Dreptul la identitate

Obiceiurile certifică identitatea noastră ca popor – Acest motto mi-a rămas întipărit în minte de ceva vreme, ca urmare a lecturării unui articol aparținând părintelui dr. Nicolae Cojocaru, un cercetător neobosit al culturii populare, în care se prezenta varietatea obiceiurilor noastre, a românilor, însemnătatea lor precum și adevăratul înțeles al unor sărbători, astăzi tot mai îndepărtat de autenticitatea de odinioară. Articolul respectiv m-a făcut să privesc aceste lucruri altfel, conștientizând importanța de necontestat a obiceiurilor unui popor precum și necesitatea perpetuării lor, însă a ridicat în mod inevitabil o întrebare. Care identitate?

De aici au urmat o serie de alte întrebări în cascadă. Oare există într-adevăr o singură identitate ce definește fiecare popor? Sau poate că noi oamenii, dintr-un spațiu determinat, dăm identitate poporului? Atunci, dacă noi creem această identitate națională, înseamnă că fiecare, în mod individual avem propria identitate. Să fie oare adevărat? Totuși ce e identitatea? Avem cu toții dreptul la ea?

În prezentul articol voi încerca să-mi expun punctele de vedere prin raportare la aceste întrebări, analizând diverse situații ce ridică adevărate probleme, precum mai noul furt de identitate din mediile virtuale, situația mamelor surogat și a copiilor „acestora”, cât și chestiunile legate de modificarea genomului uman.

La prima vedere dreptul la identitate pare să fie ceva de la sine înțeles, unanim acceptat și reglementat în mod corespunzător de legislația fiecărei țări de pe glob. Situația nu stă însă chiar așa, motivul principal constând în chiar dificultatea de a defini ce anume reprezintă identitatea și dreptul la ea. Alăturarea acestor doi termeni, drept și identitate, aduce în discuție, în mod inevitabil, două sfere diferite, cu interpretări ce pot prezenta, de cele mai multe ori, valențe diferite. Identitatea unei persoane suportă în principal discuții de natură filozofică, definirea[1] acesteia reprezentând cauza multor cărți specifice domeniului. Totuși, din punct de vedere filozofic nu există unanimitate în ceea ce privește conceptul de identitate, interpretările consacrate cumulând o serie de puncte comune, însă sub rezerva amprentei personalității. În acest context, reglementarea din punct de vedere juridic a unui text de lege privind dreptul la identitate al persoanelor, apare ca cel puțin greoaie, cât timp asupra însuși conceptului de identitate nu există o concordanță, aptă să nu mai dea naștere la discuții în contradictoriu.

Cu toate acestea, necesitatea unei reglementări a fost „impusă” de-a lungul timpului de nevoile de zi cu zi ale oamenilor, asupra identității existând o concepție generală că ea reprezintă, în ciuda diverselor teorii, un ansamblu de date prin care o persoană reușește să se identifice în rândul celorlalte. Înlocuind termenul sintetic de „date”, legiuitorul român a înțeles să reglementeze atributele identității umane precum și modalitățile de identificare, prin dispozițiile noului Cod civil (NCC) cuprinse în Capitolul II și III, Titlul II din Cartea I. Astfel, primul articol (art. 58 NCC) ce face vorbire despre drepturile personalității, arată în primul alineat că „Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege”. Această enumerare care nu se vrea a fi exhaustivă, este completată imediat după, de art. 59 NCC[2], în care ni se prezintă atributele ce duc la identificarea unei persoane, respectiv „….dreptul la nume, la domiciliu, la reședință precum și la o stare civilă….”. Toată această suită de drepturi pare a se cuveni oricărei persoane care se naște în România și este supusă legislației țării noastre. Lucrurile nu stau însă așa, finalul art. 59 NCC stabilind că respectivele atribute de identificare vor fi recunoscute persoanelor doar dacă „au fost dobândite în condițiile legii”.

