art. 373^1 din vechiul C.P.C. şi corespondentul lui din  actualul C.P.C., art. 627 alin. 2, se naşte întrebarea de ce executarea unui titlu executoriu, indiferent de natura şi de conţinutul acestuia poate avea ca obiect o cotă parte din dreptul de proprietate, iar o hotărâre judecătorească prin care se constată dreptul de proprietate deţinut în coproprietate şi a carui restituire se dispune, nu ar putea fi pusă în executare silit?

Prin urmare, din examinarea  acestor dispoziţii exprese, rezultă că, o cota parte dintr-un drept de proprietate poate fi obiectul executării silite și, pe cale de consecință, motivarea de mai sus nu are suport în normele actuale.

Modalitatea de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti este însă o altă fază a procesului civil, executio, distinct de faza de judecată şi nu este o cerinţă de natură a califica acţiunea în revendicare ca fiind inadmisibilă.

Din perspectiva efectelor unei hotărâri judecătoreşti, trebuie avută în vedere situaţia concretă şi anume că, dispoziţiile acesteia se pot pune în executare şi de bună voie (sub aspectul posesiei), de vreme ce prin acea hotărâre s-a constatat dreptul de proprietate în patrimoniul uneia dintre parţile litigante.

Aşadar, se naşte întrebarea, ce drepturi ar crea în plus o hotărâre judecătorescă prin care se admite cererea de revendicare a unor cote părţi, din perspectiva  posesiei, prin comparare cu drepturile născute dintr-un act juridic autentic în care bunul se dobândeşte în coproprietate?

În opinia noastră, niciunul, cu menţiunea că în cazul ambelor, atât în actul juridic, cât şi în hotărârea judecătorească, dacă unul dintre coproprietari se opune să folosească în comun bunul, părțile au deschisă calea procedurii judiciare a partajului.

Hotărârea judecătorescă nu suplineşte acordul pârâţilor, terţi în raport de actul juridic al reclamanţilor, de a folosi în comun cu reclamanţii bunul, ci constată lipsa dreptului pârâţilor de a deţine (uzus, fructus) cotele pe care le-au dobândit reclamanţii în mod legal potrivit titlului exhibat.

Analizând dispozițiile actuale care reglementează acțiunea în revendicare din perspectiva dispozițiilor procesuale, mai exact a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a fi admisă acțiunea, art. 563 alin. 1 din N.C.C., dar și sub aspectul efectelor pe care le produce, art. 566 alin 1, rezultă că acțiunea în revendicare are un dublu scop, fiind de esenţa revendicării, pe de o parte recunoaşterea dreptului de proprietate, mai exact identificarea patrimoniului în care se află bunul (al reclamantului sau al pârâtului) iar pe de altă parte,  ulterior, ca o consecinţă a constatării dreptului de proprietate, obligarea la restituirea bunului revendicat (în cazul admiterii acţiunii), fără însă ca cele două efecte să se excludă în ipoteza în care terţul deţine bunul în integralitate (nu doar cotele revendicate).

Această nouă reglementare vine să înlăture neajunsurile opiniei pronunțate de practica judecătoresca anterioră[29] care a reținut că ”acţiunea în revendicare are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei.”

Aşadar, dată fiind recunoaşterea dreptului în favoarea uneia dintre părţile din proces, există două posibilităţi concrete, fie ca, de exemplu, în cazul admiterii revendicării, pârâtul să execute hotărârea de bună voie şi sub aspectul posesiei în comun a bunului, (se are în vedere ipoteza în care pârâtul deține întregul bun în baza altui titlu, iar titlul reclamantilor a fost preferat în defavoarea titlului pârâtului),  fie să se opună executării hotărârii.

b.5) Soluții propuse şi critica acestora:

S-a mai sugerat în practica judecătorescă recentă, soluţia partajului bunului anterior introducerii cererii în revendicare, însă această soluţie este excesivă şi nu se poate realiza (este fără ieşire), date fiind dispozițiile art. 24 alin. 3 din Legea nr. 7/1996 coroborate cu prevederile art. 565 NCC, care arată că ”În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.”

