Secţiuni » Arii de practică » Business » Fiscalitate
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
20 comentarii

Cui îi este frică de Curtea de Justiție a Uniunii Europene?
28.10.2013 | Cosmin Flavius COSTAȘ

JURIDICE - In Law We Trust

1. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, judecătorul naţional a fost pus în noi ipostaze. După cum frumos o spune profesorul Ion Deleanu, judecătorul naţional e primul judecător cu putere de jurisdicţie comunitară, apt să decidă înlăturarea unor dispoziţii legislative naţionale incompatibile cu dreptul european. În egală măsură însă, noua ipostază ar trebui să plaseze în sarcina judecătorului naţional şi o responsabilitate aparte în ceea ce priveşte asigurarea supremaţiei şi priorităţii dreptului european, în lumina art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. În acest context, judecătorul naţional, prin prisma prevederilor art. 267 TFUE, are deschisă calea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene printr-o acţiune preliminară în toate acele cazuri în care se pune problema compatibilităţii legislaţiei naţionale sau a practicii autorităţilor publice naţionale cu dreptul european.

2. Din păcate, practica ultimilor şapte ani probează faptul că unele instanţe ignoră rolul ce le-a fost atribuit în arhitectura juridică europeană şi fac tot posibilul să evite sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Pentru a fi mai expliciţi, pornim de la un exemplu:

Într-o acţiune aflată pe rolul Tribunalului Cluj, având ca obiect anularea unei decizii de impunere emise pe seama unei persoane fizice care a realizat anterior datei de 1 ianuarie 2010 tranzacţii cu bunuri imobile, reclamanta a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin intermediul a opt întrebări preliminare, justificate astfel:

Întrebarea nr. 1. În lumina principiului european al securităţii juridice, legislaţia naţională în materie de TVA, intrată în vigoare de la data de 1 ianuarie 2010 [art. 127 alin. (21) C. fisc. (introduse prin OUG nr. 109/2009) şi pct. 3-5 din Normele metodologice aferente art. 127 C. fisc. (introduse prin HG nr. 1620/2009)] poate fi aplicată retroactiv, cu privire la activităţile economice desfăşurate în perioada 2006-2009?

Întrebarea nr. 2. Este compatibilă cu principiul securităţii juridice o practică administrativă a organelor fiscale care aplică unor activităţi economice desfăşurate în perioada 2006-2009 reguli în materie de TVA din legislaţia naţională intrate în vigoare de la data de 1 ianuarie 2010 [art. 127 alin. (21) C. fisc. (introduse prin O.U.G. nr. 109/2009) şi pct. 3-5 din Normele metodologice aferente art. 127 C. fisc. (introduse prin HG nr. 1620/2009)]?

Întrebarea nr. 3. În condiţiile în care, în perioada 2006-2009, în legislaţia fiscală română nu au existat norme juridice clare şi referiri pertinente la jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se poate considera că tranzacţiile cu bunuri imobile efectuate de persoane fizice (construirea şi vânzarea de bunuri imobile) reprezintă „activităţi economice” în sensul Directivei a şasea şi Directivei 2006/112/CE ? Sub acest aspect, prezintă relevanţă faptul că:

– organele fiscale nu au desfăşurat nicio campanie de informare cu privire la obligaţia persoanelor fizice de a se înregistra ca plătitori de TVA, subsecvent calificării tranzacţiilor efectuate drept „activităţi economice”, deşi tranzacţiile imobiliare erau extrem de numeroase în perioada 2006-2009;
– în perioada relevantă, există un număr extrem de redus de persoane fizice ce desfăşoară activităţi economice de acest tip înregistrate ca plătitori de TVA;
– organele fiscale nu au desfăşurat inspecţii fiscale cu privire la gradul de îndeplinire a obligaţiilor fiscale ale persoanelor fizice susceptibile să reprezinte „persoane impozabile” din punct de vedere al TVA.

