BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Despre renunțarea la aplicarea pedepsei în Noul Cod penal

13.11.2013 | Sergiu MORAR
Newsletter
Instagram
Facebook

Renunțarea la aplicarea pedepsei este o măsură de individualizare a pedepsei care poate fi dispusă de instanța de judecată atunci când constată că infracțiunea săvârșită de inculpat prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit. Totodată, soluția se dispune de instanță ținând seama de persoana infractorului, de conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de el pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, apreciind că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia[1].

Conform Expunerii de motive privind Noul Cod penal, renunțarea la aplicarea pedepsei constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța cu titlu definitiv la aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de infracțiunea concret săvârșită, persoana infractorului și de alte condiții se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului. De asemenea, pentru a corela această dispoziție cu reglementarea principiului oportunității prevăzută în proiectul Noului Cod de procedură penală, s-a prevăzut că renunțarea nu poate opera în cazul în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de 3 ani.

Renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal din 1969. Introducerea acesteia a fost determinată de renunţarea la criteriul material al pericolului social ca trăsătură generală a infracţiunii, cu consecinţa dispariţiei reglementării conţinute în art. 181 Cod penal şi a consacrării principiului oportunităţii urmăririi penale în noul Cod de procedură penală. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţii urmăririi, oferind judecătorului posibilitatea nesancţionării unor fapte ca infracţiuni de gravitate redusă, pentru care acţiunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală[2]. Noua instituție constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficiență a devenit tot mai discutabilă. Izolarea de societate și de mediul familial a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, precum și influența negativă exercitată de mediul penitenciar sunt departe de a contribui în sens pozitiv la modificarea comportamentului celor aflați în executarea pedepselor. Instituția renunțării are drept temei încrederea legiuitorului și apoi a judecătorilor în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârșit o infracțiune, fără a i se aplica o pedeapsă[3]. Astfel, se recunoaște dreptul instanței de judecată de a renunța definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, rațiunea de a-l feri pe inculpat de nocivitatea pedepsei fiind mult mai puternică și din acest motiv, pentru reeducarea lui, se găsesc alte mijloace, neprivative de libertate[4].

Astfel, spre deosebire de Codul Penal actual, unde fapta care nu prezintă pericol social nu este infracțiune, în Noul Cod penal fapta va constitui infracțiune, dar, datorită modalității specifice de individualizare prevăzute la art. 80 NCP nu se va aplica o pedeapsă, renunțarea rămânând la latitudinea instanței care va dispune măsura avertismentului.

1. Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei

1.1. Condiții pozitive cu privire la aplicarea pedepsei

Considerăm că odată întrunite aceste condiții, la fel ca și în actualul art. 181, oportunitatea aplicării instituției renunțării trebuie apreciată global; avându-se în vedere toate criteriile, uneori s-ar putea acorda prevalență unora asupra celorlalte (spre exemplu un furt pe timp de noapte comis pentru a-și dobândi mijloacele de supraviețuire de pe o zi pe alta)[5].

a) Infracțiunea săvârșită să prezinte o gravitate redusă, în raport cu natura și întinderea urmărilor produse, cu mijloacele folosite, cu modul și împrejurările în care a fost comisă, precum și cu motivul și scopul urmărit.

Observăm că gravitatea redusă a infracțiunii trebuie raportată atât la natura și întinderea urmărilor infracțiunii, la mijloacele folosite, la modul și împrejurările în care a fost comisă fapta cât și la motivul și scopul urmărit. Astfel, în raport de această condiție, trebuie analizate atât elemente de factură obiectivă (precum modul, mijloacele de comitere) cât și elemente de factură subiectivă (scopul, motivul comiterii faptei). Aceste elemente trebuie apreciate în concret, în totalitatea lor, de către judecător și dacă va considera oportună aplicarea doar a unui avertisment, va dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Trebuie, de asemenea, precizat faptul că această condiție privește fapta efectiv comisă și nu comportamentul făptuitorului înainte sau după comiterea acesteia (condiție intrinsecă comiterii faptei).