În acest sens trebuie analizată ipoteza în care titularul dreptului de proprietate înscris în cartea funciară este pârâtul-terțul, în temeiul altui titlu a cărui comparare s-a solicitat de către reclamant în cadrul acţiunii în revendicare.

O astfel de soluţie, a partajului, nu se poate realiza decât ulterior examinării dreptului de proprietate, respectiv după ce s-a constatat în patrimoniul cui se afla bunul, al reclamantului sau pârâtului.

În această ipoteză, în care, deși prin hotărâre, s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea reclamantului asupra unei cote părţi din drept, iar pârâtul  se opune exercitării în comun a dezmembrămintelor dreptului de proprietate, uzus și fructus, se poate adopta soluția, de către oricare dintre părți, reclamant sau pârât, de a se efectua  partajarea bunului în natură, conform cotelor pe care le deţin fiecare din bun, potrivit dovezii-titlului deținut de fiecare parte.

Sub aspectul efectelor pe care le produce o hotărâre judecătorească care a examinat dreptul de proprietate dobândit în cote părți cu privire la alți coproprietari care nu au luat parte la proces, legiuitorul a găsit o soluţie modernă prevăzută în art. 643 alin. 2 și 3 care dispune:

(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Din această perspectivă literatura juridică[30] exprimată după intrarea în vigoare a NCC arată că: ”Articolul 643 NCC are în vedere numai acţiunile petitorii, iar nu şi acţiunile posesorii. Ca urmare, chiar dacă acţiunea posesorie este introdusă de un singur coproprietar, hotărârea judecătorească va fi opozabilă tuturor coproprietarilor, indiferent dacă este favorabilă sau nefavorabilă acestora Altfel spus, în cazul acţiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfectă, ea operând numai în cazul hotărârilor judecătoreşti favorabile, în timp ce, în cazul acţiunilor posesorii, reprezentarea este perfectă, ea operând în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă acestea sunt favorabile sau nefavorabile pentru coproprietari. (…)” (V. Stoica, Drepturile reale 2006, p.77).

Critica speței arătată mai sus: față de soluţia inadmisibilității acţiunii în revendicare, dacă aceasta ar fi corectă, s-ar ajunge la situaţia în care titularii unor drepturi dobândite legal prin acte juridice valide, transcrise anterior apariției Legii nr. 7/1996 ar fi în imposibilitate de a solicita și obține protecţia juridică prin instanţă, cu consecinţa că pârâții ar beneficia de efectele unor acte încheiate cu încalcarea normelor legale şi prin vătămarea gravă a drepturilor dobândite legal.

Limitarea reclamanţilor la protecţia juridică are natura unei ingerinţe în dreptul de proprietate (deținut fie și în coproprietate) prin raportare la înscrisurile autentice (contract de vânzare cumpărare) care atesta dobândirea cu titlu oneros şi înscrierea în evidenţele de publicitate imobiliară aplicabile la acea dată (anterior intării în vigoare a Legii nr.7/1996), fiind în contradicţie atât cu normele interne, cât și cu Convenţia Europeană[31].

Rezultă de aici că o astfel de soluție ar fi o sarcină disproporționată, de natură a rupe justul echilibru dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanța de judecată, drept garantat de art. 6 alin. 1 din Conventia Europeană la care România este parte.

Un al treilea argument reţinut  de către instanţă în calificarea ca inadmisibilă a fost: ”În aprecierea instanţei, noua regulă a art. 643 din Codul civil actual, care dă posibilitatea fiecărui coproprietar să exercite singur acţiunea în revendicare, urmăreşte să evite neajunsurile create de aplicarea strictă a regulii unanimităţii în exercitarea acţiunii în revendicare, specifică până la intrarea în vigoare a Codului civil, iar nu modificarea naturii juridice şi a scopului acestei acţiuni.”

Apreciem că o astfel de interpretare este corectă doar pe jumătate, în sensul că dispoziţiile art. 643 din N.C.C. au avut în vedere să înlăture neajunsurile fostei reguli a unanimităţii, însă trebuie analizat cu atenţie care a fost neajunsul acestei reguli. Neajunsul nu constă în dificultatea de a stabili natura juridică a acţiunii, ci unul de natură pragmatică de a produce efecte superioare vechii reguli a unanimității, potrivt căreia coproprietarul era lipsit de accesul la justiţie.

Aşadar, acest neajuns s-a dorit a se înlătura prin norma nouă, art. 643 din NCC, având în vedere modul în care acţionează o normă juridică, (a permite sau a îngrădi), norma nouă are ca scop să producă efecte în sens permisiv „Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie” (…), deci acordă posibilitatea valorificării drepturilor şi intereselor coproprietarului recunoscându-i capacitatea de a le supune examinării procedurilor judiciare, respectând astfel cele două principii constituţionale, garantarea drepului de proprietate privată, art. 44 şi liberul acces la justiţie, art. 21, în consens şi cu soluţiile pronţate de C.E.D.O în spețe similare.

Prevederile art. 643 NCC apar ca o dispoziţie specială faţă de cele ale art. 563 NCC, primele aplicându-se în cazul coproprietăţii, astfel cum sunt cuprinse într-un capitol dedicat special proprietăţii comune, „Cap. IV Proprietatea comună.

Astfel, după interpretarea dată de instanțe în speţa analizată (inadmisibilitatea actiunii în revendicare), ar rezulta că vechea regulă a unanimităţii ar fi înlocuită de una nouă şi mai rigidă şi mai oneroasă pentru coproprietarul interesat de protecţia dreptului său, în sensul că un coproprietar ar fi obligat să revendice întreg bunul pentru a depăși cerinţa admisibilității  acțiunii.

Prin urmare, reclamantul ar trebui să suporte o sarcină și mai costisitoare decât în vechea reglementare, ceea ce nu este în spiritul noii reglementări care ca scop să permită şi coproprietarului interesat să-şi apere cota şi nu să apere restul cotelor ale coproprietarilor ce stau în pasivitate şi care oricum aveau şi potrivit vechii reguli posibilitatea să-şi apere cotele dacă ieseau din pasivitate.

Aşadar, noua regulă, art. 643 N.C.C.,  se prezintă ca fiind una modernă, care doreste adaptarea normelor tradiţionaliste la realitatea juridică actuală, într-o lume în care coproprietatea este întâlnită tot mai des ca modalitate juridică a dreptului de proprietate, am putea spune la concurenţă cu dreptulul de proprietate deţinut în exclusivitate.

În concluzie, din interpretarea dispozițiilor NCC analizate mai sus rezultă că, în ipoteza în care nu toți coproprietarii unui bun își exercită concomitent dreptul de a solicita protecţia juridică pe cale litigioasă, din raţinonamente care nu au relevanţă juridică, pasivitatea (sau dezacordul) celorlalți coproprietari nu constituie un motiv pentru care să fie îngrădit dreptul coproprietarului interesat de a formula acţiune în revendicare a cotei părți deţinute de el (în contradictoriu cu un terț) și în consecință de a obține protecţia juridică a acestui drept.

O soluție contrară ar avea ca efect împiedicarea coproprietarului interesat să beneficieze de examinarea temeiniciei acțiunii de către instanțele judecătorești, iar în circumstanțele date o astfel de hotărâre ar reprezenta un obstacol de nedepășit (paralizarea dreptului procesual) în lipsa participării procesuale a celorlalți coproprietari, ceea ce ar contrazice atât dispozițiile interne (constituționale), cât și prevederile internaţionale care prevăd liberul acces la justiție.


