BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Directiva privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, netranspusă în legislaţia românească

12.11.2013 | Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE), Andra-Roxana ILIE, Dragoş PÂRGARU
Newsletter
Instagram
Facebook

După cum se ştie, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 280/1 din 26 octombrie 2010 a fost publicată Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale.

Termenul de transpunere a Directivei a fost stabilit pentru data de 27 octombrie 2013.

Cu toate acestea, Directiva nu a fost transpusă în legislaţia noastră, ceea ce înseamnă că prevederile sale au în prezent efect direct (I). Trebuie menţionat totuşi că o încercare de transpunere a fost efectuată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care ar urma să intre în vigoare la 1 februarie 2014 (II).

I. Prevederile Directivei, direct aplicabile în dreptul intern începând cu 27 octombrie 2013

Potrivit Directivei (art. 1), aceasta instituie norme privind dreptul la interpretare şi la traducere în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor de executare a unui mandat european de arestare. Acest drept se aplică persoanelor din momentul în care acestora li se aduce la cunoştinţă de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, faptul că sunt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracţiuni, până la finalizarea procedurilor, prin aceasta înţelegându-se soluţionarea definitivă a întrebării dacă persoanele în cauză au comis infracţiunea, inclusiv, după caz, stabilirea pedepsei şi soluţionarea oricărei căi de atac.

În ceea ce priveşte dreptul la interpretare, acesta este acordat persoanelor suspectate sau acuzate, care nu vorbesc sau nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedura penală respectivă, fără întârziere. Servicii de interpretare trebuie oferite în cadrul procedurilor penale desfăşurate în faţa autorităţilor de urmărire penală şi a celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliţie, în cadrul tuturor audierilor în faţa instanţei şi în cadrul oricăror audieri intermediare necesare (art. 2 din Directivă).

De asemenea, atunci când este necesar în vederea garantării caracterului echitabil al procedurilor, sunt disponibile servicii de interpretare pentru comunicarea dintre persoanele suspectate sau acuzate şi avocaţii acestora, care are legătură directă cu interogatoriul şi cu audierile din cadrul procedurilor sau cu introducerea unei căi de atac sau a oricărei alte cereri de natură procedurală.

Dacă este cazul, se pot folosi tehnologii de comunicare cum ar fi videoconferinţa, telefonul sau internetul, cu excepţia cazului în care prezenţa fizică a interpretului este necesară pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.

Cu privire la dreptul la traducere (art. 3 din Directivă), persoanele suspectate sau acuzate, care nu înţeleg limba în care se desfăşoară procedurile penale respective, trebuie să primească într-un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor esenţiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să îşi exercite dreptul la apărare şi pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.

Documentele esenţiale includ orice decizie de privare de libertate a unei persoane, orice rechizitoriu sau act de inculpare şi orice hotărâre judecătorească. Autorităţile competente decid în fiecare caz în parte dacă mai există şi alte documente esenţiale. Persoanele suspectate sau acuzate sau avocaţii acestora pot înainta o cerere motivată în acest scop.

O derogare importantă de la aceste prevederi arată că o traducere orală sau un rezumat oral al documentelor esenţiale pot fi furnizate în locul unei traduceri scrise, cu condiţia ca o astfel de traducere orală sau rezumat oral să nu prejudicieze caracterul echitabil al procedurilor.

Orice renunţare la dreptul de a avea o traducere a documentelor menţionate în prezentul articol trebuie să facă obiectul cerinţei ca persoanele suspectate sau acuzate să fi beneficiat anterior de asistenţă juridică şi să fi fost informate pe deplin în legătură cu consecinţele renunţării lor sau ca renunţarea să fi fost neechivocă şi făcută în mod voluntar.

O altă prevedere importantă pentru dreptul român se referă la faptul că, în conformitate cu procedurile din legislaţia naţională, persoanele suspectate sau acuzate trebuie să aibă dreptul să exercite o cale de atac împotriva oricărei decizii care dispune că nu este necesară interpretarea ori traducerea scrisă a documentelor şi că, atunci când s-a asigurat interpretarea sau traducerea, respectivele persoane au posibilitatea de a reclama faptul că acestea nu sunt de o calitate suficientă pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.

Interpretarea şi traducerea în temeiul Directivei sunt oferite gratuit pentru persoanele suspectate sau acuzate, indiferent de rezultatul procedurilor.

Este important de precizat că atât interpretarea, cât şi traducerea trebuie să fie de o calitate suficientă să garanteze caracterul echitabil al procedurilor, în special prin garantarea faptului că persoanele suspectate sau acuzate cunosc cazul instrumentat împotriva lor şi pot să îşi exercite dreptul la apărare. În acest sens, experţii trebuie să fie independenţi şi să păstreze confidenţialitatea, fiind înscrişi într-un registru care trebuie pus la dispoziţia avocaţilor şi a autorităţilor competente.

Aşa cum menţionam, aceste prevederi nu au fost transpuse în legislaţia noastră. Codul de procedură penală în vigoare, deşi cuprinde prevederi referitoare la interpretare şi traducere, nu acoperă toate cerinţele instituite de Directivă.

Astfel, art. 8 C. pr. pen. precizează, cu caracter general, că „părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune concluzii în instanţă, prin interpret.” Desigur, o asemenea prevedere generală nu poate fi considerată a fi conformă cu conţinutul Directivei decât în măsura în care practica instanţelor şi a organelor de urmărire penală ar interpreta-o în acord cu normele europene. Organele judiciare române consideră, însă, că dreptul acuzatului este respectat în măsura în care un interpret autorizat îi furnizează o traducere orală a documentelor esenţiale.

În mod cert, este de dorit ca o transpunere efectivă a dispoziţiilor Directivei să genereze schimbarea practicii organelor judiciare române. Totuşi, trebuie subliniat că reglementarea internă existentă în prezent nu ar împiedica organele de urmărire penală şi instanţele să se considere obligate a asigura nivelul de protecţie generat de Directiva 2010/64/UE. Este posibilă o asemenea schimbare a practicii în considerarea împrejurării că normele interne permit o interpretare in extenso, mai ales în condiţiile în care ne raportăm la drepturi ale învinuitului sau inculpatului, şi nu la obligaţii impuse acestuia. La aceeaşi concluzie putem ajunge şi prin mecanismul efectului indirect al directivei.

Pe de altă parte, în lipsa unei transpuneri efective a dispoziţiilor directivei şi în faţa unui refuz al organelor de urmărire penală şi al instanţelor de a lua în considerare efectul indirect al directivei, cu siguranţă se poate invoca efectul direct al aceleiaşi directive. În acest sens, învinuiţii sau inculpaţii pot face apel la prevederile citate mai sus, din cuprinsul Directivei 2010/64/UE, având în vedere faptul că acestea instituie drepturi în raporturile cu autorităţile statale (nefiind o problemă, ca atare, din perspectiva caracterului vertical al efectului direct) şi, pe de altă parte, statul a fost neglijent în a transpune dispoziţiile înainte de expirarea termenului.

O altă lacună a reglementării interne, în prezent, este reprezentată de netranspunerea dispoziţiilor referitoare la calea de atac împotriva unei decizii în sensul lipsei de necesitate a unei traduceri sau interpretări în procedurile penale. La acest deznodământ se ajunge prin aceea că în procedura penală română nici nu este reglementat un moment în care organul judiciar este obligat să întrebe pe învinuit sau inculpat dacă solicită folosirea unui interpret sau traducător. Dintr-o altă perspectivă, conform dispoziţiilor Codului de procedură penală, învinuitul sau inculpatul are dreptul să formuleze cereri. Acestor cereri, deşi legiuitorul nu reglementează expres, organul de urmărire penală sau instanţa trebuie să le răspundă într-un sens sau altul. Or, împotriva unui asemenea răspuns, învinuitul se poate plânge fie potrivit art. 278 C.p.p., în faza de urmărire penală, fie prin atacarea hotărârii instanţei în sensul lispei de necesitate a traducerii sau interpretării o dată cu soluţia dată pe fondul cauzei, cu apel sau recurs, după caz. Desigur, este neclar în ce măsură asemenea reglementări generale răspund nivelului de protecţie instituit de dispoziţiile Directivei.

În legătură cu lipsa unui acord între legislaţia internă şi Directiva 2010/64/UE în privinţa posibilităţii învinuitului sau inculpatului de a se plânge de calitatea insuficientă a interpretării sau traducerii nu mai există nicio neclaritate. În mod cert, o asemenea dispoziţie trebuie transpusă în dreptul intern. În lipsa unei asemenea transpuneri, cu siguranţă, învinuitul sau inculpatul va putea invoca dispoziţiile Directivei în considerarea efectului direct al acesteia.

II. Transpunerea Directivei în noul Cod de procedură penală

Potrivit Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, aceasta transpune art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directivă.

Trebuie remarcat, mai întâi că, potrivit art. 12 alin. (4) din noul Cod de procedură penală, în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi în categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.

Totodată, potrivit modificării aduse prin Legea de punere în aplicare, art. 12 alin. (3) din Cod prevede că în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei. O asemenea prevedere pare a fi doar parţial în acord cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Directivă, având în vedere că interpretarea în ceea ce priveşte comunicarea cu avocatul este oferită atunci “când este necesar în vederea garantării caracterului echitabil al procedurilor”.

O altă prevedere, introdusă la art. 107 alin. (1) din Cod, în urma modificării, se referă la întrebarea adresată suspectului sau inculpatului cu privire la solicitarea unui interpret, ceea ce este în acord cu dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Directivă.

Totodată, art. 329 alin. (3) din Cod prevede necesitatea traducerii rechizitoriului în situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română. Două precizări sunt necesare în această privinţă. În primul rând, Codul nu face vorbire decât despre traducerea rechizitoriului şi nicidecum a celorlalte documente esenţiale din dosar, aşa cum prevede Directiva. În al doilea rând, potrivit aceluiaşi articol, „când nu există traducători autorizaţi, traducerea rechizitoriului se face de o persoană care poate comunica cu inculpatul”, ceea ce nu respectă, din nou, spiritul Directivei şi poate aduce atingere „calităţii suficiente” despre care se face vorbire.

Alte prevederi ale Directivei, precum decizia cu privire la necesitatea interpretării sau a traducerii şi căile de atac, rămân încă străine noului Cod de procedură penală.

Pentru toate aceste motive, apreciem că legiuitorul trebuie să acorde o atenţie deosebită Directivei privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale şi să ia măsurile necesare pentru transpunerea de îndată în dreptul intern, precum şi pentru modificarea noului Cod de procedură penală, pentru a-l pune în acord cu toate dispoziţiile Directivei.

Andra-Roxana ILIE
avocat, STOICA & Asociaţii

Dragoş PÂRGARU
avocat titular, C.I. „Pârgaru Dragoş”

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Directiva privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, netranspusă în legislaţia românească”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Acum sunt preocupați cu intrarea în vigoare a codurilor! Cine se mai gândește la o biată directivă? Oricum directivă reflectă doar exigențele impuse de CEDO (mă gândesc). Iar CEDO se putea invoca încă de dinainte.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate