« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 

Concursul dintre executarea silită a ipotecii convenţionale înscrisă în cartea funciară şi sechestrul asigurător
22.10.2013 | Octavian POPESCU, Călin DOBRE

JURIDICE - In Law We Trust Monitor Dosare

A se vedea dezbaterea juridică din 15 decembrie 2014: Singur, între sechestrul asigurător penal și confiscarea extinsă: dreptul (procesual) civil.

SUMMARY

In order to ensure the observance of certain civil, fiscal or criminal obligations, the lawmaker made available for the creditors and the state the possibility to set distraint on property.

But what happens when, in relation to the seized asset, be it as per civil, fiscal or criminal law, a creditor initiates the enforcement procedures on grounds of a security set previously to the distraint? Is there a real conflict between the previous security and the distraint subsequently set, or is it just apparently so?

In our opinion, we deem that the answer to the addressed question is negative, as the securing measure of distraint cannot represent an obstacle against the initiation and/or continuation of the enforcement procedure, irrespective of the legal area where it was initiated, the grounds of which are set in the analysis below.

In order to provide an answer to the above, one must start from the incidental norms, which apparently tend to be contradictory and generate a situation which is difficult to mediate in the field of enforcement procedure and/or the securing measures, with a more detailed analysis of criminal distraint as to its particularities and the general interest of the state to preserve the asset duly seized in view of special forfeiture, of ensuring the remediation of the damage caused by crime or for the enforcement of the sanction by fine. 

REZUMAT

Pentru asigurarea îndeplinirii unor obligaţii civile, fiscale sau penale, legiuitorul a pus la dispoziţia creditorilor şi a statului posibilitatea instituirii unui sechestru asigurător.

Ce se întâmplă, însă, când asupra bunului sechestrat, fie în civil, fiscal sau penal, un creditor demarează o executare silită în temeiul unei garanţii reale anterior instituirii sechestrului? Există un conflict real între garanţia anterioară şi sechestrul instituit ulterior sau acesta este doar aparent?

În ceea ce ne priveşte, apreciem că răspunsul la întrebarea formulată este negativ, măsura asiguratorie a sechestrului neputând constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit, motivele fiind dezvolatate în analiza ce urmează.

Pentru a răspunde la cele de mai sus, trebuie plecat de la normele incidente, care aparent tind să fie contradictorii şi să creeze o situaţie dificil de mediat în materia executării silite şi/sau a măsurilor asiguratorii, cu o analiză mai detaliată a sechestrului penal faţă de particularităţile acestuia şi de interesul general al statului de a-şi conserva bunul legal sechestrat în vederea confiscării speciale, a asigurării reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru executarea pedepsei amenzii.

CUVINTE CHEIE: executare silită, sechestru asigurător, măsuri asiguratorii în procesul penal, inscripţie ipotecară/ipotecă imobiliară, creditor ipotecar, rang de preferinţă, carte funciară, indisponibilizarea şi conservarea bunurilor, titlu executoriu

PRELIMINARII

Problema supusă analizei este aceea a „rangului de preferinţă” sau, mai precis, a priorităţii uneia dintre cele două instituţii juridice (ipoteca şi inscripţia ipotecară/sechestrul asigurător) în faţa celeilalte, într-o procedură de executare silită iniţiată de un creditor, titular al unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ce urmează a fi realizată pe calea executării silite. Mai exact, aspectul examinat este dacă inscripţia ipotecară a unui sechestru asigurător legal instituit, ulterioară însă înscrierii unei ipoteci convenţionale în condiţiile art. 2377 şi urm. C. Civ., este de natură să facă imposibil de iniţiat şi/sau continuat o procedură de executare silită condusă de un creditor ipotecar al cărui drept real accesoriu este înscris în Cartea Funciară anterior dispunerii măsurii asigurătorii în procesul penal.

Sub denumirea de „măsuri asigurătorii” ori „asigurare a acţiunii” sau, poate, mai potrivit, de „asigurarea drepturilor ce se valorifică prin acţiune”, sunt desemnate tradiţional şi generic posibilităţile conferite de lege pentru ca, pendente lite, să fie ordonate de către instanţă, în limite adecvate, măsuri de indisponibilizare şi de conservare a unor bunuri faţă de acte sau fapte de natură să pericliteze posibilitatea realizării efective, în momentul executării silite a hotărârii, a dreptului creditorului. Asemenea măsuri sunt sechestrul asigurător, poprirea asiguratorie şi sechestrul judiciar.[1]

În ceea ce priveşte efectele acestor măsuri, astfel cum urmează să arătăm în continuare, bunurile sunt indisponibilizate, debitorul fiind lipsit de posibilitatea de a dispune de ele pe timpul cât durează executarea. În materie civilă, sechestrul asigurător este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 951 C. proc. civ., dar dispoziţii speciale se regăsesc şi în alte materii cum ar fi procedura insolvenţei, proprietate industrială, procedură fiscală sau procedură penală.