În legătură cu primul criteriu, și anume natura și întinderea urmărilor produse, conform unei opinii doctrinare[6], se consideră că este vorba doar de componenta materială a urmărilor infracțiunii. Dimpotrivă, considerăm că această condiție se referă atât la urmările negative din punct de vedere material cât și la urmările negative din punct de vedere psihic, moral, etc. Tocmai din acest motiv, legiuitorul a introdus în cadrul acestui text cuvântul natura, deoarece o infracțiune poate avea și o altă natură decât materială iar pentru reeducarea infractorului, judecătorul să considere suficientă aplicarea avertismentului. Avem în vedere exemplul în care un părinte își lovește copilul cu scopul de a-l educa (Loviri și alte violențe, maxim special 2 ani și 6 luni); considerăm că în această ipoteză, deși avem o infracțiune contra persoanei, renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă. De altfel, aceeași condiție este prevăzută și în cadrul art. 181 al. 2 din actualul Cod penal, iar jurisprudența este constantă în această materie, pronunțând hotărâri cu aplicarea acestui articol și în raport de fapte care au avut alte urmări decât pagube materiale[7].

Modul și mijloacele folosite de infractor la comiterea faptei trebuie să nu creeze în concret un pericol social sporit care să determine judecătorul să aplice o pedeapsă. Astfel comiterea faptei de două sau mai multe persoane împreună, de o persoană mascată, furtul prin escaladare, etc. constituie modalități de comitere cu un pericol social sporit, care ar putea constitui o piedică în calea aplicării acestei instituții.

Motivul și scopul urmărit constituie elementul subiectiv pe care instanțele judecătorești trebuie să îl aibă în vedere atunci când se pronunță asupra renunțării la aplicarea pedepsei. Spre exemplu, o persoană, având date clare că opozanții partidului practică votul multiplu, votează de 6 ori cu scopul de a opri fraudarea alegerilor; de asemenea, în situația în care un furt se realizează pentru asigurarea mijloacelor materiale necesare existenței membrilor familiei sale, scopul făptuitorului trebuie catalogat ca fiind unul de gravitate redusă.

b) Instanța să aprecieze că, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acesteia.

Aceasta este o condiție extrinsecă săvârșirii infracțiunii, care privește persoana făptuitorului și conduita pe care acesta a avut-o atât anterior cât și ulterior săvârșirii infracțiunii. Combinarea elementelor care privesc săvârșirea faptei cu cele care privesc persoana autorului face posibilă evaluarea corectă a gravității infracțiunii și în consecință îi poate conferi judecătorului posibilitatea de a aplica instituția renunțării la aplicarea pedepsei.

Trebuie menționat faptul că și în situația în care sunt îndeplinite condițiile privitoare la faptă și chiar unele condiții privitoare la persoana făptuitorului[8] (de exemplu, acesta a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei), instanța poate să aplice totuși o pedeapsă inculpatului, cu alte cuvinte, să respingă cererea acestuia de a renunța la aplicarea unei pedepse dacă își formează convingerea că inculpatul nu inspiră încrederea necesară că se va îndrepta fără aplicarea unei pedepse[9].

Conform unei opinii doctrinare[10], instanța nu are obligația să motiveze respingerea cererii inculpatului de a nu i se aplica o pedeapsă, ci numai măsura luată de renunțare la pedeapsă, pentru ca instanțele ierarhic superioare să-și poată exercita misiunea de control, în cazul în care procurorul declară apel sau recurs împotriva hotărârii pronunțate deoarece renunțarea la pedeapsă nu este un drept al inculpatului, ci o facultate a instanței care va lua această măsură în situația în care va aprecia că elementele din speța concretă sunt suficiente pentru a-l sancționa pe cel în cauză doar cu un avertisment. Considerăm că această opinie nu are nici o bază legală încălcând flagrant principiile pe baza cărora funcționează justiția. Astfel, în măsura în care există o cerere în sensul aplicării renunțării, motivarea trebuie să existe atât în cazul în care se acordă renunțarea cât și în cazul în care se respinge pentru următoarele motive:
– în primul rând, nu există nici o dispoziție de text legal care să prevadă expres că hotărârea privind renunțarea nu se motivează
– în al doilea rând, conform articolului 396 din Noul Cod de procedură penală instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, renunțarea făcându-se în condițiile art. 80-82 NCP. Astfel, trebuie să existe o hotărâre prin care să se dispună renunțarea la aplicarea pedepsei. Conform art. 401 NCPP, hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul, iar conform articolului 403 NCPP care privește conținutul expunerii, la alineatul 1 litera c.) nu se face nici o excepție în ceea ce privește motivarea hotărârii prin care se dispune renunțarea la pedeapsă. Mai mult, se prevăd condiții suplimentare în ceea ce privește dispozitivul hotărârii de renunțare în art. 404 alin. 2 NCPP și anume obligația mențiunii cu privire la aplicarea avertismentului
– de asemenea, lipsa unei motivări cu privire la respingerea cererii, chiar și în situația în care aplicarea acestei instituții reprezintă o facultate a instanței, va oferi persoanei în cauză posibilitatea exercitării căilor de atac pentru nemotivarea unui capăt de cerere
– autorul susține și faptul că doar în cazul aplicării măsurii trebuie să existe motivare pentru ca procurorul să poată declara recurs. În aceste condiții ne întrebăm unde este egalitatea de arme între apărare și acuzare, principiu consacrat atât la nivel național cât și european.

Conform unei alte opinii[11], din art. 80 NCP nu rezultă obligația instanței de judecată de a motiva hotărârea în cazul neaplicării instituției renunțării la aplicarea pedepsei condamnatului și nici în cazul luării acesteia. Conform celor exprimate mai sus, nu suntem de acord cu această opinie, deoarece în lipsa unui text legal care să prevadă expres acest lucru se aplică dreptul comun, unde motivarea hotărârii este regula.

Datorită motivelor expuse mai sus considerăm că este necesară motivarea hotărârii atât în cazul aplicării cât și în cazul respingerii acestei măsuri.

1.2. Condiții negative cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei

Potrivit art. 80 alin. (2) NCP nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare

Excepțiile de la articolul 42 lit. a) și b) privesc faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală ca infracțiuni și faptele amnistiate. La acestea se adaugă tot ca excepție și cazurile pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.

În afară de aceste excepții, celelalte persoane care au suferit o condamnare, indiferent de gravitatea ei, nu mai pot să beneficieze de măsura renunțării la aplicarea pedepsei. Rațiunea constă în faptul că dacă prima sancțiune nu și-a atins scopul în ceea ce privește reeducarea condamnatului, este extrem de greu de presupus că acesta se va îndrepta, ar adopta o conduită corectă, în viitor, fără a i se aplica o pedeapsă pentru cea de-a doua infracțiune[12]. Considerăm excesivă această raționare, deoarece se poate imagina și ipoteza persoanei care după ce a fost condamnată la o infracțiune ușoară (ex: loviri și alte violențe) comite o altă infracțiune din culpă (vătămare corporală din culpă). Strict datorită faptului că a fost condamnat anterior nu se mai poate face aplicarea renunțării la aplicarea pedepsei, chiar dacă circumstanțele din speța concretă ar cere acest lucru. În actualul cod penal aplicarea art. 181 nu este limitată din acest punct de vedere, considerându-se pe bună dreptate că și în cazul persoanelor care au fost anterior condamnate se poate face aplicarea art. 181, într-adevăr, judecătorul trebuind să aprecieze puțin mai atent acordarea acestuia.

b) nu se poate renunța la aplicarea pedepsei dacă același infractor a mai beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat

Astfel, dacă făptuitorul, deși a mai beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită anterior, a perseverat în activitatea sa infracțională, dovedind că această măsură nu a produs efectele educative urmărite de lege, este justificat să nu i se mai aplice aceeași măsură încă o dată. Mai mult, este de reținut că cea de-a doua infracțiune a fost comisă la un interval scurt de timp de la prima renunțare și anume 2 ani[13].

c) inculpatul s-a sustras de la urmărirea penală sau judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori zădărnicirea identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților

În acest caz, există o lipsă de cooperare între infractor și OUP sau instanța de judecată, încercând să împiedice înfăptuirea justiției prin modalitățile precizate anterior. Rațiunea textului este că persoanele care încearcă să îngreuneze procesul de înfăptuire a justiției nu merită să beneficieze de o „atenuare” a răspunderii lor.

Considerăm că lipsa de cooperare a autorului pentru a nu se deconspira ca fiind făptuitor nu trebuie să constituie un impediment în acordarea instituției renunțării. Aceasta atât din motive de constituționalitate (dreptul de a nu te autoincrimina – fiind un drept constituțional – are natură superioară altor drepturi sau obligații prevăzute de legi inferioare, și în acest sens nu poate fi anulat sau condiționat[14] de respectivele dispoziții) cât și din motive de echitate (orice persoană are dreptul la apărare, iar legea nu trebuie să restrângă acest drept).

În acest sens, consider că textul legal este inaplicabil (condiția negativă nu este îndeplinită) în situația în care autorul încearcă să zădărnicească identificarea și tragerea la răspundere a autorului. De asemenea, în situația în care autorul încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin mijloace legale, condiția negativă nu este îndeplinită.

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea mai mare de 5 ani

Legiuitorul consideră că faptele sancționate de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani[15] au o gravitate sporită, iar acest lucru nu ar justifica renunțarea la aplicarea pedepsei. Unii autori consideră că limita maximă de 5 ani prevăzută de lege pentru aplicarea pedepsei este prea ridicată, deoarece există unele infracțiuni care chiar dacă au limite de pedeapsă mai reduse (până în 5 ani) prezintă un pericol social sporit, precum agresiunile asupra fătului, violarea de domiciliu comisă de o persoană înarmată în timpul nopții, supunerea la rele tratamente, etc.[16].  Considerăm că limitarea aplicării renunțării la pedeapsă la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa de până la 5 ani este o limită rezonabilă, iar în cazul în care se comite o faptă dintre cele arătate de către autor, judecătorul este liber să aprecieze ca această măsură să nu fie aplicată.

Legea prevede, de asemenea, că în caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 80 alin. (1) și (2) din NCP privind renunțarea la pedeapsă.

Această dispoziție creează un echilibru juridic între două situații de fapt diferite, prima vizând comiterea unei singure infracțiuni, iar cea de-a doua comiterea unui concurs, dar în ambele cazuri, datorită îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege (pt. fiecare infracțiune în parte) posibilitatea aplicării renunțării la pedeapsă este una reală. Nu numărul infracțiunilor contează ci faptul că acestea sunt de gravitate redusă. Astfel, teoretic, se poate pronunța renunțarea la aplicarea pedepsei chiar pentru 10 infracțiuni concurente pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de până la 5 ani în măsura în care fiecare dintre acestea întrunește cerințele prevăzute de art. 80 (1) și (2) NCP.

2. Efectele renunțării la aplicarea pedepsei

Prin hotărâre, instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei și aplică făptuitorului un avertisment ce constă în prezentarea motivelor pentru care au determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni. Dacă există un concurs de infracțiuni, instanța va aplica un singur avertisment.

Avertismentul nu este o procedură facultativă, ci se dispune obligatoriu în situația în care instanța renunță la aplicarea pedepsei. Datorită faptului că avertismentul nu este reglementat de NCP acesta poate fi adresat atât în formă scrisă cât și verbal.

Persoana față de care s-a dispus renunțarea nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre. Astfel, pe lângă faptul că infractorului nu i se aplică o pedeapsă, pentru ca iertarea să fie completă, NCP prevede că persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită. Astfel, inculpatul nu va putea fi decăzut din dreptul de a fi tutore curator, nu i se poate interzice dreptul de a ocupa o funcție publică, etc.

În schimb, renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță prevăzute în hotărârea judecătorească. Se subliniază astfel natura diferită a măsurilor de siguranță de cea a pedepselor, deoarece primele au  menirea de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea de noi infracțiuni și nu să exercite o acțiune represivă împotriva făptuitorului ce a săvârșit o infracțiune (măsurile de siguranță au în principal caracter preventiv și curativ și doar în subsidiar pot fi considerate măsuri de constrângere); ca atare, ele există chiar dacă se renunță la aplicarea pedepsei[17].

De asemenea, renunțarea nu produce efecte asupra obligațiilor civile, deoarece persoana sau persoanele care au suferit anumite prejudicii în urma infracțiunii săvârșite nu pot fi lipsite de un drept legal al lor (posibilitatea de a obține repararea prejudiciului), ele nefiind cu nimic obligate să suporte  daunele cauzate de inculpat chiar dacă acesta ar beneficia de această instituție (renunțare).

3. Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Textul legal (art. 82, alin. 3) prevede că dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitate intermediara.“

Acest text este introdus în Noul Cod penal prin articolul 245, punctul 7 din Legea privind punerea în aplicare a Noului Cod penal nr. 187/2012, și are la bază o omisiune a legiuitorului care anterior intrării în vigoare a acestei legi nu și-a imaginat situația în care se descoperă o nouă faptă concurentă/în recidivă/pluralitate intermediară anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea. Conform art. 80, alin. (3) din Noul Cod penal, în caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt întrunite condițiile de la art. 80 alin. 1 și 2.  Este clar că în situația în care vreuna dintre infracțiunile concurente nu întrunește condițiile precizate mai sus, renunțarea nu se poate dispune. Este posibil însă ca în situația în care o faptă este omisă de către instanță, aceasta să dispună renunțarea. Anterior modificării legislative, anularea renunțării la aplicarea pedepsei nu era posibilă, deoarece nu exista un text legal care să permită acest lucru. Legiuitorul a observat această scăpare și prin legea de punere în aplicare a decis să rectifice acest lucru, reglementând instituția renunțării la aplicarea pedepsei.

Astfel, dacă se constată vreo infracțiune săvârșită anterior rămânerii definitive a hotărârii de persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, aceasta se va anula și se va face aplicarea dispozițiilor privind concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară.

Dacă se comite o infracțiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii privind renunțarea la aplicarea pedepsei, aceasta nu se va anula, sancțiunea constând în imposibilitatea acordării unei noi renunțări, dacă fapta ulterioară este comisă în termenul de 2 ani prevăzut la art. 80, alin. 2, lit. b) din Noul Cod penal.

4. Renunțarea la aplicarea pedepsei în dreptul comparat

În Codul Penal Francez, renunțarea la pedeapsă sau, mai precis, scutirea de pedeapsă (la dispense de la peine) este reglementată la art. 132-58, 132-59 care prevede că în materie corecțională sau contravențională, instanța, după ce l-a declarat pe inculpat culpabil (vinovat) și a hotărât eventual cu privire la confiscarea obiectelor periculoase sau dăunătoare, poate să scutească infractorul de orice pedeapsă, sau să amâne pronunțarea acesteia în cazurile și condițiile legii. În același timp, dacă s-a pronunțat cu privire la vinovăția inculpatului, instanța poate hotărî și asupra acțiunii civile.

