Dreptul comercial în contextul adoptării concepției moniste în sistemul dreptului privat Român: integrare (dispariție) sau evoluție?
28 octombrie 2013 | Tiberiu PATANCIUS
La mai bine de doi ani de la intrarea in vigoare a NCC, opinia doctrinara majoritara este in sensul ca materia dreptului comercial nu numai ca nu si-a pierdut identitatea de sine statatoare in raport cu dreptul civil (in pofida unificarii dispozitiilor dreptului privat) ci, mai mult ca oricand, este necesara adaptarea permanenta a normelor acestuia la realitatile economiei moderne, astfel incat sa reglementeze intreaga sfera a activitatilor si operatiunilor perfectate in cadrul celei din urma.
Obiectivul dispozitiilor NCC era acela al inglobarii ramurilor mai recente ale dreptului privat (dreptul comercial, dreptul familiei) intr-o singura ramura de drept.[1] Totusi, realitatea sociala si economica ar putea constitui un impediment de neinlaturat in acest sens, pentru considerentele expuse mai jos.
Desi in alte sisteme de drept (din Olanda, Quebec, Italia, Elvetia, tarile scandinave) dreptul comercial a disparut ca si legiferare autonoma, adoptandu-se solutia „comercializarii” dreptului civil, in scopul declarat al simplificarii raporturilor juridice cu participantii, persoane fizice si persoane juridice, s-a argumentat ca lipsa reglementatii proprii nu atrage de jure si disparitia ramurii de drept, mai cu seama ca unele dintre reglementarile respectivelor coduri civile se aplica in exclusivitate comerciantilor (profesionistilor).[2]
Particularitatea sistemului de drept romanesc o constituie aceea ca, anterior intrarii in vigoare a NCC, normele dreptului comercial nu erau cuprinse in integralitatea lor in Codul comercial, sfera de oranduire a acestuia fiind limitata la: faptele de comert, unele aspecte privind comerciantii, o serie de reguli incidente in materia obligatiilor comerciale si unele dintre contractele comerciale. Partea covarsitoare a legiferarii era cuprinsa in acte normative speciale, realitate conservata si la data prezentei.[3]
Asadar, identitatea dreptului comercial ca ramura de sine statatoare a dreptului privat este mentinuta si la momentul de fata, prin reglementarea distincta a raporturilor de drept comercial, in acte normative speciale, ce completeaza dispozitiile NCC, cum sunt: Legea societatilor nr. 31/1990, republicata si cu modificarile ulterioare, Legea nr. 26/1990, privind registrul comertului, OG nr. 51/1997, privind operatiunile de leasing, OG nr. 52/1997, privind regimul juridic al francizei, OUG nr. 44/2008 privind Codul insolventei, recent adoptat prin OUG nr. 91/2013, si alte asemenea texte, ce oranduiesc domenii precum: asigurarile, dreptul transporturilor, dreptul bancar, legislatia anti-concurenta.
Se remarca neintegrarea reglementarii contractelor de leasing si de franciza in cuprinsul Titlului IX din Cartea a V-a a NCC. S-a retinut ca nici contractul individual de munca, in esenta tot un contract civil nu se regaseste in textul referit.[4]
In contextul formularii de argumente pro si contra necesitatii autonomiei dreptului comercial prevaleaza cele in favoarea identitatii disciplinei, respectiv cele potrivit carora:
a) „Autonomia dreptului comercial este impusa de specificitatea raporturilor comerciale comparativ cu raporturile civile”.[5] In acest context, nu pot fi omise o serie de institutii juridice si norme de drept a caror originalitate se regaseste numai in comert, cum sunt:
– regulile cu deosebita individualitate ale dreptului comercial, cum sunt cele ale reorganizarii judiciare si ale falimentului;
– unele institutii juridice, nascute din practica comerciala (ex: contul curent);
– tehnici proprii dreptului comercial, reglementand transmiterea titlurilor de credit (cecul, biletul la ordin, cambia, valorile mobiliare) a caror tehnica de functionare nu se gaseste in dreptul civil.
b) Reglementarea prin legea comerciala a tranzactiilor (raporturilor juridice) dintre comercianti si necomercianti a fost determinata de nevoia unei legiferari unitare a raportului juridic comercial. In aceasta ipoteza, numai operatiunea juridica este reglementata in norma comerciala, cea din urma neavand aplicare/efecte si asupra persoanei necomerciantului.
c) Nu poate fi retinuta critica referitoare la prezumtivele dificultati generate de mentinerea distinctiei (desemnata in mod exagerat „diviziune” a dreptului privat) intre dreptul civil si ramura dreptului comercial. Potrivit aceleiasi abordari, nu ar fi existat nici alte ramuri desprinse din dreptul civil, cum sunt: dreptul familiei, dreptul muncii, drept maritim, etc.