Pentru a justifica primele trei întrebări propuse, reclamanta a susţinut că ar trebui să se solicite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să explice dacă aplicarea retroactivă a legislaţiei fiscale române în vigoare de la 1 ianuarie 2010 este compatibilă cu principiul european al securităţii juridice. Sub acest aspect, s-a pronunţat în sensul că ar trebui clarificate aspectele referitoare la:

(i) apariţia în anul 2010 a unor norme fiscale interpretative şi posibila influenţă a acestor norme asupra situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a normelor interpretative;
(ii) dezvoltarea, după 1 ianuarie 2010, a unei practici administrative în sensul aplicării retroactive a prevederilor legale;
(iii) inexistenţa unor norme juridice clare şi previzibile în ceea ce priveşte definiţia noţiunii de „activitate economică” în perioada 2006-2009 şi posibila includere în această noţiune a construcţiei şi vânzării de bunuri imobile.

Întrebarea nr. 4. În condiţiile în care Directiva nr. 77/388/CE (Directiva a şasea în materie de TVA) nu a fost tradusă niciodată în limba română şi nu a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, prevederile acestei directive şi jurisprudenţa asociată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt opozabile particularilor, în perioada de după data aderării României la Uniunea Europeană în care directiva în discuţie a mai fost în vigoare (anul 2007)?

Întrebarea nr. 5. În condiţiile în care jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene la care face referire legislaţia fiscală română [afacerile C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM)] nu este tradusă în limba română la nivelul anului 2011 şi nu a fost niciodată publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I sau pe pagina web în limba română a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se poate considera că interpretarea prevederilor Directivei a şasea şi a Directivei 2006/112/CE este previzibilă pentru particulari?

În susţinerea acestor două întrebări, reclamanta a indicat faptul că prin hotărârea pronunţată la 11 decembrie 2007 în afacerea Skoma‑Lux sro vs. Celní ředitelství Olomouc (afacerea C-161/06), Curtea a decis că art. 58 din Actul privind condițiile de aderare la Uniunea Europeană a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană se opune posibilității ca obligațiile cuprinse într‑o reglementare comunitară care nu a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în limba unui nou stat membru, în condițiile în care această limbă este o limbă oficială a Uniunii, să fie impuse particularilor în acest stat, chiar dacă aceste persoane ar fi putut avea cunoștință de reglementarea respectivă prin alte mijloace. Argumentele principale avute în vedere au fost următoarele:

• ”… o publicare conformă cerințelor legale a unui regulament comunitar, în ceea ce privește un stat membru a cărui limbă este o limbă oficială a Uniunii, trebuie să cuprindă publicarea acestui act, în această limbă, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ”(par. 34).
• ” … un act care emană de la o instituție comunitară, precum regulamentul în cauză în acțiunea principală, nu poate fi opus persoanelor fizice și juridice într‑un stat membru înainte ca acestea din urmă să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de acest act printr‑o publicare conformă cerințelor legale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ” (par. 37).
• Curtea s‑a pronunțat în sensul că imperativul securității juridice impune ca o reglementare comunitară să permită celor interesați să cunoască exact întinderea obligațiilor care le sunt impuse, ceea ce nu s‑ar putea asigura decât prin publicarea conformă cerințelor legale a respectivei reglementări în limba oficială a destinatarului (par. 38).
• În plus, ar fi contrar principiului egalității de tratament să fie aplicate în același mod obligațiile impuse de o reglementare comunitară în vechile state membre, în care particularii au posibilitatea de a lua cunoștință de respectivele obligații în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în limba acestor state, și în statele membre care au aderat, în care această luare la cunoștință a fost imposibilă din cauza unei publicări tardive (par. 39).
• „Atât instanța de trimitere, cât și anumite state membre care au prezentat observații, și Comisia susțin și faptul că, în prezent, particularii iau cunoștință în mod curent de normele de drept comunitar în forma electronică a acestora, astfel încât consecințele lipsei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ar trebui să fie relativizate și nu ar trebui să se considere că aceasta determină faptul că normele respective nu sunt disponibile. Comisia adaugă faptul că regulamentul în cauză în acțiunea principală a fost făcut public, în limba cehă, pe site‑ul internet EUR‑Lex la 23 noiembrie 2003, ulterior în formă tipărită la 30 aprilie 2004 și afișat în localurile OPOCE. Cu toate acestea, trebuie să se arate că, deși legislația comunitară este, într‑adevăr, disponibilă pe internet și particularii iau din ce în ce mai des cunoștință în acest mod de legislația menționată, o asemenea punere la dispoziție a acestei legislații nu ar putea echivala cu o publicare conformă cerințelor legale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în lipsa oricărei reglementări în această privință în dreptul comunitar. De altfel, trebuie subliniat că, deși diferite state membre au adoptat ca formă valabilă o publicare electronică, aceasta face obiectul unor texte cu putere de lege și al unor norme administrative care o reglementează cu precizie și determină exact cazurile în care o asemenea publicare este valabilă. În aceste condiții, în starea actuală a dreptului comunitar, Curtea nu este în măsură să considere această formă de punere la dispoziție a legislației comunitare ca fiind suficientă pentru a i se asigura opozabilitatea. Singura versiune a unui regulament comunitar care este autentică este, în starea actuală a dreptului comunitar, cea care este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, astfel încât o versiune electronică anterioară acestei publicări, chiar dacă se dovedește ulterior a fi conformă versiunii publicate, nu poate fi opusă particularilor” (par. 47-50).

Având ca punct de pornire jurisprudenţa Skoma Lux, reclamanta a susţinut că ar trebui ca instanţa de la Luxemburg să lămurească în ce măsură pot fi opuse particularilor:

(i) prevederile Directivei 77/388/CEE care nu au fost niciodată traduse în limba română;
(ii) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care nu a fost tradusă în limba română.

De asemenea, în măsura în care legislaţia fiscală română face trimitere la anumite hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care însă nu au fost traduse în limba română, reclamanta aprecia că trebuie lămurit dacă în prezent legislaţia fiscală naţională îndeplineşte exigenţele de previzibilitate.

Întrebarea nr. 6. În circumstanțele din litigiul principal, se poate considera că o persoană care edifică locuințe, pe cont propriu sau în cadrul unei asocieri de persoane fizice, pe care apoi le revinde pentru a obține un profit, reprezintă o activitate economică în sensul dispozițiilor Directivei 2006/112/CE ? Sub acest aspect, faptul că art. 771 din Codul fiscal român califică locuinţele înstrăinate drept „bunuri din patrimoniul personal” şi veniturile obţinute drept „venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal” poate conduce la concluzia că ne aflăm în prezenţa unei simple exercitări a dreptului de proprietate care nu reprezintă o activitate economică [având în vedere hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 15 septembrie 2011, în cauzele conexate Jarosław Słaby vs. Minister Finansów (afacerea C‑180/10) și Emilian Kuć, Halina Jeziorska‑Kuć vs. Dyrektor Izby Skarbowej w Warszawie (afacerea C‑181/10), în special par. 37]?

Reclamanta a susţinut că, dată fiind hotărârea Curţii de Justiţie din 15 septembrie 2011, este necesar ca instanţa de la Luxemburg să dezvolte jurisprudenţa sa anterioră şi cu privire la legislaţia fiscală română aplicabilă în aceeaşi materie. În acest sens, a susţinut că există cu certitudine elemente particulare care impun ca, pornind de la jurisprudenţa Slaby, Curtea să decidă dacă noţiunea de „activitate economică” include şi transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.

Întrebarea nr. 7. Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este afirmativ, interpretarea legislației europene în materie de TVA și concluziile formulate de Curte în afacerea D. A. Rompelman şi E. A. Rompelman-Vad Deelen vs. Minister van Financiën (C-268/83) obligă un stat membru să permită contribuabilului exercitarea dreptului de deducere al TVA pentru toate achiziţiile efectuate, în condiţiile în care:

– contribuabilii care au efectuat tranzacţii cu bunuri imobile nu s-au înregistrat ca plătitori de TVA, nu au colectat şi nu au virat la buget TVA;
– organele fiscale au dispus înregistrarea din oficiu ca plătitori de TVA pentru persoanele respective, de la data depăşirii pragului de 35.000 euro, care prin ipoteză este cuprinsă între data începerii activităţii economice şi data efectuării controlului fiscal;
– contribuabililor care au efectuat tranzacţii cu bunuri imobile le-au fost livrate bunuri sau prestate servicii de către persoane impozabile înainte de începerea activităţii economice şi după începerea acestei activităţi?

Întrebarea nr. 8. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 6 este afirmativ, din punct de vedere probator, contribuabilul îşi poate exercita dreptul de deducere al TVA pentru achiziţiile efectuate, în condiţiile în care nu deţine facturi care să facă referire la codul de înregistrare fiscală atribuit ulterior şi din oficiu de organul fiscal, ci doar facturi, chitanţe şi bonuri fiscale emise pe numele contribuabilului sau al unui alt membru al asocierii de persoane fizice din care făcea parte acesta?

În fine, ultimele două chestiuni privesc interpretarea modului în care se exercită dreptul de deducere al TVA pentru persoanele înregistrate din oficiu ca plătitori de TVA, având în vedere o serie de elemente particulare: existenţa unor achiziţii efectuate anterior începerii activităţii economice şi la momentul la care contribuabilii nu erau înregistraţi ca plătitori de TVA; lipsa documentelor justificative care să conţină codul de TVA. În privinţa acestor chestiuni, reclamanta aprecia că interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-ar dovedi de asemenea extrem de utilă.

3. Tribunalul Cluj s-a pronunţat prin încheierea din 6 septembrie 2013, în dosarul nr. 9313/117/2011, asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în şedinţă publică şi fără a-şi rezerva timp pentru deliberare, după cum urmează:

După deliberare, instanţa urmează a respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de reclamantă deoarece, potrivit art. 267 din Tratatul CJUE (sic!), în speţa de faţă constatăm că prin cererea formulată, de sesizare prin intermediul unei acţiuni preliminare a CJUE cu întrebări legate de TVA din legislaţia naţională (sic!) nu se atinge nici scopul privind interpretarea contractelor (sic!) şi nici validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Prin urmare, în condiţiile în care tribunalul, ca instanţă naţională, are doar facultatea de a trimite CJUE cereri preliminare, conform art. 267 din Tratat, se va respinge această cerere deoarece întrebarea (sic!) nu este permanentă, iar instanţa naţională poate soluţiona singură problema de drept”.

Încheierea a fost pronunţată de preşedinta Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Cluj.

4. Soluţiile de acest tip şi motivările de o asemenea profunzime reprezintă, la nivelul Tribunalului Cluj – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal şi a Curţii de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, o constantă. În fapt, în perioada 2007-2013, în raza Curţii de Apel Cluj nu a fost admisă nicio cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie fiscală, deşi problemele de drept şi numărul litigiilor fiscale în materie sunt semnificative. Dacă în materia taxelor referitoare la prima înmatriculare a vehiculelor în România refuzul explicit al instanţelor clujene a fost finalmente surmontat prin hotărârile pronunţate în cauzele Ioan Tatu, Iulian Nisipeanu sau Mariana Irimie, în prezent situaţia este extrem de gravă în ceea ce priveşte litigiile referitoare la TVA aplicată retroactiv pentru tranzacţiile efectuate de persoanele fizice, din moment ce:

a) La nivel naţional, acţiunile preliminare declanşate în acest domeniu se circumscriu întrebărilor lansate în cauzele reunite Tulică-Plavoşin şi privesc doar o singură chestiune: TVA trebuie considerată ca fiind inclusă în preţul tranzacţiei sau ca urmând să fie aplicată asupra preţului tranzacţiei. Pe cale de consecinţă, soluţionarea acestei întrebări de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene va lămuri doar în mică parte problemele juridice reale din litigiile referitoare la TVA aplicată retroactiv tranzacţiilor imobiliare.

b) Întrebări de tipul celor din prezentul litigiu, care ar lămuri aspecte importante, dar ar putea zdruncina poziţia fiscului şi planul de încasări al Statului Român, sunt realmente blocate de către Tribunalul Cluj şi Curtea de Apel Cluj, pentru motive cum ar fi:

– Întrebările (desigur, atunci când instanţa realizează că a fost sesizată cu opt întrebări şi nu cu una singură) nu sunt pertinente sau nu au legătură cu litigiul dedus judecăţii;
– Instanţa (compusă uneori din magistraţi care toată cariera au judecat litigii penale sau civile şi au o vechime mai mică de 6 luni la secţia de contencios administrativ) poate rezolva singură problema de drept;
– Sesizarea preliminară ar genera suspendarea litigiului şi ar prelungi nejustificat termenul de soluţionare;
– Jurisprudenţa instanţei superioare este favorabilă contribuabilului (în sensul în care i se admite cererea de exercitare a dreptului de deducere a TVA) şi prin urmare nu este utilă sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
– Instanţa care judecă litigiul în fond nu este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie şi prin urmare, dacă doreşte, instanţa superioară poată să valorifice ea dispoziţiile art. 267 TFUE în căile de atac;
– Aplicând teoria actului clar, instanţa apreciază că problema de drept a fost clarificată în jurisprudenţa Curţii şi nu se mai impune sesizarea, urmând să se facă direct aplicarea acestei jurisprudenţe.

Cu privire la această ultimă justificare, vom reţine faptul că, uneori, instanţa este de o veritabilă rea-credinţă. Astfel, în dosarul nr. 690/117/2011*, Curtea de Apel Cluj – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii într-un litigiu în care reclamantul înstrăinase doar terenuri şi se încadra perfect în jurisprudenţa Slaby – Kuc. Judecătorii clujeni au menţionat expressis verbis faptul că urmează să aplice direct dreptul european, aşa cum a fost acesta interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în afacerea poloneză menţionată. Cu toate acestea, prin decizia civilă nr. 5614 din 13 mai 2013, Curtea a respins recursul reclamantului întrucât a „uitat” să facă aplicarea jurisprudenţei amintite. Este un caz cum nu se poate mai clar de fraudă la lege, având ca obiect privarea contribuabilului de o interpretare favorabilă a Curţii de Justiţie, eludarea dispoziţiilor art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi finalmente, conservarea obligaţiilor fiscale stabilite retroactiv de organele fiscale.

c) În aceste condiţii, se conturează în mod vădit o practică judiciară nelegală, contrară dreptului european, având drept unic scop neutralizarea oricărei cereri de declanşare a unei acţiuni preliminare care ar putea periclita poziţia organelor fiscale din România.

5. În opinia noastră, o asemenea atitudine a judecătorului naţional este inexplicabilă. Poate că asemenea derapaje ar fi fost mai uşor iertate în primii ani de după momentul aderării, când judecătorii nu aveau experienţa necesară. Poate că uneori dreptul fiscal, o materie pe care majoritatea judecătorilor nu au studiat-o încă aprofundat, ridică probleme de o dificultate semnificativ mai mare decât litigiile de muncă sau litigiile civile. Poate că există o anumită reticenţă în a transmite întrebări instanţei de la Luxemburg, de teama unui eşec de proporţiile celui din cauza Agafiţei. Atunci însă când pe rolul instanţelor există însă un număr semnificativ de litigii similare, cu probleme de drept complexe şi cu o miză financiară însemnată, atunci când se invocă încălcarea unor principii fundamentale sau normele europene obligatorii, atunci când aceste cereri sunt reiterate aproape obsesiv de contribuabili, refuzul de a face aplicarea art. 267 TFUE, în maniera Tribunalului Cluj, reprezintă un mod nejustificat de a aplica sau de a facilita aplicarea dreptului european. În condiţiile în care hotărârile pronunţate în afacerile Tatu, Nisipeanu, Irimie, Gran Via Moineşti, Scandic Distilleries sau Rafinăria Steaua Română probează încălcări grosolane ale dreptului european, poziţia corectă a instanţei ar trebui să fie aceea de a încerca lămurirea problemelor de drept puse în discuţie şi nu ascunderea gunoiului sub preş. Din păcate, în condiţiile accentuării arbitrariului judiciar, prin exemple de tipul celor furnizate, singura soluţie rămâne sesizarea Comisiei Europene cu o solicitare de investigare a practicii instanţelor naţionale (investigaţie concentrată de pildă la nivelul Curţii de Apel Cluj). După modelul mai vechi care a implicat analizarea refuzului constant al Curţii Supreme Administrative din Suedia de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, această investigaţie ar putea constitui baza pentru o eventuală acţiune în constatarea încălcării tratatelor de către Statul Român.

avocat Cosmin Flavius COSTAŞ
COSTAŞ, NEGRU & ASOCIAȚII

Secţiuni: CJUE, Dreptul Uniunii Europene, Fiscalitate, RNSJ | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

20 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti
SERVICII JURIDICE.RO