Această reglementare imperativă, justificată până la urmă de necesitățile de natură legislativă, administrativă, economică ale statului, condiționează ab initio dreptul la identitate a unei persoane de îndeplinirea anumitor proceduri. Așa cum am arătat, la nivel de cotidian, identitatea unei persoane este dată de anumite elemente care reușesc să o distingă în rândul celorlalte, precum numele, un domiciliu, o stare civilă. Or, dobândirea acestor atribute (numite și drepturi ale personalității)[3] se realizează în mod strict, prin respectarea dispozițiilor aplicabile în domeniu. Spre exemplu, dobândirea prenumelui are loc la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Dacă însă nașterea nu este înregistrată, copilul nou născut nu va putea avea un nume recunoscut de către instituțiile statului, identitatea sa ca persoană lipsind cu desăvârșire.

Legat de acest aspect, privind necesitatea înregistrării copiilor imediat după naștere, la nivel mondial există numeroase probleme, împotriva cărora diverse organizații mondiale au ales să lupte. În acest sens, într-un studiu realizat de UNICEF pe tema dreptului la identitate, s-a analizat situația înregistrării nașterilor la nivel global, observându-se cu prioritate evoluția acestora în America Latină și Caraibe. Pornind de la ideea că doar prin înregistrarea nașterii un copil reușește să capete identitate, și implicit dreptul la un nume, o naționalitate, în fapt un loc în societate, s-a dorit analizarea în concret a situației reale din anumite zone, considerate ca fiind cu probleme. Rezultatele finale au arătat însă o realitate tristă, confirmate de condițiile de viață întâlnite în zonele analizate. La nivel global, se apreciază că o treime dintre copiii cu vârsta până în cinci ani nu sunt înregistrați la momentul nașterii lor. În America Latina și Caraibe, un procent de 18% dintre copii nu sunt înregistrați, raportul fiind de aproximativ 1 din 6, destul de mare pentru niște regiuni de nivel mediu în ceea ce privește valoarea veniturilor. Situația este și mai gravă dacă e să analizăm cifrele oferite de oficialii Braziliei și ai Republicii Dominicane. Acolo se estimează că numărul copiilor neînregistrați ar fi de 25%. Trebuie să precizăm însă că procentele acestea își modifică valorile după cum vorbim de mediul rural sau urban. Spre exemplu, în Haiti, la nivelul anului 2005, un număr de 35% dintre copiii din mediul rural nu sunt înregistrați, procentul fiind de 22% în zonele urbane.

Această realitate dură, existentă la nivelul regiunilor analizate, ne oferă odată cu procentele respective și motivele pentru care înregistrarea copiilor continuă să fie pentru mulți ceva de neatins. Barierele existente sunt atât de natură politică, geografică, economică, legislativă, administrativă, socială, dar și culturală. În multe situații, birourile de înregistrări sunt situate la o distanță destul de mare de cei interesați, iar pentru aceștia din urmă, ce trăiesc adesea în zone de conflict militar, siguranța adăpostului este mult mai importantă decât deplasarea în vederea înregistrării. Oricum, potrivit studiului celor de la UNICEF, de cele mai multe ori, pentru persoanele aflate în zonele de tensiune armată, idealul constă în primirea azilului, grija înregistrării copiilor fiind adesea abandonată.

Veniturile foarte scăzute reprezintă de asemenea o barieră importantă în calea înregistrării copiilor. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă Paraguay, unde nivelul salariilor minime este undeva la 7 $ pe ziua de lucru. Totuși, statul respectiv, pentru eliberarea certificatului de naștere, percepe la înregistrarea unui copil o taxă de aproximativ 15 $.

La toate aceste piedici se adaugă legislații depășite, ce impun multiple obstacole procedurale și taxe absurde. Chiar și unele tradiții, aparținând populațiilor indigene, interzice părinților înregistrarea copiilor înainte de prima tunsoare ori fără ca numele copilului să fi fost schimbat înainte de măcar câteva ori. Însă, cea mai întâlnită problemă privind refuzarea dreptului la identitate al copiilor pare să fie determinată de statutul părinților, a căror proprie identitate nu este stabilită. Astfel de situații sunt întâlnite cel mai adesea în mediile rurale, unde nivelul de civilizație este foarte scăzut[4], lipsa documentelor de identificare personală nereprezentând o grijă susceptibilă de atenție.

Privind toate aceste cifre, nu putem decât să constatăm gravitatea situației, reflectată în absența oricăror atribute ce ar putea identifica acei copii. Efectele neînregistrării nașterii lor se vor produce gradual, îngrădirea liberului acces la drepturi fiind direct proporțională cu înaintarea în vârstă. Nu vor avea un nume recunoscut în societate, o cetățenie, nu se vor putea înscrie în sistemul educațional, medical, nu vor putea fi protejați de autoritățile statului. Toate aceste drepturi, recunoscute la nivel internațional[5], le vor fi străine, pentru că în lipsa unei „identității” stabilite conform legii, atributele identificării personale nu le vor putea fi asociate.

Recunoașterea drepturilor aferente existenței umane este cuprinsă în diverse convenții și legi, majoritatea statelor lumii ratificând respectivele reglementări. Se garantează astfel dreptul persoanei de a avea un nume, o naționalitate, un domiciliu, o stare civilă, relații de natură familială, precum și posibilitatea de a se dezvolta și a evolua conform alegerilor proprii, toate însă, în condițiile legii. Totuși, orice reglementare de natură legislativă conferă drepturi într-o modalitate obiectivă, fără a ține cont și de alte aspecte. Aceste aspecte sunt însă foarte importante atunci când vine vorba de identitatea unei persoane și de drepturile atribuite ei. Până la urmă, omul nu reprezintă doar o suită de drepturi enumerate în mod limitativ într-un text de lege. El trebuie înțeles în funcție de fiecare nivel al vieții sale, identitatea sa fiindu-i într-o continuă schimbare, ca nou-născut, elev, cetățean al unui anumit stat, lucrător într-un anumit domeniu. Până la urmă, situațiile din viață pe care o persoană trebuie să le înfrunte, ajung să o definească în rândul celorlalți. Într-un articol[6] pe tema identității personale semnat de Francesco Viola, Profesor de Filozofie a dreptului la Universitatea din Palermo, se concluzionează că: „Dobândirea identității umane are loc numai prin modul nostru specific de viață”.

Așadar, avem de-a face  cu un concept susceptibil de multiple interpretări asupra cărui conținut cu siguranța se vor mai naște dezbateri. Singura certitudine este însă dorința materializată la nivel global a multor state ce încearcă, cel puțin legislativ, să confere repere cetățenilor prin reglementarea de drepturi care să-i ghideze înspre conturarea propriilor identități. În încercarea de a sublinia importanța identității umane și a justifica eforturile realizate în sensul recunoașterii acesteia, atât la nivel național cât și internațional, vom prezenta un eveniment tulburător din istoria omenirii care continuă să-și producă efectele și în zilele noastre.

În prezent, printre străzile orașelor din Argentina se găsesc numeroase panouri publicitare pe care este afișat un mesaj greu de ignorat: „Dacă ai dubii în ceea ce privește identitatea ta, sună la Abuelas”. Respectivul mesaj nu este deloc întâmplător, eliminând din start orice idee legată de amuzament ori spirit de glumă. Motivul pentru care însă acesta împânzește în special străzile orașului Buenos Aires, de mai bine de 20 de ani, își are explicația în evenimente de natură politică și militară petrecute în perioada anilor 1976-1983, perioadă cunoscută și sub numele de Dirty War. În această țară, pe fondul instabilității politice și a corupției exagerate la nivel guvernamental, s-a preluat conducerea, în data de 24 martie 1976, de către o structură militară, prin impunerea forței, precum și a unei dictaturi ce avea să provoace nenumărate victime în rândul cetățenilor. Respectiva grupare militară a înlăturat Constituția țării, înlocuind-o cu Statutul privind Procesul Național de Reorganizare, prin care a reușit să obțină în mod fraudulos întreaga putere executivă, legislativă și judecătorească. Beneficiind de toate acestea, a demarat cea mai terifiantă și brutală campanie de luptă împotriva cetățenilor, care, după declarațiile lor, reprezentau o amenințare la siguranța națională, întrucât nu doreau să se supună noului regim. Acest nou regim a adus însă imediat teroarea printre cetățenii Argentinei, metodele de guvernare adoptate fiind caracterizate prin acte exagerate de cruzime și violență. Având ca inspirație o metodă practicată în perioada lui Hitler[7] , grupări militare din structura respectivă acționau în fiecare noapte, răpind oameni despre care se știa că nu se supun regimului, pe care îi făceau să dispară fără urmă în ochii familiilor și a celor cunoscuți. Victimele, copii, adulți, bătrâni, indiferent de clasa socială din care proveneau, erau transportați în secret în centrele de detenție ale armatei unde urmau a fi torturați, iar într-un fnal uciși. Mii de oameni au dispărut în acest mod, fără a mai fi văzuți vreodată. Cruzimea a cunoscut probabil punctul culminant atunci când conducătorii din gruparea armată ce conduceau țara, au pus la cale un plan prin care să fure copiii victimelor însărcinate și să-i vândă. Astfel, s-a ajuns ca victimele însărcinate să fie preferate de răpitori, care le țineau în detenție legate de mâini și de picioare, torturându-le zi de zi, în așteptarea momentului nașterii. Imediat ce mamele nășteau, copii acestora erau luați și vânduți celor ce erau simpatizanți ai regimului dictatorial. Ulterior nașterii, mamele erau ucise și aruncate în râuri. În acest mod barbar, aproximativ 500 de bebeluși au fost vânduți, fără ca mamele lor biologice să-i fi ținut măcar pentru o clipă în brațe, scopul structurii fiind acela de a înlătura orice urmă privind adevărata identitate a nou-născuților. În aceste condiții, bunicile copiilor vânduți ori dispăruți, ale căror fiice au fost răpite și ucise imediat după ce au dat naștere, nu au putut accepta ideea că și nepoții lor sunt morți, așa că au înființat o organizație intitulată Abuelas de Plaza de Mayo al căror scop declarat (începând din octombrie 1977) a fost să caute și să-și găsească nepoții dispăruți. Inițiativa acestora și-a găsit ecou atât la nivel național cât și internațional, eforturile lor ajungând să fie recunoscute și susținute de numeroase state, precum Anglia, S.U.A., Vatican. Încet, încet, rezultatele muncii lor au început să apară, tot mai mulți copii fiind identificați și reintegrați în familiile lor biologice. Spre exemplu, datorită informațiilor oferite de o victimă care a reușit să evadeze din locul de tortură, una dintre bunicile implicate în organizație a reușit să-și găsească nepoata, după mai mulți ani de căutări în zadar. Potrivit mărturiei acelei victime[8], fiica bunicii, după ce a dat naștere copilului (nepoatei) a reușit să-i scrie numele cu sânge pe unul dintre pereții camerei de detenție. Cu ajutorul acestei informații, bunica a reușit să-și identifice nepoata pe baza corelației dintre nume, vârstă și analiza ADN din sângele de pe perete și cel al fetei.

Deznodământul atrocităților din acea perioadă a încercat să fie conturat într-un raport[9] oferit publicității, sub numele, simbolic, de Nunca Mas, în care sunt cuprinse descrieri terifiante ale faptelor petrecute în Argentina anilor 1976-1983. Cifrele prezente în raport nu fac decât să confirme depozițiile martorilor, precum și a celor care au reușit să evadeze din locurile de tortură: 340 de locuri de detenție secrete folosite pentru torturarea a peste 1.300 de oameni, 500 de bebeluși născuți în regim de detenție și vânduți militanților regimului, 8.960 de dispăruți. Totuși, potrivit unor informații declasificate, de către o structură militară[10] operantă în acea perioadă, se pare că numărul real al dispăruților ar fi fost de aproximativ 30.000, apogeul înregistrându-se între 1976 și 1977, când se consideră că numărul dispăruților ar fi fost de 22.000.

Au trecut treizeci de ani de atunci. În istorie vor rămâne doar niște cifre, reci, care odată cu trecerea anilor nu vor mai reprezenta decât o bază de date folosită în statistici. Pentru oamenii acelor vremuri, cât și pentru familiile lor dezbinate, probabil nu se va găsi niciodată o explicație care să justifice disparițiile și să înlocuiască golurile rămase. Va rămâne însă speranța, acordată de Abuelas de Plaza de Mayo, că tot mai mulți dintre acei copii vânduți la naștere vor reveni în familiile lor biologice.

În acest exemplu tragic, unde valorile umane au fost înlocuite cu idealuri militare dictatoriale, un grup de femei, au găsit puterea și curajul necesare de a-și căuta nepoții vânduți la naștere. Ințiativa lor a fost determinată de dorința de reintegrare a copiilor în adevăratele lor familii, încercând pe cât posibil să-i recupereze de la adoptatori, foști militanți ai regimului ce le-au ucis părinții. Prin eforturile lor Abuelas de Plaza de Mayo[11] au redat identitatea, până în prezent, unui număr de 110 nepoți din cei 500 dispăruți. Oricine are dubii cu privire la identitatea sa, cunoscând istoria zbuciumată a acelei perioade, luându-și în considerare vârsta, are posibilitatea de a apela un număr de telefon special pus la dispoziție de organizație. Din păcate, dreptul de a-și cunoaște propria identitate, a trebuit câștigat, pentru cei 500 de copii vânduți la naștere. Din fericire, 110 dintre ei au reușit să fie identificați cu ajutorul organizației special înființate în acest sens. Pentru noi toți însă, acest exemplu ar trebui să fie mai mult decât suficient pentru a realiza cât este de important să avem o identitate certă, a cărei conținut să ne fie deopotrivă cunoscut și neîndoielnic.

Cunoașterea identității personale, al cărei conținut ajunge să ne definească și să ne distingă între ceilalți, depinde la începutul vieții de persoanele din jurul nostru, în special de părinți. Aceștia iau primele decizii privitoare la conturarea identității nou-născuților. Uneori însă, se ajunge ca alegerile părinților să fie departe de interesele propriilor copii. Exemplul care ne-a atras atenția în acest sens este cel reprezentat de situația mamelor surogat. Astfel, la nivel mondial, acest fenomen de natură medicală se află într-o continuă dezvoltare[12], persoanele care ajung să apeleze la această tehnică fiind tot mai numeroase. Teoretic, o mamă-surogat, este o femeie care acceptă, de obicei în schimbul unei sume de bani, să fie înseminată artificial, pentru a rămâne însărcinată și a duce sarcina la capăt, urmând ca la nașterea copilului, să renunțe la toate drepturile părintești, încredințând definitiv copilul acelei familii cu care a stabilit înțelegerea. Probleme apar atunci când ajunem să analizăm în concret ce anume presupune această convenție. Practic, o mamă acceptă să renunțe în favoarea „noilor părinți” la copilul pe care l-a purtat 9 luni doar pentru a încasa o anumită sumă de bani. Astfel, se ajunge ca nașterea să fie analizată ca un serviciu, iar copilul precum un simplu produs. Tranzacția se realizează fără a se mai pune în discuție aspecte de natură etică ori morală.

Situația cea mai îngrijorătoare pare să aibe loc în India. În ultimii ani, această țară a ajuns să atragă tot mai mulți străini, dornici de a apela la servicii de natură medicală. Atrași de costurile reduse ale acestora, tehnologia avansată și vidul legislativ existent în domeniu, străinii aleg India ca principală opțiune pentru a rezolva problemele de natură reproductivă. Uneori însă, această alegere este impusă „turiștilor”, datorită interzicerii metodei în celelalte țări dezvoltate ale lumii. Cifrele existente în această țară vorbesc de la sine despre amploarea situației. La nivelul anului 2008, conform unui studiu[13], numărul clinicilor special înființate pentru acest procedeu era de 3.000, întreaga afacere fiind estimată la aproximativ 450 de milioane de $. Conform Guvernului Indian de la acea perioadă, numărul acestora trebuia să crească cu o treime în fiecare an, ca urmare a promovării turismului medical, estimându-se un profit de circa 2 miliarde de $ pe an. Nivelul scăzut de trai existent în rândul populației determină femeile din India să recurgă la acest procedeu pentru a obține o sumă consistentă de bani. Pentru majoritatea, alegerea e impusă de sărăcie. Conform mărturiei unei mame-surogat, aceasta declara că „Ceea ce fac nu se poate numi servici. Nu este etic, e doar modalitatea prin care pot supraviețui”. Astfel, pentru aproximativ 30.000 $, acestea trebuie să ducă o sarcină la capăt, cu obligația de a naște un copil sănătos și normal.

Au fost cazuri în care s-a stabilit expres în contract că pentru a primi prețul, mama trebuia să nască un copil perfect sănătos. La naștere însă, s-a constatat că nou-născutul avea probleme, iar cumpărătorii au refuzat să plătească prețul, acționând-o în judecată pe mama-surogat pe motiv că nu a respectat dispozițiile contractuale[14]. În aceste condiții, ne întrebăm ce se întâmplă cu dreptul la identitate a acelor copii. El va fi condiționat de starea de sănătate a copilului la naștere, eventual și de alte mențiuni contractuale precum, culoarea ochilor, textura pielii sau forma nasului. Se pare că oamenii civilizații ce vizitează această țară au găsit o modalitate ce le permite să evite reglementării pentru Convenția asupra Drepturilor Copilului, cât și legislațiile prohibitive din statele ai căror cetățeni sunt. Este limpede că în asemenea exemple, identitatea acelor copii este grav afectată. Indiferent de familia în care va ajunge să fie crescut, respectiva persoană nu va ști niciodată de unde provine cu adevărat ori care i-a fost mama biologică, lipsindu-i elemente care fac parte în mod inevitabil din structura lui.

Problema în discuție ar trebui să intereseze mai mult pe cei responsabili de reglementarea acestor aspecte, întrucât vidul legislativ din țări precum India, Thailanda, Cambodgia ajunge să favorizeze încheierea unor astfel de contracte în care copii născuți din mame-surogat nu sunt altceva decât materia primă a traficanților de organe[15]. Aceștia încheie contracte cu mame-surogat, plătindu-le prețul copilului, iar la scurt timp după naștere, ucid bebelușul și îi livrează organele către beneficiarii contractați anterior. Durata de viață a bebelușului durează așadar în funcție de comenzile primite de traficanți din partea bolnavilor.

Trebuie să precizăm însă că situația nu este identică pentru toate țările lumii. Există așadar state, care au înțeles riscurile majore pe care le aduce această procedură medicală și drepturile pe care ea le încalcă, astfel încât au decis interzicerea ei. În Germania, Italia, Austria, Franța, Elveția, Suedia, Norvegia și Bulgaria se interzic, în mod absolut, convențiile privind nașterea de copii de către mame-surogat, această tehnică fiind împotriva ordinii publice. Pe de altă parte, există state, precum Marea Britanie unde se face distincție între convențiile având caracter comercial și cele încheiate din altruism, cele din urmă fiind admise.

În România această activitate nu este interzisă în mod expres, dar nici reglementată corespunzător. În acest sens, se prevede în art. 63 alin. (3) NCC că „Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă penru alegerea sexului viitorului copil, decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia”. Per a contrario se pare că utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistate medical, inclusiv cea în discuție, sunt admisibile cât timp nu se urmărește alegerea sexului copilului.

Dacă e să ne raportăm la popoarele aflate sub religia islamică, vom observa că se interzice în mod absolut folosirea acestei tehnici de reproducere. Majoritatea cetățenilor acelor state consideră de netăgăduit ceea ce se menționează în Coran, și anume că Allah este singurul ce decide cine poate avea copii și cine nu. Totuși, dacă o femeie căsătorită va accepta să fie înseminată artificial prin această tehnică cu material seminal aparținând altui bărbat, se va considera adulter, urmând să fie judecată și pedepsită conform tradiției[15].

Aparținând tot de lumea medicală, o nouă problemă se conturează la nivel global, implicațiile fiind de asemenea importante în ceea ce privește identitatea umană, ridicându-se semne serioase de întrebare cu privire la drepturile aferente persoanelor. Modificarea genomului uman pare să atragă din ce în ce mai mult atenția oamenilor de știință, care dezvoltă tehnologii tot mai performante astfel încât o viitoare clonare ori modificare a genelor umane nu va mai reprezenta pentru o lungă perioadă de timp o barieră de neatins. În acest sens, a fost adoptată, la data de 11 noiembrie 1997, Declarația Universală asupra Genomului Uman și Drepturile Omului, prin care se urmărește protejarea indivizilor, ființe umane, prin interzicerea diferitor activități specifice modificărilor genetice.

Momentan, se acordă o protecție sporită comunității, fiind protejați de o eventuală modificare în masă a genomului uman. Astfel, se încearcă conservarea standardului genetic, acesta reprezentând la bază însăși identitatea umană. Modificând informația genetică stocată pe cele 23 de perechi de cromozomi, s-ar ajunge la distrugerea speciei și în mod implicit, pierderea oricărei legături existente cu ideea clasică de identitate. Se arată[17] totuși că nimic nu ar trebui să stea în calea experimentelor desfășurate pe diferiți indivizi, care și-au dat acordul în mod expres în acest sens. Această opinie este motivată de necesitatea evoluției noastre ca specie, fiind oferite ca exemple, cazurile în care unii piloții se oferă să testeze prototipuri de avioane, la fel cum alții se oferă să testeze efectele produse de unele medicamene aflate în faza de laborator.