[1] Drept civil – Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu ed. Universul juridic, editia 2001 editia 2006, pg. 332.
[2] Drept civil. Drepturile reale principale, Corneliu Bîrsan, ed. All Beck 2001- pg. 200,
[3] Idem 2.
[4] Art. 480 – V.C.C.
Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.
[5] Art. 563 N.C.C.
Acţiunea în revendicare
(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credinţă, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile Codului de procedură civilă.
[6] Art. 566 N.C.C.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare
(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
(2) Posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut.
(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.
[7] Art. 44 Constituție
Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
[8] Art. 865 N.C.C.
Apărarea dreptului de proprietate publică
(1) Obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice revine titularului.
(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietăţii publice sunt obligaţi:
a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică;
b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
(3) Dispoziţiil art. 563 se aplică în mod corespunzător.
[9] ART. 136 – Costituţia României din anul 1991 revizuită în anul 2003,
Proprietatea
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
[10] Art. 565
Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.
[11] Drept Civil- Dreptul de proprietate si alte drepturi reale- Editura Universul juridic 2006-, Ion P. Filipescu si Andrei I. Filipescu pg. 239 şi Drept civil. Drepturile reale principale, Corneliu Bîrsan, ed. All Beck 2001-, Pg. 168.
[12] Art. 634
Întinderea cotelor-părţi
(1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară.
[13] Art. 641*)
Actele de administrare şi de dispoziţie
(4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţă cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.
[14] Corneliu Bîrsan, ed. All Beck 2001- Pg. 175
[15] Tribunalului Suprem, col. Civ. Decizia nr. 662/08.04.1960 C.D. 1960, P 365, a se vedea: Drept civil. Drepturile reale principale, Corneliu Bîrsan, ed. All Beck 2001- pg. 175,
[16] Decizia Civila nr. 956/15.02.2012 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia I Civila- in dosarul nr. 956/2012
[17] Cauza Lupas şi alţii împotriva României, Hotărârea din 14 decembrie 2006, M.O. 464/2007, Cauza Iosif şi alţii împotriva României-  Hotărârea din 20 decembrie 2007, Cauza Lungoci împotriva României -Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Rusen împotriva României- Hotărârea din 08 ianuarie 2009,  etc.
[18] Drept Civil. Drepturile reale principale.  – Corneliu Barsan editura All Beck 2001- pg. 169.
[19] Decizia civila nr. 4083/18.05.2005 pronuntata de I.C.C.J. – Sectia civila -publicata in “”Actiunea in revendicare “ – Practica judiciară- Ed. Hamangiu 2006, pg. 301, – Elena Rosu.
[20] Dreptul nr. 11/1998, autor Dan Chirică- Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur proprietar – pg 25,  nota 14 subsol , si pg 30
[21] www.iurispedia.ro/i/CCiv:Art. 643 (“platforma online a CSM menita a ajuta la intelegerea prevederilor cuprinse in noul Cod civil”)
[22] publicată pe site CSM
[23] Noul Cod Civil – Comentariu pe articole- Editura C.H. Back – 2012- F. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, pg. 704.
[24] Noul Cod Civil – Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu 2012, Carmen Tamara Ungureanu, Cornelia Voicu, ş.a., pg. 934, nota 5
[25] Acţinunea in revendicare şi regimurile ei juridice , Eugenia Marin, Editia a 2-a , Editura Hamangiu 2011, pg 22.
[26] Dumitru Lupulescu –Proprietatea comună – Esitura Universul juridic, Bucureşti-2013-pg. 66,
[27] Art. 373^1 Cod Procedură Civilă
(7) Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îl va putea invita pe debitor pentru a-i cere, în scris, în condiţiile legii, lămuriri în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare.
[28]ART. 627 NOUL COD DE PROCEDURA CIVILĂ:
Rolul activ al executorului judecătoresc
(2) Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îi va cere debitorului, în condiţiile legii, lămuriri în scris în legătură cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare.
[29] Drept Civil. Drepturile reale principale.  – Corneliu Barsan editura All Beck 2001- pg. 175
[30] Noul Cod Civil – Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Vol. I. Art. 1-952, Editura Hamangiu 2012, Carmen Tamara Ungureanu, Cornelia Voicu, ş.a., pg. 934, nota 5.
[31] Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie.


Cristina TICU JIANU
avocat

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti