Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept constituţional
Drept constituţional
DezbateriCărţiProfesionişti

Controlul de constituţionalitate: câteva repere ideatice pentru noua Constituţie


04.11.2013 | Horia CIURTIN
Secţiuni: Drept constitutional, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Introducere: ontologie şi geneză normativă

În istoria fiecărei naţiuni, elaborarea unei noi Constituţii reprezintă un moment de cotitură. Bineînţeles, o astfel de afirmaţie ar fi un simplu clişeu cu scopuri decorative dacă nu s-ar arăta semnificaţia sa implicită, dezvăluită tocmai prin „decantarea” reziduurilor conceptuale încetăţenite în mentalul colectiv. În acest sens, eliberându-ne de rutina unor platitudini pozitiviste, trebuie să remarcăm faptul că redactarea unui nou act fundamental nu este diferită doar cantitativ şi calitativ de procesul elaborării unui act normativ uzual, ci mai ales ontologic, vizând o identitate normativă esenţialmente distinctă.

De aceea, în analiza de faţă, atât metodologia de cercetare a obiectului studiat (i.e. constituţionalismul modern), cât şi orientarea ideatică asumată pleacă de la nişte premise uşor diferite asupra naturii dreptului. Mai precis, deşi suntem obişnuiţi încă de pe băncile facultăţii să nu concepem sfera juridică în afara normativităţii pozitive, excluzând orice element extra-juridic din teama unei obsesive „contaminări”, dreptul se dezvăluie, uneori în mod tainic, ca un orizont deschis al reflecţiei, neclaustrat de mult invocata sa „autonomie”.

Pentru a înţelege mai clar cum se aplică aceste principii, trebuie să facem o scurtă incursiune conceptuală, relevând sursele şi modul de constituire a dreptului în sfera politico-socială a unei comunităţi. În acest sens, juristul contemporan este tentat să privească doar până la punctul iniţial de articulare al sistemului normativ, considerând că interesul său se opreşte în acel loc, fără a evalua circumstanţele şi modurile în care însuşi dreptul a luat fiinţă. O asemenea perspectivă este tributară paradigmei pozitiviste care a dominat ultimele secole, accentuând doar mecanismele de perpetuare a dreptului, iar nu punctele sale constitutive, lipsindu-l în mod radical de orizontul meta-normativ.

Utilizând o perspectivă diferită, fundamentată parţial pe teoria decizionistă, se poate afirma că dreptul reprezintă, în cele din urmă, o formă de discurs privilegiat al politicului, o rostire specifică ce elucidează în mod normativ proiectul istoric al unei comunităţi date. De aceea, sfera juridică se dezvoltă deseori, pentru a-l parafraza pe Clausewitz, ca o simplă continuare a politicii prin alte mijloace. Doar cunoscând şi recunoscând această origine meta-normativă a dreptului, iar nu reprimând-o, juristul se poate apropia cu obiectivitate şi încredere de domeniul său de studiu.

Aşadar, restrângând analiza de faţă la sfera dreptului constituţional, putem afirma că acesta joacă rolul unui punct de „inserţie” a deciziei primare, meta-normativă şi esenţialmente politică, în desfăşurarea viitoare a destinului unei comunităţi. De aceea, Constituţia nu este doar un simplu amalgam de prevederi legislative şi principii juridice cu valoare superioară într-un sistem piramidal închis, ci un act legitimator al întregii ordini sociale.

Din aceste motive, puterea constituantă, potestas constituens, acţionează într-o manieră ontologic distinctă de orice operaţiune uzuală de legiferare, atât prin referire la obiectul normat, actul fundamental, cât şi în legătură cu identitatea subiectului politico-juridic ce îndeplineşte normarea. Chiar dacă la nivel formal acelaşi organ legislativ operează şi transformarea constituţională, în exercitarea acestei funcţii el acţionează într-o calitate fundamental diferită. Mai precis, în cadrul acestui proces se manifestă o capacitate normativă plenară, operând asupra punctelor de constituire a dreptului, iar nu doar asupra instrumentelor sale.

Pe scurt, în conformitate cu teoria clasică, logica ce stă la baza supremaţiei constituţionale poate fi exprimată printr-un simplu silogism:
(1) puterea constituantă originară o precede şi îi este superioară puterii constituite derivate;
(2) ca urmare, manifestările de voinţă ale acestora sunt diferite calitativ;
(3) deci, Constituţia, ca act înzestrat cu forţa suveranităţii plenare, este superioară tuturor celorlalte acte normative edictate de puterile constituite.

Despre necesitatea şi formele controlului de constituţionalitate

În acest context, supremaţia Constituţiei trebuie conservată în faţa oricăror interferenţe legislative ulterioare, existând riscul devierii unui întreg proiect istoric al comunităţii politice. De aceea, toate celelalte acte normative subsecvente trebuie să reflecte principiile avute în vedere la elaborarea Constituţiei, ele reprezentând simple instrumente tehnice pentru atingerea scopului conturat. Astfel, relaţia implicit ierarhică nu denotă o simplă etajare pozitivistă a actelor legislative, ci ilustrează un raport de precedenţă constitutivă, dezvăluind imperativul subînţeles al desfăşurării cauzale a normelor în întregul sistem juridic.

Un asemenea echilibru normativ, dinamic în esenţa sa, nu poate fi menţinut printr-o simplă raportare literal-statică la textul actului fundamental, ci doar prin instituirea unei forme de verificare fluide a legislaţiei secundare. Căci, după cum s-a afirmat şi în doctrina post-decembristă, „altminteri, constituţia rămâne doar un element decorativ în arhitectura statului de drept, iar principiul supremaţiei constituţiei doar un pretext de retorică”.[1]

Astfel, istoric privind, mai întâi s-a luat în calcul dezvoltarea unui mecanism politic de control al constituţionalităţii, în cadrul adunării legislative. În timpul Revoluţiei Franceze, punct determinant pentru constituţionalismul european modern, s-a pornit de la ideea că e imposibil ca un organ distinct să poată controla voinţa legislativă a Parlamentului, unicul depozitar al suveranităţii populare. De aceea, calea urmată a avut drept fundament ideea abatelui Sieyès de a crea un corp specializat de control chiar în cadrul adunării, menit a verifica preventiv constituţionalitatea actelor ce urmează a fi emise de Parlament. O asemenea perspectivă a fost menţinută în dreptul continental european o lungă perioadă de timp, în ciuda amplelor sale inconveniente (de exemplu, imposibilitatea unui organ de a-şi verifica eficient propriile acte; lipsa independenţei; paradoxul de a separa funcţional o parte a unui corp politic pentru a cenzura actele întregului corp).

O altă metodă, dezvoltată peste Ocean, în aceeaşi perioadă, este reprezentată de controlul judiciar al constituţionalităţii legislaţiei. Mai precis, cu prilejul cauzei Marbury v. Madison din 1803, prim-judecătorul Curţii Supreme, Marshall a susţinut, printr-un silogism fondator, că, din moment ce actul fundamental ocupă o poziţie privilegiată şi superioară în raport cu legea ordinară, orice lege contrară Constituţiei nu este de fapt o lege validă, ci nulă, iar fiind nulă ea nu trebuie aplicată.[2] În mod concret, acest tip de control al constituţionalităţii este un control:
(a) difuz, putând fi exercitat de orice instanţă de pe teritoriul statului;
(b) concret, având legătură doar cu un caz aflat în instanţă;
(c) posterior, referindu-se numai la legi în vigoare.

În favoarea unui astfel de sistem de control al constituţionalităţii a fost invocat profesionalismul instanţelor judecătoreşti, procedura lor strictă şi, mai ales, independenţa totală faţă puterea politică.

Derivat din acest model judiciar clasic, în Europa interbelică s-a conturat un sistem aparte de control constituţional sub auspiciile teoriei normativiste a lui Hans Kelsen. Deşi iniţial această metodă de control nu a fost receptată prea bine, în epoca postbelică ea a devenit sistemul principal de verificare a legislaţiei în statele Europei continentale. Astfel, modelul centralizat de control constituţional, presupunând existenţa unei jurisdicţii specializate, a pornit de la premisa incapacităţii sistemului nord-american de a satisface exigenţele dreptului pozitiv european. Mai precis, s-a susţinut că în absenţa unei funcţii creatoare de drept a instanţelor, în lipsa unei unităţi depline de jurisdicţie şi neexistând obligativitatea respectării precedentului judiciar, instanţele ordinare din Europa continentală nu puteau îndeplini în mod eficient o astfel de sarcină.[3]

Aşadar, modelul euro-kelsenian are la bază necesitatea înfiinţării unui organism jurisdicţional separat, dincolo de graniţele celor trei puteri statale clasice, urmând a îndeplini un rol hibrid, politico-juridic. Caracteristicile sale fundamentale prevăd:
(a) centralizarea – unicitatea sa în eşafodajul instituţional al statului, exclusivitatea de jurisdicţie în probleme de constituţionalitate;
(b) specializarea – judecând numai chestiuni ce ţin de constituţionalitate;
(c) modul de sesizare – atât abstract, cât şi concret; atât a priori, cât şi a posteriori, instanţa fiind aptă să judece atât asupra unei probleme de constituţionalitate ridicate în cadrul unui proces uzual, cât şi în mod abstract, direct asupra unei legi; atât asupra unei legi în vigoare, cât şi asupra uneia nepromulgate încă.[4]

Eficienţă şi legitimitate: ciocnirea paradigmelor de control

Chiar dacă la nivel declarativ modelul kelsenian pare a fi cucerit întreaga lume occidentală (cu excepţia câtorva cazuri relevante), epoca actuală nu a reuşit să impună o nouă ordine de drept constituţional, un nomos occidental bazat pe garantarea supremaţiei actului fundamental prin mijloacele jurisdicţiei central-specializate. Astfel, din punct de vedere conceptual, există ample dezbateri asupra celei mai potrivite forme de control constituţional pe ambele continente, dezvăluind absenţa unui îndelung aşteptat, dar himeric, „consens al specialiştilor”.

Din acest punct de vedere, centrul de greutate al discuţiilor s-a mutat gradual spre evaluarea sistemelor de control constituţional prin prisma legitimităţii, iar nu a eficienţei lor. Iniţial, păruse firesc a se considera, în termenii unui Realpolitik juridic prost-înţeles (îngăduit să ne fie paradoxul lingvistic), că modelul optim de control va fi cel care îşi dovedeşte pe termen lung eficienţa. În acest mod, s-a neglijat totalmente punerea în discuţie a factorilor de legitimitate ce stau la baza fiecărui sistem, uitându-se că, în realitate, modelul optim nu e cel care generează neapărat cele mai bune decizii constituţionale ori cenzurează cel mai vehement puterea legislativă, ci cel care se bucură de cea mai profundă acceptare.

În aceste circumstanţe, se poate afirma că o metodă specifică de verificare a constituţionalităţii actelor normative trebuie, pentru a se califica drept model „optim”, să îndeplinească atât cerinţa eficienţei, cât şi pe cea a legitimităţii. Aceste două exigenţe pot fi satisfăcute:
(a) fie constitutiv, încă de la debutul utilizării acelei forme de control,
(b) fie conservatoriu/reparatoriu, menţinându-se ori câştigându-se treptat acceptarea faţă de respectivul sistem, pe parcursul activităţii sale.

Aşadar, raportându-ne la controlul politic de constituţionalitate, poate fi subliniat faptul că acesta beneficiază de cea mai solidă legitimitate constitutivă, fiind conform cu exigenţele teoriei voluntariste moderne. În coordonatele doctrinei „contractului social” cenzura organului legislativ, depozitar permanent al suveranităţii, poate fi realizată numai de un corp de control ce se bucură de o autoritate identică ori similară. Dintre toate modelele, cel politic este singurul care porneşte de la o premisă logică validă, neutilizând nici un silogism, ori, mai precis, sofism, persuasiv pentru a-şi fundamenta hegemonia interpretativă asupra Constituţiei. Cu toate acestea, legitimitatea sa tinde să se erodeze treptat, neputând acţiona conservatoriu, datorită lipsei sale de eficienţă sistemică. Astfel, controlul politic reprezintă un model deficitar, întrucât cele două coordonate esenţiale nu pot fi sincronizate pe termen mediu şi lung, în ciuda unei întemeieri consecvente cu logica politico-juridică a modernităţii.

Pe de altă parte, sistemul judiciar de control, specific ţărilor ce aplică dreptul anglo-saxon, se conturează ca o metodă extrem de eficientă, ducând la decizii precise din punct de vedere tehnic. Asemenea eficienţă se manifestă încă de la început, sistemul auto-construindu-se prin propriile raţionamente şi deducţii juridice, dar şi pe parcursul activităţii de control constituţional, îmbunătăţind în mod constant calitatea deciziilor. Totuşi, în ceea ce priveşte legitimitatea constitutivă, metoda judiciară de verificare a legislaţiei este deseori contestată (chiar şi în doctrina nord-americană), arătându-se că instanţele ordinare realizează o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat. Mai precis, având în vedere că funcţia legislativă e conferită strict adunărilor parlamentare, este incorect ca o altă putere etatică, i.e. cea judecătorească, să hotărască asupra validităţii normelor. Această obiecţie de ordin funcţional poate fi, însă, minimalizată prin faptul că sistemul judiciar de control îşi construieşte treptat şi aproape invariabil legitimitatea, consolidându-şi poziţia şi lărgindu-şi acceptarea populară.

Totodată, analizând sistemul de control euro-kelsenian trebuie remarcat că justificarea sa constitutivă nu face deloc referire la legitimitate. Izvorând din principiile unui normativism geometric, această metodă este preocupată doar de legalitate, de instituirea sa validă în raport cu sistemul legal. Transgresiunea principiilor clasice ale statului modern este în acest caz deplină, instituindu-se un organism distinct, în afara şi deasupra celor trei puteri tradiţionale, cu puteri cvasi-normative. Mai precis, după cum sugera şi Hans Kelsen, un asemenea organism acţionează ca un complement al adunării parlamentare, având atribuţii de „legislator negativ”.[5] În mod curios, această metodă de control are tendinţa sporadică să se legitimeze reparatoriu doar prin intermediul eficienţei sale. Totuşi, caracterul său eficient depinde în mod direct de anumite circumstanţe politico-istorice specifice, neexistând un tipar sigur al succesului unui asemenea sistem. De aceea, din experienţa ultimei jumătăţi de secol, pot fi citate atât cazuri de instanţe constituţionale eficiente şi legitimate gradual ca urmare a calităţii deciziilor (a se vedea Germania, Spania ori Cipru), cât şi cazuri de instanţe total ineficiente (a se vedea Rusia) ori cazuri de instanţe ce au oscilat de la eficienţă, la exces şi delegitimare (a se vedea Ungaria ori Franţa).

Momentul unei reconsiderări: Societatea Tramvaielor şi noua Constituţie

În acest context, deşi sistemul politico-juridic autohton suferă de iluzia unicităţii şi excepţionalismului, dilemele sale constituţionale au făcut deja obiectul unor ample dezbateri timp de două secole. Astfel, chiar dacă anumite deficienţe funcţionale răvăşesc dreptul public românesc, ele nu reprezintă, din punct de vedere conceptual, noutăţi pentru teoria juridică şi nici pentru istoria dreptului autohton.

Revenind la chestiunea controlului de constituţionalitate, trebuie arătat că o bună parte din funcţionarea democratică a statului român modern a fost caracterizată de un sistem judiciar de control. Iniţial, s-a urmat un model nord-american pur, instituit pe cale pretoriană în celebra cauză a Societăţii Tramvaielor. Mai precis, ajungându-se la o neconcordanţă între Constituţie şi alte prevederi legale, Tribunalul Ilfov (confirmat în recurs de Înalta Curte) a considerat că instanţele ordinare sunt apte de a se pronunţa asupra unor asemenea inadvertenţe constituţionale. Drept urmare a obligaţiei generale de a aplica legea, puterea judecătorească s-a auto-însărcinat cu prerogativa de a controla dacă o anumită normă mai trebuie aplicată în cazul unei neconcordanţe cu legea fundamentală.[6]

Acest raţionament fondator, un adevărat Marbury v. Madison al dreptului constituţional românesc, s-a ridicat la cele mai înalte exigenţe conceptuale ale epocii, generând un sistem de control legitim(at) şi eficient. Experienţa practică a curţilor a fost luată în seamă şi de arhitecţii Constituţiei din 1923, unde s-a conferit în mod expres atribuţia de control al constituţionalităţii Înaltei Curţi. Acest model a menţinut natura concretă, pe cale de excepţie, a sistemului clasic american, însă a operat o restrângere binevenită, în scopul eficientizării, a subiectelor ce pot exercita controlul. Astfel, modelul ante şi inter-belic de verificare a legislaţiei şi-a dovedit calităţile în peste un sfert de secol de utilizare, demonstrând că o instanţă ordinară, fie ea şi supremă, este capabilă să trateze în mod riguros şi eficient chestiunile de constituţionalitate, în ciuda tuturor obiecţiilor care i s-au adus.

Cu toate acestea, elaborarea Constituţiei post-decembriste a mizat pe inovarea sistemului de control, adoptându-se mecanismele specific kelseniene. Iniţial, o asemenea decizie a părut firească în contextul est-european (aproape toate fostele ţări comuniste raliindu-se acestei forme de control), sperându-se că sistemul curţilor constituţionale va aduce un important aport la construirea şi consolidarea statului de drept. Experienţa statelor post-fasciste (Germania, Italia şi Spania) gira posibilitatea unui astfel de traseu constituţional, insuflând democraţiilor emergente ideea că instanţele centralizate de control pot purifica mediul juridic de norme şi, mai important, de atitudini specifice fostelor regimuri.

Totuşi, după aproape un sfert de secol de experienţă, se poate observa că rareori construirea statului de drept s-a datorat activităţii unei singure instituţii ori unui set de reguli stricte. Din contră, evoluţia democraţiilor est-europene a demonstrat că numai o perspectivă generalizată a societăţii civile poate transforma modul de acţiune politico-juridică ai factorilor instituţionali de decizie. Curţile constituţionale din această regiune au avut sporadic un efect catalizator al democratizării statelor, însă doar atunci când s-au bucurat de o largă susţinere publică. Pe de altă parte, costurile politice, şi excesele impardonabile ale anumitor instanţe constituţionale, s-au dovedit de multe ori prea mari în raport cu beneficiile aduse.

În acest context, privind retrospectiv la activitatea Curţii Constituţionale a României, merită ridicată întrebarea dacă, odată cu adoptarea noului act fundamental, un alt model de control nu poate fi luat în seamă. Mai precis, de această dată, evaluarea unui sistem optim de verificare a constituţionalităţii nu trebuie să se centreze strict în jurul eficienţei sale iniţiale, constitutive, ci şi pe elementele de legitimitate intrinsecă şi conservatorie. De aceea, arhitecţii noii Constituţii nu se pot degreva în mod facil de sarcina unei analize profunde, acceptând din inerţie menţinerea actualului sistem, ci trebuie să reconceptualizeze riguros fundamentele şi implicaţiile modelului ales.


[1] I. Deleanu, Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul, nr. 7-8/1991, p. 21.
[2] A se vedea Hotărârea din cauza Marbury v. Madison, 5 U.S. (1 Cranch) 137 (1803).
[3] Afirmaţie eronată, în contextul în care o serie de instanţe supreme ale statelor europene au îndeplinit cu succes o asemenea funcţie, incluzând România printre aceste cazuri.
[4] Mai pe larg, a se consulta volumul nostru (în curs de apariţie) H. Ciurtin, Dilemele controlului de constituţionalitate: Incursiune în paradigmele spaţiului euro-american, Ed. Rosetti International, Bucureşti, 2013.
[5] Mai pe larg, a se vedea H. Kelsen, Judicial Review of Legislation: A Comparative Study of the Austrian and the American Constitution, în The Journal of Politics, Vol. 4, No. 2 (May, 1942).
[6] A se vedea G. Alexianu, Studii de drept public, Institutul de arte grafice „Vremea”, Bucureşti, 1930, pp. 64-66.


Horia CIURTIN

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi ciţi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑
Secţiuni          Noutăţi     Interviuri     Comunicate profesionişti        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie         Arii de practică          Note de studiu     Studii
 
© 2003-2023 J JURIDICE.ro