Apoi, conform 132-59, scutirea de pedeapsă se poate acorda dacă rezultă că reintegrarea vinovatului în societate este posibilă, că paguba provocată este reparată și că tulburarea rezultată în urma infracțiunii a încetat[18]. Instanța care pronunță scutirea poate decide ca hotărârea să nu fie menționată în cazierul judiciar. Scutirea de pedeapsă nu se întinde cu privire la plata cheltuielilor de judecată[19].

În Codul Penal German,  la art. 60 StGB se prevede că instanța poate să ordone renunțarea la pedeapsă în situația în care consecințele infracțiunii care ar fi suferite de infractor ar fi atât de serioase încât aplicarea unei pedepse ar fi cu adevărat inadecvată. Această dispoziție nu se aplică dacă infractorul a fost sancționat cu o pedeapsa închisorii mai mare de un an[20].

În Codul Penal din Canada, la art. 730 se prevede că în situația în care un acuzat (cu excepția organizațiilor) pledează ca vinovat sau este găsit vinovat de o infracțiune, alta decât una pentru care o minimă pedeapsă este prescrisă de lege sau decât o infracțiune pedepsibilă de la 14 ani închisoare până la detențiune pe viață, instanța în fața căreia se prezintă inculpatul poate, dacă consideră acest lucru ca fiind în interesul superior al acuzatului și nu este contrar ordinii publice, în loc să îl condamne pe acuzat, să renunțe să îi mai aplice o pedeapsă acestuia, în mod absolut sau în anumite condiții statuate în subsecțiunea 731 (2).


[1] G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și de procedură de penală, Ed. Hamangiu, București, 2011. Pag. 809.
[2] F. Streteanu, R. Moroșanu, Instituții și infracțiuni în Noul Cod Penal –manual pentru uzul formatorilor SNG-, nepublicat, București, 2010, pag. 184.
[3] G. Antoniu, Explicații preliminare ale noului Cod Penal, vol. 2, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pag. 160-161.
[4] I. Pașcu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M. Hotca, Noul Cod Penal Comentat, Partea Generală, vol. 1, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 505
[5] F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. 1, Ed. CH Beck, București, 2008, pag. 598
[6] G. Antoniu, op. cit. pag. 161
[7] Tribunalul Militar București, secția 1 penală, decizia 1140/1992, în culegere III, p.97, apud. F. Streteanu, op.cit.
[8] I. Pascu, P. Buneci, Noul Cod Penal. Partea generală și Codul Penal, Partea generală în vigoare – prezentare comparativă, ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 107
[9] G. Antoniu, op. cit., pag. 162.
[10] Idem
[11] I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M. Hotca, op. cit., pag. 507
[12] G. Antoniu, op. cit., pag. 163
[13] G. Antoniu, op. cit., p.163
[14] Spre exemplu, în SUA există al 5-lea amendament care conferă fiecărui cetățean american dreptul de a nu se autoincrimina și de a evita acest lucru prin orice mijloc legal posibil.
[15] Textul a fost modificat prin legea privind punerea în aplicare a Noului Cod Penal
[16] G. Antoniu, op. cit., p.161-163
[17] G. Antoniu, op.cit., pag. 167
[18] Spre exemplu, s-a făcut aplicarea acestei instituții într-un caz în care o persoană în stare de beție a condus un autoviehicul fără să provoace vreo daună care să nu poată fi reparată – Versailles, 23 mai 1995: Gaz. Pal. 1996. 1. Somm. 168
[19] Code Penal, 108e edition, DALLOZ, edition 2011, Annotations de jurisprudence et bibliographie par Yves Mayaud avec le concours de Carole Gayet.
[20] Pt. mai multe detalii vezi H-H. Jescheck, T. Weigend, – traduccion de Miguel Olmedo Cardenete, Tratado de Derecho Penal, Parte Genera, Granada, 2002, pag. 929-930


Sergiu MORAR
avocat, Baroul Cluj

Newsletter
Instagram
Facebook

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate