Considerații privind admisibilitatea, utilitatea și încuviințarea probelor în materia autorizării lucrărilor de construcții
11 noiembrie 2013 | Tiberiu PATANCIUS
Prezentul material prezinta importanta practica in ceea ce priveste modalitatile de dovedire a existentei ori inexistentei autorizatiilor de construire. Aceste mijloace de proba prezinta un rol hotarator in solutionarea litigiilor referitoare la lucrarile de constructii, efectuate cu nesocotirea dispozitiilor Legii constructiilor nr. 50/1991.
In principiu, autorizarea lucrarilor de construire, modificare ori desfiintare se probeaza prin prezentarea actului de autoritate – autorizatia de construire. Putem afirma ca aceasta reprezinta „regina probelor” in materia de fata, existenta ei fiind reclamata ca o garantie a respectarii regimului constructiilor.
Pentru acest considerent, prezinta interes conditiile si limitele in care pot fi incuviintate si alte probe, impotriva, peste cuprinsul sau pentru complinirea lipsei respectvului inscris.
Consideram ca, in ipoteza in care unele persoane executa si/sau beneficiaza de lucrari de edificare, modificare sau desfiintare a unor constructii fara a respecta regimul Legii nr. 50/1991, este necesara o reglementare stricta a regimului probator, pentru a descuraja astfel de practici.
S-a retinut in sarcina instantelor de judecata obligatia de a examina concludenta fiecarei probe la momentul la care aceasta este propusa de parte intrucat, prin coroborarea dispozitiilor art. 255, alin. (1) NCPC si ale art. 258, alin. (1) NCPC, trebuiesc admise numai probele care sunt apte sa conduca la solutionarea procesului. Se arata ca, in caz contrar, dosarul s-ar incarca cu probe inutile.[1]
In opinia autorului, urmatoarele categorii de probe sunt inadmisibile intru „dovedirea” sau „complinirea” (in)existentei autorizarii:
a) inadmisibilitatea probei cu martori in ceea ce priveste dovedirea ori demontarea situatiei de drept (impotriva sau peste cuprinsul unui inscris)
– art. 1, alin. (1) din Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, reglementeaza obligatia ca „executarea lucrarilor de constructii este permisa numai pe baza unei autorizatii de construire sau de desfiintare, emisa in conditiile legii…”.
– art. 2, alin. (1) din acelasi act normativ statueaza ca „autorizatia de constructie constituie actul final de autoritate al administratiei publice locale pe baza caruia este permisa executarea lucrarilor de constructii corespunzator masurilor prevazute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea exploatarea si postutilizarea constructiilor”.
Autorizatia de construire este actul administrativ de autoritate, eliberat de organele administratiei publice locale, care se bucura de o prezumtie relativa de legalitate ce poate fi rasturnata numai prin anularea sa de catre instanta de contencios administrativ competenta.[2]
Aceasta autorizatie de constructie „se emite in baza documentatiei pentru autorizarea executarii lucrarilor de constructii” (art. 2, alin. 2 din Legea nr. 50/1991), iar „procedura de autorizare a executarii lucrarilor de constructii incepe odata cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism”.
Din economia acestor texte rezulta in mod neindoielnic ca orice lucrare de constructii (de realizare, modificare ori desfiintare unei constructii) reprezinta, in fapt, o operatiune juridica, faptul material al edificarii oricaror lucrari fiind precedat si insotit de realizarea documentatiei aferente, obtinerea acordurilor si avizelor reclamate de lege, intocmirea dosarului de arhitectura, obtinerea certificatului de urbanism si, cel mai important, emiterea actului de autoritate ce fundamenteaza respectiva operatiune juridica, respectiv autorizatia de construire.
Aceleasi cerinte, cu foarte putine exceptii (a fost definita ca operatiune juridica autorizarea) au existat si au fost preluate din regimul de reglementare al Decretului nr. 144 din 29 martie 1958.
Altfel spus, obiectul probei il constituie imprejurarea de drept (edificarea fara autorizatie) sau priveste o operatiune juridica (autorizarea construirii si executarea lucrarii in baza acesteia, pana la efectuarea procesului-verbal de receptie) – fundamentata pe un inscris de autoritate publica, ce o constata (autorizatia de constructie).
In consecinta, critica privind lipsa documentatiei poate fi rasturnata exclusiv prin prezentarea de inscrisuri, respectiv:
– certificatul de urbanism;
– autorizatia de constructie;
– avize (aviz de mediu, avize pentru cladirile – monument istoric);
– acordul dat in forma autentica, de catre proprietarii fondului vecin (fata de care se incalca servitutea).
In opinia noastra, prin incuviintarea probei cu martori in contextul referit, se permite constructorului/beneficiarului de rea-credinta sa incalce regulile procedurale (art. 309, alin. 5 NCPC), ce preiau dispozitia art. 1191, alin. 2 C.civ. 1864 (contra scriptum testimonium, non scriptum testimonium non fertur), cu efectul „complinirii” lipsei inscrisurilor sus-mentionate si a „dovedirii” unei operatiuni juridice (existenta autorizarii), ceea ce este inadmisibil si incurajeaza la incalcarea dispozitiilor Legii nr. 50/1991.
Or, cata vreme constructorul/beneficiarul nu probeaza nici existenta unui inceput de dovada scrisa si nici ca autorizatia de constructie a existat insa a fost distrusa ori pierduta, administrarea probei cu martori nu se justifica pentru a complini lipsa inscrisurilor in discutie.
Consideram ca – fata de realitatea/operatiunea juridica (autorizarea executarii constructiei, a demolarii ori a modificarilor) ce trebuie probata si, raportat la oranduirea legii speciale, administrarea probei cu martori este lipsita de obiect, neintrunind nici caracterul de utilitate (nu poate niciodata conduce singura la dovedirea existentei documentatiei necesare), dar nici pe acela de pertinenta (legea speciala instituie, tocmai ca o masura sporita de asigurare a legalitatii, obligativitatea intocmirii unei documentatii – ad probationem, pornind de la emiterea certificatului de urbanism, al dosarului de arhitectura si, dupa caz, al obtinerii unor avize sau acorduri in forma autentica).
In acest context, insasi aplicarea dispozitiilor art. 255, alin. (1) NCPC inlatura posibilitatea administrarii probei testimoniale, intrucat aceasta nu va putea niciodata sa conduca la o „dezlegare a pricinii” (solutionare a procesului), cata vreme tinde sa “acopere” lipsa unor inscrisuri de autoritate, respectiv sa contrazica o situatie juridica (construirea/modificarea fara drept, cu incalcarea dispozitiilor legislatiei specifice in domeniul constructiilor).
Legea constructiilor defineste in mod neechivoc autorizarea ca operatiune juridica. Mai mult instituie si o prezumtie legala, respectiv suprapune starii de facto (executarea lucrarilor) operatiunea juridica (intocmirea documentatiei si obtinerea autorizarii), astfel incat sfera probatoriului este redusa la actele de autoritate, proba testimoniala devenind inutila si, deci, inadmisibila.
Raportat la discutabilitatea caracterelor de pertinenta si utilitate a probei cu martori in aceasta ipoteza, consideram ca aceasta este admisibila in mod cu totul exceptional si exclusiv atunci cand se urmareste dovedirea unor situatii de fapt stricto sensu (ex: pentru a dovedi data/perioada edificarii unei constructii).
b) inadmisibilitatea probei cu expertiza, in ipoteza in care situatia de facto a fost deja retinuta in cuprinsul proceselor-verbale de control incheiate de autoritatile cu atributii de inspectie in constructii, astfel incat administrarea acestei probe contravine dispozitiilor art. 255, alin. (1) NCPC, nefiind utila solutionarii cauzei
Potrivit dispozitiilor art. 330, alin. (1) NCPC, incuviintarea expertizei poate fi dispusa numai daca este necesara parerea unor specialisti pentru stabilirea unor imprejurari de fapt.
Or, in situatia in care autoritatile cu atributii de control au incheiat inscrisuri de autoritate (acte de control) prin care s-a constatat fara echivoc atat realitatea de fapt (existenta constructiei ilegale, aspecte privind amplasarea acesteia ori referitoare la incalcarea unui drept de servitute, etc.) cat si realitatea juridica (paratii neputand prezenta cu ocazia acelui control documente justificative, aferente respectivei lucrari), administrarea probei cu expertiza a ramas fara obiect.
Asadar, atunci cand aceste imprejurari de facto au fost deja constatate prin inscrisuri de autoritate, emanand de la un organ de control cu atributii in domeniu, inscrisuri ce nu au fost contestate in termen de catre nici o persoana, rezulta ca aceste inscrisuri au dobandit (si-au consolidat, prin necontestare ori prin respingerea acesteia ca neintemeiata) prezumtia absoluta de legalitate, astfel incat nu este necesara administrarea unei expertize avand aceleasi obiective, nefiind utila prezenta unui expert pentru simpla prezentare a autorizatiei de constructie si a documentatiei aferente.
In aceste conditii, opinam ca se impune respingerea probei cu expertiza, intrucat aceasta nu este in masura sa aduca elemente peste/impotriva unui act de autoritate al Serviciului pentru Inspectia in constructii si nici sa complineasca lipsa autorizatiei de construire, astfel incat nu poate conduce nici la solutionarea procesului, potrivit art. 255, alin.(1) NCPC.
In lumina celor expuse, consideram ca instantele de judecata trebuie sa cumpaneasca indelung si sa admita administrarea probelor referite numai daca acestea sunt justificate prin obiectul lor (respectiv, imprejurarile de dovedit).
Legiferarea stricta si proba cu inscrisuri (prezentarea inscrisurilor de autoritate) sunt de esenta materiei constructiilor, avand rolul de a asigura si a intari disciplina in domeniu.
[1] Viorel Mihai Ciobanu, Traian Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept Procesual Civil, drept executional civil, arbitraj, drept notarial, ed. National, 2013, pag. 293.
[2] Sent. civ. nr. 650/20.03.2008, Judecatoria Mangalia.
Tiberiu PATANCIUS
avocat, Baroul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