În continuare, vom analiza, concursul dintre executarea silită a ipotecii convenţionale înscrisă în cartea funciară şi sechestrul asigurător în materie civilă (art. 951 C. proc. civ.), fiscală (art. 151 alin. (8) C. proc. fisc.) şi penală (art. 168 C. proc. pen.).

1. CONCURSUL DINTRE EXECUTAREA SILITĂ ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR INSTITUIT CONFORM C. PROC. CIV.

Potrivit  art. 951 C. proc. civ., sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului, aflate în posesia acestuia sau a unui terţ, în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.

În cazul în care un creditor obţine înfiinţarea unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului său, acesta, prin intermediul procedurii intervenţiei prevăzută la art. 689 şi urm. C. proc. civ., poate deveni parte într-o procedură execuţională pornită de un alt creditor.

Aşadar, potrivit textului menţionat, poate interveni în executarea silită pornită de o altă persoană, creditorul care a luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului. Procedura de urmat în acest caz este reglementată de art. 691 C. proc. civ. Potrivit acestui text, cererea se depune la executorul judecătoresc, însoţită de copii certificate de pe documentele justificative, precum şi de pe procesul-verbal de constatare a aplicării măsurii asigurătorii. Executorul judecătoresc va înainta cererea instanţei de executare. În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, textul prevede că, dacă creditorii care au formulat cerere de intervenţie nu au titlu executoriu, instanţa va convoca în camera de consiliu, de urgenţă şi în termen scurt, debitorul şi creditorii care nu au titlu executoriu, pentru recunoaşterea de către debitor a creanţelor, dispunând totodată comunicarea către debitor a copiilor de pe cererile de intervenţie şi de pe documentele justificative.

La cererea creditorului intervenient, instanţa poate suspenda eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor debitorului, până la soluţionarea cererii de intervenţie. Instanţa poate obliga creditorul intervenient la plata unei cauţiuni [art. 691 alin. (3) C. proc. civ.]. Încheierea prin care s-a dispus suspendarea eliberării sau distribuirii sumelor nu este supusă niciunei cai de atac, iar cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea finală stabilită de instanţă, dacă este cazul [art. 718 alin. (7) C. proc. civ.].

La termenul fixat de instanţă, debitorul trebuie să declare dacă înţelege să recunoască, în tot sau în parte, creanţele pentru care a avut loc intervenţia.

Recunoaşterea de către debitor a acestor creanţe (se asimilează cu această ipoteză şi cazul în care debitorul nu se prezintă la convocarea făcută de instanţă) oferă posibilitatea creditorilor de a participa la distribuirea sumei rezultate din urmărire, în limita sumelor recunoscute [art. 694 alin. (1) C. proc. civ.].

Aşadar, putem constata faptul că existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor supuse executării de către un alt creditor are ca efect introducerea titularului măsurii asigurătorii în procedura execuţională, acesta putând participa chiar la distribuirea sumelor rezultate din urmărire.

Per a contrario, existenţa unor măsuri asigurătorii asupra unor bunuri, instituite de un creditor fără titlu executoriu, nu împiedică, sub nicio formă, posibilitatea executării silite a bunurilor respective de către un alt creditor ce deţine un titlu executoriu.

Acest aspect a fost relevat şi în doctrina mai veche, arătându-se că, în situaţia în care sechestrul asigurător nu a devenit definitiv, chiar dacă creanţa respectivă are un rang de preferinţă superior, în lipsa altor bunuri urmăribile, nu va putea fi împiedicată urmărirea pornită de un alt creditor chirografar sau pentru o creanţă cu rang de preferinţă inferior, dar care posedă un titlu executoriu[2].

Soluţia este una firească faţă de efectele măsurii asiguratorii, şi anume indisponibilizarea bunului, adică suspendarea dreptului de dispoziţie al proprietarului, ce nu se confundă cu noţiunea de inalienabil sau cu noţiunea de insesizabil, ce exclud orice urmărire silită.

2. CONCURSUL DINTRE EXECUTAREA SILITĂ ŞI SECHESTRUL INSTITUIT POTRIVIT C. PROC. PEN

Potrivit art. 163 C. proc. pen., măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Măsurile asigurătorii sunt reţinute, cu acelaşi scop şi în Noul Cod de procedură penală[3], programat să intre în vigoare la data de 15 iulie 2014, art. 249 prevăzând în acest sens că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la existenţa unui pericol concret de ascundere, distrugere, înstrăinare sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

În ceea ce priveşte concursul dintre o executare silită şi sechestrul instituit potrivit Codului de procedură penală, s-a susţinut în cadrul unor comentarii critice în materie[4] că nici faptul că bunul imobil asupra căruia a fost instituită măsura asiguratorie face obiectul unei ipoteci convenţionale pentru garantarea unui credit bancar nu reprezintă un impediment în luarea şi menţinerea acestei măsuri în procesul penal, întrucât realizarea creanţei creditorului ipotecar nu poate lipsi de garanţii pe ceilalţi creditori […]. În situaţia în care se doreşte realizarea cu prioritate a creanţei celui dintâi creditor ipotecar, acesta ori debitorul trebuie să ofere garanţii îndestulătoare, pentru că statul ori alţi creditori ai inculpatului (ex: părţi civile, după caz) să poată executa, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, dispoziţii privind plata amenzii, confiscarea specială ori plata despăgubirilor civile.

Practic, se susţine că pentru a se putea obţine desfiinţarea sechestrului asigurător, creditorul urmăritor trebuie să consemneze la dispoziţia organelor de urmărire penală sumele de bani ce constituie obiect al măsurii confiscării speciale determinate până la acel moment. În lipsa unor garanţii suficiente din partea creditorului ipotecar urmăritor s-a considerat că nu se poate dispune ridicarea sechestrului asigurător.

Tot astfel, s-a reţinut că în ipoteza în care un inculpat ar fi condamnat definitiv şi faţă de acesta s-ar dispune măsura confiscării speciale, după ce anterior, pe parcursul procesului s-ar fi instituit sechestrul asigurător asupra bunurilor sale, statul ar trebui să aibă un rang preferat faţă de eventualele ipoteci ce ar purta asupra aceloraşi bunuri. În felul acesta, titularii garanţiilor reale imobiliare ar deveni simpli creditori chirografari, creanţa lor purtând doar asupra acelei părţi din bun, rămasă după ce creanţa statului ar fi satisfacută. Doar în acest fel s-ar da eficienţa dispoziţiilor art. 163 C. pr. pen. şi interesul general al statului ar prevala faţă de interesul privat al creditorilor[5].

Aşadar, din punct de vedere juridic, ceea ce se impune a fi cercetat este concursul dintre cele două instituţii şi anume indisponibilizarea bunurilor în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii şi dreptul creditorului ipotecar de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior.

În ceea ce ne priveşte, astfel cum urmează să arătăm în continuare, apreciem că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. nu poate să constituie un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate.

Pentru a justifica însă concluzia de mai sus vor trebui analizate argumentele care, de-a lungul timpului, au fost avute în vedere atât de practica judiciară, cât şi de literatura de specialitate pentru a adopta una sau alta dintre variante. Astfel:

2.1. Principiul „penalul ţine in loc civilul

Un prim argument adus constant în sprijinul imposibilităţii iniţierii şi/sau continuării executării silite asupra unui bun imobil legal sechestrat a fost principiul „penalul ţine în loc civilul” în raport de care s-a apreciat că existenţa pendinte a unui dosar penal nefinalizat printr-o hotărâre definitivă (şi soluţionată astfel problema măsurii asigurătorii) face imposibilă procedura de executare silită.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Însă, principiul enunţat nu poate influenţa în niciun mod problema supusă dezbaterii, respectiv al concursului între cele două instituţii juridice. Principiul vizează existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, civilă şi penală, având ca obiect recuperarea prejudiciului, caz în care soarta cauzei civile va depinde, sub aspectul existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauza penală.

În speţă este vorba de o singură cauză având ca obiect repararea prejudiciului, cea penală, în cadrul căreia s-a dispus înfiinţarea unei masuri asigurătorii potrivit art. 163 C. proc. pen. Executarea silită demarată de creditorul ipotecar, ce deţine un titlu executoriu, prin care încearcă recuperarea creanţei sale, nu are nicio legătură cu cauza penală în care a fost dispusă măsura asiguratorie a sechestrului.

Aşadar, nu există un conflict între acţiunea penală în care a fost dispus sechestrul şi executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanţe certe lichide şi exigibile astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 19 si 22 C. proc. pen.

Acest punct de vedere de altfel a şi fost exprimat în doctrină, în materie reţinându-se că nu ne aflăm în această ipoteză, respectiv nu este vorba de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, una civilă şi una penală, ci doar a unei cauze penale, în cadrul căreia s-a dispus înfiinţarea unui sechestru asupra imobilului învinuitului sau inculpatului, în timp ce o altă persoană fizică sau juridică deţine un titlu executoriu împotriva acestora, care nu are nicio legatură cu cauza penală ce se află în desfăşurare şi care solicită executorului judecătoresc competent vânzarea la licitaţie publică a imobilului sechestrat. Instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu împotriva învinuitului sau inculpatului a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele privind instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal[6].

2.2. Legalitatea măsurii asigurătorii, nedesfiinţată de către instanţa penală

În legătură cu acest argument s-a apreciat, nu de puţine ori că, într-o astfel de situaţie, în condiţiile în care măsura sechestrului nu a fost desfiinţată de către instanţa penală, nu s-ar putea proceda la executarea silită a bunului imobil, conducând astfel la ideea că partea interesată, în speţă terţul creditor, să se adreseze procurorului sau instanţei penale care verifică legalitatea măsurii asigurătorii în condiţiile art. 168 C. Proc. Pen. (text ce reglementează plângerea în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia).

Cu alte cuvinte, ceea ce se impune a fi clarificat din perspectiva acestui argument este dacă într-o astfel de ipoteză creditorul  trebuie să investească mai intâi instanţa de drept penal cu verificarea legalităţii măsurii sechestrului şi apoi, în raport de soluţia dispusă, dacă va mai fi cazul, să procedeze la executarea silită a debitorului său.