d) In sistemul dreptului comercial uzurile indeplinesc un rol interpretativ, fiind utilizate la interpretarea vointei partilor raportului juridic. Potrivit acestei ratiuni, uzurile nu reprezinta/constituie un izvor formal de drept.[6] Adeptii teoriei contrare sustin ca, din potriva, uzurile constituie un veritabil izvor de drept, ceea ce conduce la o „delegare a atributiilor legislative comerciantilor”, intrucat practicile acestora conduc la nasterea uzurilor.[7]
e) „Raporturile comerciale si civile nu au omogenitate de natura si scop, asa cum sustin adeptii unitatii dreptului privat” intrucat „nu s-a ajuns la o uniformizare a activitatii comerciantilor si necomerciantilor, astfel incat activitatile lor sa fie supuse aceleiasi reglementari juridice”.[8] Opinam ca aceasta perfecta suprapunere nu va avea loc niciodata, atat datorita caracterului propriu operatiunilor comerciale cat si in contextul unei permanente evolutii a institutiilor juridice, determinata de nevoile sociale si economice actuale.
f) Autonomia dreptului comercial reprezinta o rezultanta fireasca a necesitatilor specifice ale dreptului comercial. De pilda, frecventa si rapiditatea cu care un comerciant incheie tranzactii comerciale reclama reguli mai simple, reducerea formalismului si o mai mare libertate acordate celui dintai in ce priveste incheierea, modificarea si executarea actelor juridice, asigurand astfel circulatia capitalurilor si obtinerea de profit. Prin comparatie, necomerciantul incheie mai rar acte juridice, de unde si masurile de securitate sporita. Asadar, „este necesar un drept mai simplu decat dreptul civil”. Pentru aceleasi ratiuni, dreptul comercial a dat nastere titlurilor de credit ce reprezinta creante (cambia, biletul la ordin, cec-ul) sau marfuri (recipisele-warant, conosamentul).[9]
g) In fine, necesitatea protectiei creditului, realizata prin mijloace specifice. Aceasta este determinata de nevoia de finantare a activitatilor comerciale (les affaires sont l’argent des autres) si, pentru asigurarea acestuia sunt utilizate mijloace juridice speciale, cum sunt: solidaritatea codebitorilor sau procedura insolventei.recipisele-warant
Toate aceste argumente, impreuna cu observatia potrivit careia „intentia integratoare este numai in parte reusita” conduc la concluzia ca dreptul comercial intruneste conditiile de specificitate si continua adaptare la realitatile operatiunilor comerciale, justificand statutul sau, de stiinta juridica, de sine statatoare.[10]
Vis-a-vis de opiniile doctrinare exprimate, referitoare la schimbarea denumirii disciplinei in „drept al afacerilor”, „drept al contractelor profesionale” sau chiar „drept civil comercial”, achiesam la opinia potrivt careia „denumirea traditionala de drept comercial isi pastreaza actualitatea”[11], sugerand in mod univoc domeniul de reglementare. Definitia dreptului comercial se fundamenteaza pe sensul juridic al notiunii de comert, respectiv toate formele activitatii comerciale (ex: furnizare de materie prima, productie, distributie, prestari de servicii si executare de lucrari), aceasta excedand sensului economic al aceleiasi notiuni.[12]
Fiecare operatie enumerata imbraca forma unui „act de comert supus regimului juridic de catre normele de drept comercial”.[13]
[1] Gheorghe Piperea, Drept Comercial. Intreprinderea, edit. C.H.Beck, 2012, pag. 1-2;
[2] Stanciu D. Carpenaru, Tratat de drept comercial Roman, edit. Hamangiu, 2012, pag. 19;
[3] Vasile Nemes, Drept Comercial, edit. Hamangiu, 2012, pag. 7;
[4] Gheorghe Piperea, Op.cit, pag. 2-7;
[5] Vasile Nemes, Drept Comercial, edit. Hamangiu, 2012, pag. 9;
[6] Gheorghe Buta, coord. Mariana Uliescu, Noul Cod Civil. Comentarii, edit. Universul Juridic, 2011, pag. 52-53;
[7] Stanciu D. Carpenaru, Op.cit, pag. 18;
[8] Vasile Nemes, Drept Comercial, edit. Hamangiu, 2012, pag. 7-9;
[9] Gheorghe Buta, coord. Mariana Uliescu, Op.cit, pag.54;
[10] Stanciu D. Carpenaru, Op.cit, pag. 17;
[11] Gheorghe Piperea, Op.cit, pag. 2;
[12] Stanciu D. Carpenaru, Op.cit, pag. 20-12;
[13] Dr. Raul Petrescu, Drept comercial Roman, edit. Oscar Print, 1998, prefata.
Tiberiu PATANCIUS
avocat, Baroul Bucuresti
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