Argumentele sunt diverse și pot evolua în funcție de nivelul științei precum și de obiectivele impuse de societate. Certitudinea vine însă din stabilitate și cunoaștere, iar pentru acestea este nevoie de trecerea unei perioade greu determinabile. Cât timp genomul uman nu va fi modificat, identitatea noastră ca ființe umane se va păstra, existând în fiecare dintre noi. Odată cu intervențiile de natură genetică vor interveni inevitabil și schimbări în ceea ce privește structura noastră, iar pe termen lung, efectele vor fi de pierdere a identității.

Legat de acest aspect, legiuitorul român se aliniază concepției mondiale, stabilind în art. 63 alin. (1) NCC că „Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor ce privesc prevenirea și tratamentul maladiilor genetice”. De asemenea, alin. (2) completează ideea, stabilind că „Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de
embrioni umani în scopuri de cercetare”.

În încheierea articolului, dorim să schițăm coordonatele unei noi amenințări ce se dezvoltă în ritm alert la nivel mondial. Este vorba de așa numitul furt de identitate din mediile electronice care pare să afecteze tot mai multe persoane. Fenomenul constă în utilizarea frauduloasă a datelor de identificare aparțind victimelor pentru săvârșirea de diferite infracțiuni, scopul fiind obținerea de beneficii în mod injust și crearea de confuzie în ceea ce privește adevăratul autor al faptei penale. Întreaga operațiune debutează cu furtul datelor de identificare a deferitelor persoane, care ajung astfel să fie presupuse drept principalii autori ai infracțiunilor. Modalitățile prin care adevărații autori ai faptelor reușesc să intre în posesia datelor de identificare ale victimelor diferă de la caz la caz, de cele mai multe ori, naivitatea celor din urmă reprezentând principala cauză. Odată intrați în posesia datelor, autorii faptelor comit tot felul de infracțiuni în mediul electronic, cum ar fi tranzacții bancare, golirea conturilor victimelor și orice are legătură cu sfera economică. Uneori infracțiunile săvârșite urmăresc amenințarea securității naționale, creearea de acte false, perturbarea diferitor sisteme, întotdeauna însă sub identitatea altei persoane. Principala modalitate de protecție constă în atenția manifestată de fiecare dintre noi cu privire la propriile date de identificare, evitând pe cât posibil prezentarea actelor față de persoanele cu care intrăm în contact în viața de zi cu zi. Acest exemplu privind furtul de identitate din mediile electronice evidențiază o altă modalitate prin care însăși identitatea noastră, ca indivizi aparținând unui stat, supuși anumitor legii, poate să fie sustrasă și folosită în scopuri iligite. Deși evidențiază mai mult o aplicabilitate practică, identitatea umană în această situație prezintă un interes ridicat, în condițiile în care oricare dintre noi poate deveni victimă a acestor hakeri.

Argumentele expuse de-a lungul acestui articol au încercat să evidențieze complexitatea și natura identității umane, susceptibilă de atât de multe accepțiuni. Plecând de la înțelesul comun asociat acesteia, am căutat să indicăm modalitatea în care oamenii o percep și îî înțeleg importanța, atribuindu-i de-a lungul timpului diferite drepturi și libertăți. Prin menționarea și analizarea unora dintre problemele existente la nivel mondial am dorit să subliniem absența practică a multor dintre drepturile ce se presupune că le-ar avea o persoană, în virtutea calității sale umane. În orice caz, cursul evoluției va determina modificări constante la adresa omenirii, influențând în mod direct percepțiile ce ajung să ne definească. Până atunci este cert că fiecare dintre noi beneficiază de identitatea pe care și-o conturează în viața de zi cu zi ca urmare a propriilor acțiuni.

[1]„Căci identic în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre acelea a căror substanţă este una. De aici reiese limpede ca identitatea e un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri (identice).”- citat din Aristotel, Metafizica, V, 9.
[2] Schimbarea concepţiei despre om, care nu mai este privit doar ca o abstracţiune juridică – titularul de drepturi şi de obligaţii – ci şi ca o realitate complexă, biologică şi psihică, a generat un efort doctrinar de creare a unor instrumente juridice speci fice,menite să-i asigure protecţia juridică. Necesitatea unor asemenea instrumente juridice a fost conştientizată în jurisprudenţă, teoria drepturilor personalităţii fiind răspunsul doctrinar, care a fost apoi pus în operă de legiuitor. NCC – Comentariu pe articole. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei.
[3] Drepturile personalităţii, denumite şi „drepturile primordiale ale persoanei umane”, sunt inerente persoanei fizice, în sensul că sunt direct ataşate omului real şi inseparabile de acesta. Spre deosebire de drepturile reale şi cele de creanţă, aceste drepturi nu se dobândesc ca efect ale acţiunilor omului. NCC – Comentariu pe articole. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei.
[4]  Prima Conferință Regională din America Latină pe tema „Înregistrarea Nașterii și Dreptul la Identitate” a avut loc în Paraguay, între 28 și 30 august 2007.
[5] Convenția privind Drepturile Copilului, adoptată în 1989, ratificată de România prin adoptarea Legii nr. 18/1990, stabilește în mod expres în art. 8 alin. (1) că „Statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de lege…”. Art. 7 alin. (1) precizează însă, anterior, în mod imperativ: „Copilul se înregistrează imediat după nașterea sa…”. În aceste condiții, expres stabilite, recunoașterea identității unui copil depinde de înregistrarea nașterii sale. În lipsa înregistrării, aplicabilitatea Convenției cât și a legislației naționale este exclusă.
[6] Francesco Viola, Personal Identity in the Human Rights Perspective, pg. 108.
[7] Nacht und Nebel Erlass – Decretul Noapte și Ceață, pronunțat de Hitler în data de 7 decembrie 1941, a reprezentat un ordin al acestuia către poliția sa secretă (securitatea nazistă) prin care le-a solicitat ofițerilor să ucidă pe oricine reprezenta o amenințare la adresa Germaniei Nazistă. Particularitatea ordinului consta în metoda de a ucide care nu era imediată, victimele fiind mai întâi răpite, operațiunea având loc pe timp de noapte, fără ca cineva să poată observa dispariția bruscă, iar mai apoi transportate în închisori germane unde urmau a fi torturate până ce mureau. În acest fel, se urmărea decimarea dușmanilor și traumatizarea familiilor acestora, care nu puteau face nimic întru ajutorarea celor dispăruți.
[8] Lisa Avery, A return to life: The right to identity and the right to identify Argentinas`s „Living disappeared”, Harvard Women`s Law Journal, Vol. 27/2004, pg. 249.
[9] http://www.desaparecidos.org/nuncamas/web/english/library/nevagain/nevagain_000.htm
[10] Batallón de Inteligencia 601 – Structură specializată a armatei argentiniene, operantă între anii 1970 – 2000, a căror principală activitate consta în culegerea de informații privind războiul de gherilă și amenințările împotriva siguranței naționale.
[11] http://www.abuelas.org.ar/ 10 octombrie 2003 – Președintele asociației, Estela Barnes de Carlotto, a fost premiată cu Premiul Națiunilor Unite la categoria Drepturile Omului.
[12] În trecut, aranjamentele de această natură erau realizate în cercuri restrânse, precum rudele apropiate ori prieteni buni, motivele care stăteau la baza lor neavând legătură cu prestațiile financiare.
[13] Allison Bailey, Reconceiving Surrogacy: Toward a Reproductive Justice Account of Indian Surrogacy, 26 HYPATIA 715, 717 (2011).
[14] Centre for Social Research (CSR), Surrogate Motherhood – Ethical or Commercial, pg. 5.
[15] The Iona Institute, The ethical case against surrogate motherhood: What we can learn from the law of other european countries, pg. 12. www.ionainstitute.ie
[16] http://www.ilmgate.org/the-islamic-ruling-on-surrogate-motherhood
[17] Norberto Nuno Gomes de Andrade (European University Institute, Law Department, Florence, Italy), Human genetic
manipulation and the right to identity, SCRIPTed, Vol. 7, Issue 3, December 2010, pg. 430.

Cătălin Andrei DRUMEA

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?