În mod categoric, un astfel de raţionament este deficitar din mai multe puncte de vedere, golind de conţinut chiar dreptul creditorului de a-şi recupera creanţa pe calea executării silite.

Este cert că dreptul unui creditor de a-şi realiza creanţa pe calea procedurii de executare silită nu este validat/confirmat de legalitatea sau nu a unei măsuri asigurătorii instituite în condiţiile art. 163 C. proc. pen., procedura independentă şi separată atât ca finalitate, cât şi ca scop de cea a executării silite.

Trebuie acceptat că legalitatea măsurii asigurătorii a sechestrului înscris ipotecar nu poate afecta sub nicio formă legalitatea altor sarcini prealabil înscrise în CF şi nici a dreptului creditorului de a-şi fi satisfăcut creanţa pe calea executării silite, în condiţiile în care existenţa acestora per se nu comportă critici (ipoteza ce nu are a fi analizată în prezenta discutie).

Singurul plus de valoare pe care inscripţia ipotecară îl aduce măsurii asigurătorii este că o face opozabilă faţă de terţi începând cu acel moment, însă subsidiar, de exemplu, unui drept real accesoriu (o ipotecă) înscrisă anterior în CF.

Chiar dacă, sechestrul asigurător se poate transforma urmare a unei hotărâri de condamnare într-un sechestru definitiv executoriu – şi astfel creanţa statului dintr-una eventuală sau sub condiţie, într-una simplă –  în niciun caz legalitatea măsurii asigurătorii nu are vreo înrăuire asupra posibilităţii de executare silită a creanţei pusă în executare.

Pentru aceleaşi considerente nu se poate accepta nici ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanţe ipotecare ar trebui să obţină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale de ridicare a sechestrului, într-un astfel de caz singurul aspect pe care instanţa de judecată îl poate verifica fiind cel al legalităţii măsurii, iar nu al restabilirii ordinii de preferinţă în caz de concurs.

De altfel, credem că o bună parte din soluţiile discutabile ale practicii au fost generate tocmai de alegerea eronată a remediului procesual pentru această situaţie, respectiv de contestare a legalităţii măsurii sechestrului pentru a se putea proceda la executarea silită a bunului ipotecat.

Din acest punct de vedere, fără a valida considerentele unor astfel de soluţii ale practicii care au extins nejustificat limitele investirii cu privire la aspecte ce nu puteau face obiectul judecăţii în penal, soluţiile instanţelor penale ar putea fi justificate de împrejurarea că nu se impune a fi constatată legalitatea măsurii asigurătorii pentru a confirma posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a iniţia/continua o executare silită.

Având în vedere scopul pentru care au fost instituite, măsurile asigurătorii vin să conserve bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea învinuitului sau inculpatului să-l distrugă ori să-l înstrăineze, sau să-şi diminueze activul patrimonial.

Astfel, măsura tinde să împiedice subiectul pasiv al măsurii (învinuitul sau inculpatul) să-şi diminueze activul patrimonial prin fapta proprie în eventualitatea în care procesul penal s-ar soluţiona cu o hotărâre de condamnare, iar nu să limiteze dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul sau de creanţă[7].

Prin urmare, dreptul unui creditor ipotecar de a-şi satisface creanţa înscrisă cu prioritate în CF poate coexista cu inscripţia ipotecară a sechestrului asigurător ce poartă asupra aceluiaşi bun supus executării silite nefiind necesar a se constata eventuala nelegalitate a măsurii asigurătorii pentru a se putea proceda la executarea silită şi astfel, în urma vânzării silite a imobilului ipotecat, la îndestularea cu prioritate a creditorului, urmând ca restul de preţ obţinut, în măsura în care va exista, să fie indisponibilizat pentru acoperirea creanţelor derivate din cauza penală.

Concluzia celor de mai sus trebuie însă evaluată din cel puţin două puncte de vedere, respectiv:
– Legalitatea insituirii unei măsuri asigurătorii nu alterează dreptul creditorului de a pune în executare titlul sau executoriu, indiferent de rangul de preferinţă al creanţei;
– Existenţa unei ipoteci înscrise anterior în CF prezintă importanţă exclusiv din perspectiva rangului de preferinţă la încasarea sumelor de bani rezultate din vânzarea bunului urmărit.

2.3. Ocrotirea interesului general (al statului) în detrimentul celui particular (al creditorului)

Un alt argument adus în discuţie, pe parcursul timpului, a fost cel al necesităţii protejării interesului general, obştesc, al statului, urmărit prin instituirea sechestrului asigurător (respectiv al confiscării speciale, al reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), în detrimentul celui particular al creditorului, care tinde la realizarea dreptului său de creanţă prin procedura de executare silită[8].

Nici acest argument nu este lipsit de critici, având în vedere că, invariabil, conduce la alterarea circuitului civil al bunurilor şi mai ales al normelor de drept care reglementează în această materie şi admit deopotrivă concursul creditorilor şi al urmăririlor asupra aceluiaşi bun sau universalităţi de bunuri.

Cu privire la cele de mai sus au fost deja exprimate în doctrină puncte de vedere diferite, reţinându-se că pentru a proceda în acest mod, ar trebui să considerăm că este acordat un drept mai mare unui creditor cu o creanţă incertă, ce nu posedă titlu executoriu, faţă de alţi creditori care sunt deja în posesia unor creanţe certe, lichide şi exigibile, pentru care au titlu executoriu[9].

Este evident că instituirea măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare (Codul de Procedură Fiscală, Codul Civil, Noul Cod de Procedură Civilă etc.).

În realitate, opinia fundamentată pe interesul general obştesc al statului tinde să confunde rangul de preferinţă pe care statul l-ar dobândi în raport cu alţi creditori, prin transformarea creanţei sale eventuale într-una certă, lichidă şi exigibilă.

În acest sens se observă că, în măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa sub condiţie a Statului s-ar transforma într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe fiscale ce s-ar pune în executare cu respectarea normelor din Codul de Procedură Fiscală.

Însă, potrivit art. 142 alin. (7) C. proc. fisc., faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.

Totodată, art. 171 alin. (3) C. proc. fisc. dispune că dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au un drept de ipotecă despre care organul de executare a luat cunoştinţă, acestea vor fi plătite imediat după cheltuielile de executare.

Ca atare, în această situaţie, privilegiul general poate fi preferat celorlalţi creditori, chiar garantaţi, dar numai în măsura în care garanţia nu ar fi fost înscrisă anterior în cartea funciară a imobilului.

Cu alte cuvinte, ceea ce se naşte prin efectul măsurii asigurătorii din punct de vedere al principiului egalităţii creditorilor este doar rangul de preferinţă al statului, deţinător al unei creanţe eventuale cu potenţial de a deveni certă, lichidă şi exigibilă prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, fără însă a fi vorba în cauză de interesul obştesc şi cel privat derivate din două categorii de creanţe diferite.

De altfel, chiar şi din această perspectivă normele procedurale incidente stabilesc ordinea legală de preferinţă între creditori, indiferent dacă printre aceştia se află şi statul, ca titular al unei creanţe fiscale. 

2.4. Incidenţa dispoziţiilor 862 C.proc. civ. (art. 523 C. proc. civ. vechi)

Tot în sprijinul imposibilităîii iniţierii şi/sau continuării executării silite asupra unui bun imobil legal sechestrat s-au invocat dispoziţiile art. 523 din vechiul Cod de procedură civilă, actualmente art. 862 din C. proc. civ. potrivit cărora în tot cursul urmăririi silite şi până la expirarea termenului prevăzut la art. 854 alin. (1) C.proc.civ., debitorul ori altă persoană interesată poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare.

Astfel, s-a susţinut că sub acest aspect, creditorul urmăritor ar putea obţine desfiinţarea sechestrului asigurător doar consemnând la dispoziţia organului de urmărire penală respectiv instanţei de judecată, sumele de bani ce constituie obiect al măsurii confiscării speciale determinate până la acel moment, în procedura prevăzută de art.  428 alin. (2)-(4) din vechiul Cod de procedură civilă de competenţa instanţei de executare (judecătoria de la locul situării imobilului urmărit), iar prin aceasta să obţină desfiinţarea măsurii asigurătorii. În lipsa unor garanţii suficiente din partea creditorului ipotecar urmăritor, constituite în procedura mai sus arătată, s-a apreciat că nu s-ar putea dispune ridicarea sechestrului asigurător[10].

În realitate, textul art. 862 nu vizeazî cazul analizat, fiind edictat pentru situaţii juridice diferite. Ipotezele în care art. 862 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare sunt două, şi anume (i) posibilitatea debitorului de a-şi proteja un anumit bun în contra unei executări abuzive; şi (ii) posibilitatea oricărei alte persoane interesate, alta decât debitorul sau creditorul, de a-şi proteja un drept cu privire la un bun supus procedurii executării silite.

Este evident că, în ceea ce priveşte textul analizat, creditorul nu poate fi subiect activ al cererii de desfiinţare a măsurilor asigurătorii şi de executare, devreme ce textul impune că sumele reprezentând întreaga valoare a creanţei să fie consemnate la dispoziţia acestuia, a creditorului.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce priveşte obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 862 C.proc.civ. remarcăm faptul că, pot fi desfiinţate „măsurile asigurătorii sau de executare” efectuate de către executorul judecătoresc la cererea creditorului. Deci este vorba de măsurile asigurătorii instituite în cadrul procedurii executării silite de Codul de procedură civilă.

Obiectul cererii nu poate fi, sub nicio formă, desfiinţarea unui sechestru instituit în temeiul Codului de procedură penală, pentru aceasta existând dispoziţiile art. 168 C. Proc. Pen. analizat mai sus.

Aşadar, pretinsa cerinţă a parcurgerii anterior executării silite a unei proceduri de desfiinţare a măsurii asigurătorii potrivit art. 862 C.proc.civ. este una eronată, acest text de lege neavând aplicabilitate în cazul de faţă analizat, situaţiile pentru care acesta a fost instituit fiind altele.

În concluzie, argumentul propus în sensul că anterior iniţierii şi/sau continuării executării silite asupra unui bun imobil legal sechestrat ar fi necesară parcurgerea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 862 C.proc.civ. este una eronată şi nu poate servi drept temei pentru blocarea unei executări silite iniţiate de un creditor ipotecar.

2.5. Indisponibilizarea bunului

În final, un alt argument în sprijinul imposibilităţii iniţierii şi/sau continuării executării silite asupra unui bun imobil legal sechestrat a fost indisponibilizarea bunului prin instituirea sechestrului în condiţiile art. 163 C. proc. pen. potrivit căruia măsurile asigurătorii luate în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată constau în indisponibilizarea”, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor. 

Pornind însă de la efectul direct al sechestrului asigurător, instituit fie în procedura penală, fie în procedura civilă pentru garantarea unei creanţe, respectiv indisponibilizarea bunului, apreciem că acesta nu poate constitui un impediment în iniţierea sau continuarea executării silite de către un terţ creditor.

În acest sens, indisponibilizarea reprezintă o măsură preventivă constând în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie materială şi juridică al proprietarului asupra unor bunuri mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acelor bunuri în patrimoniul persoanei respective, spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite unei anumite creanţe.  Măsura poate fi dispusă în anumite situaţii de către instanţa de judecată prin înfiinţarea unei popriri, a unui sechestru asigurător sau a unui sechestru judiciar[11].

De asemenea, art. 744 C. proc. civ. stabileşte că din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune.

Astfel, indisponibilizarea presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie al proprietarului, ceea ce nu se identifică, sub nicio formă, cu noţiunea de inalienabil (termen utilizat în limbajul juridic pentru a da expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept civil[12]) sau cu noţiunea de insesizabil (bun sau drept patrimonial care nu este susceptibil să fie urmărit pe cale silită de către creditorii titularului sau, pentru recuperarea creanţelor pe care aceştia le au împotriva respectivului titular[13]).

Aşadar, indisponibilizarea este o măsură ce vine să protejeze bunul, prin împiedicarea proprietarului (în cazul analizat învinuitului sau inculpatului) să-l distrugă ori să-l înstrăineze în scopul de a-şi micşora patrimoniul în eventualitatea în care acesta ar trebui să execute o obligaţie sau să răspundă pentru reprararea unui prejudiciu.

Măsura este de natură a împiedica subiectul pasiv al măsurii, respectiv debitorul proprietar al bunului sechestrat să-şi diminueze activul patrimonial prin fapta proprie în eventualitatea unei executări silite ulterioare. Însă, indisponibilizarea nu are ca scop şi nu presupune că bunul nu poate fi executat silit întrucât, ca efect al instituirii măsurii asigurătorii, în mod indubitabil, acesta nu a fost declarat inalienabil sau insesizabil.

De altfel, art. 726 C. proc. civ. stabileşte, cu titlu de principiu, bunurile care sunt insesizabile şi nu sunt supuse urmăririi silite, respectiv: a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor; c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă; d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea; f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

În concluzie, putem constata că bunurile „indisponibilizate” nu se numără printre bunurile care nu pot fi executate silit, motiv pentru care apreciem că instituirea sechestrului şi indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 C. proc. pen. nu este de natură a bloca iniţierea sau continuarea executării silite iniţiate de către un creditor ipotecar.

3. CONCURSUL DINTRE EXECUTAREA SILITĂ ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR INSTITUIT CONFORM C. PROC. FISC.

Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, măsurile asigurătorii ce pot fi instituite în materie fiscală sunt (i) sechestrul asiguratoriu pentru bunuri mobile sau imobile; şi (ii) poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate debitorului de către terţi sau existente conturile bancare.

Asemenea Codului de pocedură civilă, procedura fiscală prevede că măsurile asigurătorii pot fi luate înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea urmând a se transforma în măsuri executorii în momentul individualizării creanţei şi după ajungerea acesteia la termen. Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii (art. 129 alin. (3) C. proc. fisc.).

O diferenţă semnificativă faţă procedura civilă este aceea că, în cazul creanţelor fiscale, măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la îndeplinire de organele fiscale competente (organul de control şi organul de executare care îşi desfăşoară activitatea în cadrul organelor fiscale competente), prin intermediul unei proceduri administrative.

În acest sens, art. 129 C. proc. fisc. prevede că măsurile asigurătorii pot fi dispuse atât de către organul de control în cazul efectuării de controale, cât şi de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente. O altă diferenţă notabilă este faptul că, în materie fiscală, sechestrul asupra bunurilor debitorului poate fi aplicat în limita a 150% din valoarea creanţei estimate ori stabilite.

În concret, în ceea ce priveşte concursul între sechestrul unui bun imobil în materie fiscală şi o executare silită demarată de un alt creditor, art. 154 alin. (6) si (7) C. proc. fisc. dispune în sensul că, odată cu instituirea măsurii asigurătorii, creditorul fiscal dobândeşte un drept de ipotecă legală în temeiul căruia se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi cele conferite de ipoteca din dreptul comun.

Potrivit art. 129 alin. (9) C. proc. fisc., înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii sunt lovite de nulitate absolută. Aşadar, pentru asigurarea gradului de prioritate asupra bunurilor imobile sechestrate, organul de executare care a instituit măsura va trebui să solicite biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare.

În ceea ce priveşte rangul de preferinţă, art. 171 alin. (3) C. Proc. Fisc.  stabileşte că dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, despre care organul de executare a luat cunoştinţă în condiţiile art. 152 alin. (6) şi ale art. 154 alin. (9), la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 170 alin. (1) lit. b). În acest caz, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.

Deci, prioritate în faţa unei unei ipoteci legal instituite de către un alt creditor vor avea doar sumele prevăzute la art. 170 alin. (1) lit. b)., şi anume „creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie”.

Mai mult, potrivit art. 142 alin. (7) din acelaşi act normativ la care face trimitere expresă art. 171 C. proc. fisc., faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care acestea au fost făcute publice prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.”

Foarte important de menţionat este şi faptul că potrivit alin. (9) al art. 139 C. proc. fisc. în cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru realizarea titlurilor executorii privind creanţe fiscale, cât şi pentru titluri ce se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, executarea silită se va face, potrivit dispoziţiilor C. Proc. Fisc., de către organele de executare prevăzute de acesta.

În consecinţă, în măsura în care organele fiscale ar demara procedura de executare silită, biroul de carte funciară va comunica acestora celelalte drepturi reale şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi pe titularii acestora, care vor fi înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.

Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executarea silită, numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-verbal privind eliberarea şi distribuirea acestor sume [art. 171 alin. (4) C. proc. fisc.].

4. CONCLUZII

Aşa cum am arătat, în materie civilă, fiscală sau penală, creditorii, organul fiscal sau procurorul pot obţine înfiinţarea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor mobile sau imobile deţinute de către debitorul lor.

Instituirea unor asfel de măsuri prezintă, în funcţie de materia în care a fost instituită, particularităţi proprii, ce pot da creditorului diferite prerogative într-o procedură execuţională demarată de un alt terţ creditor în temeiul unui titlu executoriu. Dar, oricare ar fi aceste prerogative, instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite indiferent de materia în care acesta a fost instituit.

În ceea ce priveşte sechestrul asigurător instituit în conformitate cu Codul de procedură civilă acesta are ca efect introducerea titularului în procedura execuţională demarată de un alt creditor, titularul putând, în anumite condiţii, să participe chiar la distribuirea sumelor rezultate din urmărire. Însă, sechestrul nu poate împiedica posibilitatea executării silite a bunurilor respective de către un alt creditor ce deţine un titlu executoriu.

În materie fiscală, odată cu instituirea măsurii asigurătorii, creditorul fiscal dobândeşte un drept de ipotecă legală în temeiul căruia se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi cele conferite de ipotecile constituite în dreptul comun. Deci, în măsura în care terţul creditor urmăritor ce a demarat procedura executării silite deţine un drept de ipotecă înscris anterior, acesta va avea preferinţă faţă de organul fiscal.

Referitor la sechestrul instituit în materie penală, concluzia ce poate fi extrasă din analiza argumentelor mai sus expuse este că niciun creditor ipotecar nu poate fi împiedicat de a-şi exercita dreptul de a executa bunurile ipotecate în favoarea sa, fără a fi necesar a aştepta finalizarea procesului penal în cadrul căruia s-a instituit sechestru pe respectivele bunuri ipotecate. Potrivit celor expuse în detaliu, niciunul din argumentele analizate nu poate să înlăture dreptul unui creditor ipotecar de a-şi satisface creanţa înscrisă cu prioritate în cartea funciară a imobilului.

În mod evident, principiul „penalul ţine în loc civilul” nu-şi are aplicabilitate neexistând un conflict între acţiunea penală în care a fost dispus sechestrul şi executarea silită demarată de creditor pentru recuperarea unei creanţe certe lichide şi exigibile.

Nu pot fi reţinute nici argumentele cu privire la cerinţa parcurgerii prealabile a procedurii prevăzute de art. 168 C. proc. pen. faţă de împrejurarea că dreptul unui creditor ipotecar de a-şi satisface creanţa înscrisă cu prioritate în CF poate coexista cu inscripţia ipotecară a sechestrului asigurător ce poartă asupra aceluiaşi bun supus executării silite.

În urma vânzării silite a imobilului ipotecat, creditorul îşi va îndestula creanţa cu prioritate, urmând ca restul de preţ obţinut, în măsura în care va exista, să fie indisponibilizat pentru acoperirea creanţelor derivate din cauza penală.

În acelaşi sens, nici pretinsa cerinţă privind parcurgerea prealabilă a procedurii instituite de art. art. 523 din vechea reglementare, actualmente art. 862 C. proc. civ. nu poate fi primită având în vedere că acest text de lege nu are aplicabilitate în cazul analizat, situaţiile pentru care acesta a fost instituit fiind altele.

În ceea ce priveşte argumentul referitor la interesul general (al Statului) ce ar prima interesului particular (al creditorului), acesta este eronat faţă de confuzia cu rangul de preferinţă pe care statul l-ar dobândi în raport cu alţi creditori, prin transformarea creanţei sale eventuale într-una certă, lichidă şi exigibilă. Ceea ce se naşte prin efectul măsurii asigurătorii din punct de vedere al principiului egalităţii creditorilor este doar rangul de preferinţă al statului, fără însă a fi vorba în cauză de interesul obştesc şi cel privat derivate din două categorii de creanţe diferite.

În final, în ceea ce priveşte indisponibilizarea bunului, apreciem că aceasta nu poate fi asimilată noţiunilor de inalienabilitate sau insesizabiltate, astfel încât executarea silită să poată fi blocată în conformitate cu dispoziţiile art. 726 C. proc. civ..


[1] A se vedea, Ion Deleanu, Valentin Mitea, Sergiu DeleanuNoul Cod de Procedură Civilă, vol. II – Comentarii pe Articole Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 951.
[2] A se vedea, M. Ionescu, Efectele sechestrului în cazul concursului de creditori, R.R.D. nr. 5/1967, p. 109-114.
[3] Publicat în M.Of. nr. 486 din data de 15.07.2010.
[4] A se vedea, Instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător în cauzele penale asupra bunurilor proprietate comună. Concursul dintre sechestrul asigurător şi garanţiile reale imobiliare anterior constituite. Procuror şef Birou recursuri în interesul legii – http://www.mpublic.ro/biblioteca/2011/nota_de_studiu_22082011.pdf (în continuare „Concursul dintre sechestrul asigurător şi garanţiile reale imobiliare anterior constituite”).
[5] A se vedea, Camelia Şerban Morăreanu, Raluca Diaconu SimonescuNatura Bunurilor asupra cărora se poate institui sechestrul în Revista de Drept Penal nr. 3/2012, pag. 129.
[6] A se vedea, Ioan Gârbuleţ, Vânzarea la licitaţie publică a bunurilor imobile sechestrate în cadrul procesului penal în RRES nr. 1/2010, pag. 16. În acelaşi sens a se vedea şi sent. civ. nr. 16455/280/2010 a Judecătoriei Piteşti, nepublicată.
[7] A se vedea  Decizia nr. 3507/1.06.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală (www.scj.ro) în cuprinsul căreia instanţa supremă a constatat că imobilul asupra căruia s-a operat inscripţia ipotecară la cererea DNA, a făcut obiectul unei executări silite la solicitarea creditorilor, finalizată prin încheierea de adjudecare din 9 septembrie 2003. Potrivit procesului verbal din 26 septembrie 2003 s-a distribuit din suma încasată la licitaţie creanţele creditorilor, rămânând la dispoziţia DNA suma de 62.952.673 lei. În consecinţă, se va înlătura măsura sechestrului asigurător instituit asupra imobilului inculpatului şi se va institui sechestrul asigurător numai asupra sumei de 62.952.673 lei rezultată în urma distribuirii preţului asupra acestui imobil, evident rămânând sechestrul instituit asupra celorlalte bunuri aparţinând inculpatului”.
[8] A se vedea în acest sens Decizia penală nr. 807/16.08.2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Penală pe http://www.spete.info „în ceea ce priveşte sechestrul asigurător, o altă caracteristică a acestuia vizează interesul pentru care a fost constituit. Astfel, sechestrul asigurător poate fi luat pentru a asigura posibilitatea aplicării confiscării speciale, a executării amenzii penale sau pentru asigurarea reparării pagubei. În primele două situaţii, speţa de faţă vizând instituirea sechestrului pentru asigurarea confiscării speciale, interesul protejat prin instituirea măsurii este unul general, al societăţii, şi doar în ultima situaţie, interesul este unul particular, respectiv pentru acoperirea pagubei produse prin comiterea infracţiunii. Spre deosebire de acesta, ipoteca este instituită convenţional pentru protejarea interesului creditorului, în raport de actele debitorului, acte ce îi pot vătăma interesele”.
[9] A se vedea în acest sens, M.Ionescu, op. cit., p. 109-114.
[10] A se vedea în acest sens, Concursul dintre sechestrul asigurător şi garanţiile reale imobiliare anterior constituite.
[11] A se vedea, Mircea N. Costin, Cătălin M. CostinDicţionar de drept civil de la A la Z, Ed. a 2-a Editura Hamangiu 2007, pag. 512.
[12] A se vedea, Mircea N. Costin, Cătălin M. Costin, op. cit., pag. 510.
[13] Idem.


Octavian POPESCU, Călin DOBRE
avocați MUȘAT & ASOCIAȚII

* articol apărut în Revista Română de Executare Silită

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Monitorizarea inteligentă a dosarelor de instanţă: Monitor Dosare

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.