Prescripția răspunderii în dreptul penal sau cum o eroare a creat un mit

I. Datele problemei

1. Modificările legislative aduse relativ recent, prin Legea nr. 27/2012, instituției prescripției răspunderii penale constituie un bun prilej, dar și o necesitate, pentru lămurirea unei probleme de drept, cu importante consecințe în practica judiciară, problemă pusă în evidență mai bine ca oricând în contextul noilor reglementări. Astfel, practica judiciară, în primul rând, dar şi literatura de specialitate, vor trebui să stabilească dacă prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție a dreptului substanțial sau, dimpotrivă, o reglementare care, prin conținut și efecte, se plasează în sfera dreptului procesual penal. Soluția problemei va avea efecte practice extrem de importante din perspectiva aplicării legii în timp, deoarece, după cum bine se știe, aceasta are un conținut special în materia dreptului substanțial (particularitatea fundamentală fiind dată de principiul aplicării legii penale mai favorabile), în vreme ce în cazul dreptul procesual penal regula unanim admisă este cea de imediată aplicare a legii.

Din câte cunoaștem, până la apariția acestor modificări legislative, practica judiciară nu s-a găsit în fața unei situații concrete în dezlegarea căreia să-și fi exprimat opțiunea pentru una sau alta dintre cele două rezolvări[1]. În schimb, începând cu anul 1936, doctrina penală română[2], fără excepții, a socotit prescripția răspunderii ca o instituție de drept penal. În plus, această opțiune a fost reafirmată, în chip categoric, ca să nu spun vehement, chiar  de curând, în cadrul unui articol de specialitate care a avut ca obiect tocmai examinarea modificărilor adoptate în materia prescripție prin Legea nr. 27/2012[3].

Iată însă că, prin adoptarea Legii nr. 27/2012 pentru modificarea și completarea Codului Penal, legiuitorul contrazice, în mod explicit, această teorie. Astfel, în noua sa formă, art. 121 din Codul Penal stabilește că:

ART. 121
(1)Prescripţia înlătură raspunderea penală.
(2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b)infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.
(3) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.

Așadar, textul prevede, nici mai mult nici mai puțin, că dispozițiile legale în cauză, prin care anumite infracțiuni sunt declarate imprescriptibile, se aplică inclusiv infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a noilor reglementări, sub rezerva ca aceste termene prevăzute de legea veche să nu se fi împlinit încă.

2. În fața unei asemenea reglementări apar câteva întrebări esențiale: ne aflăm în fața unui caz vădit de neconstituționalitate, întrucât se încalcă principiul neretroactivității legii stabilit în art. 15 alin. 2 din Constituție (Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile)? Descoperim un puternic argument de text care susține ideea prescripției răspunderii penale ca instituție de drept procesual penal? Este acesta un veritabil caz de aplicare retroactivă a legii?

La o primă vedere există tentația, greu de stăpânit admit, de a califica textul ca fiind, evident, neconstituțional. Dar, propun să nu tragem, încă, o concluzie pe care să o fundamentăm, printr-un gest reflex, pe ceea ce ne-a învățat știința dreptului penal român din ultimii 45 de ani cel puțin, ci să căutăm, mai întâi, să aflăm dacă o asemenea reglementare constituie o premieră absolută sau, dimpotrivă, are corespondent și în alte legislații, care este contextul în care o asemenea reglementare a apărut ca necesară, cum este explicată, care este poziția tradițională a dreptului nostru în această materie și, mai cu seamă, să examinăm forța argumentelor care plasează prescripția răspunderii penale în sfera dreptului material.

Să începem aşadar cu un pic de istorie.

II. Referințe istorice

1. Încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, declanșat de Germania, dar și descoperirea de către Aliați a atrocităților comise în timpul războiului de către conducerea nazistă a Germaniei, a determinat țările învingătoare să instituie, prin Acordul de la Londra din 8 mai 1945, un cadru juridic internațional, menit să asigure judecarea și pedepsirea criminalilor de război. Ca parte integrantă a Acordului, în anexă, a fost adoptat Statutul Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg[4], care, printre altele, definea, în art. 6, crimele contra păcii (lit. a), crimele de război (lit. b) și crimele contra umanității (lit. c), iar în art. 27 stabilea că pedepsele pentru cei găsiți vinovați de comiterea acestor infracțiuni vor fi „moartea sau orice altă pedeapsă care va fi stabilită de către Tribunal ca fiind dreaptă”[5].

Într-o scurtă paranteză, trebuie subliniat faptul că atât art. 6 cât și art. 27 din Statutul adoptat la 8 august 1945, definesc și pedepsesc fapte comise anterior, în perioada războiului (1939-1945), aspect extrem de interesant din persepctiva compatibilităţii cu principiul neretroactivităţii legii penale. Mai cu seamă că problema a fost ridicată de către apărare în fața judecătorilor Tribunalului, iar Tribunalul a socotit că principiul neretroactivității nu este înfrânt. Motivarea judecătorilor[6], privită, desigur, în contextul acelei perioade, constituie o temă importantă de reflecție.

2. Revenind la subiect, după crearea, în 1945, a cadrului juridic necesar, au fost declanșate o serie de procese penale pentru judecarea și pedepsirea criminalilor de război. Însă, pe măsura scurgerii anilor, a devenit tot mai evident că nu se va reuși prinderea și judecarea persoanelor responsabile de ororile comise în timpul războiului, întrucât acestea fugeau din calea justiției, erau greu de găsit, iar împlinirea termenelor de prescripție se apropia. Pe de altă parte, infracțiunile definite prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürmberg nu fuseseră declarate și imprescriptibile, iar acest impediment lăsa să se întrevadă un deznodământ catastrofal pentru națiunile civilizate: imposibilitatea judecării și pedepsirii persoanelor suspectate de comiterea ororilor care au uluit o lume întreagă.

În atare împrejurări, la 26 noiembrie 1968, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii[7], în cuprinsul căreia, pentru prima dată, se prevedea, în mod expres și explicit, faptul că dispozițiile legale care declarau drept imprescriptibile crimele de război și crimele contra umanității aveau să se aplice unor fapte comise anterior adoptării Convenției. În fond, aceasta fusese și principala rațiune care a condus la adoptarea acestui document internațional. În această ordine de idei, în Preambulul Convenției se subliniază că pentru crimele de război și crimele contra umanității nu au fost prevăzute termene de prescripție, iar „aplicarea regulilor dreptului intern referitoare la prescripţia pentru crime de drept comun, îngrijorează profund opinia publica mondială, întrucât împiedică urmărirea şi pedepsirea persoanelor responsabile de aceste crime”, astfel că „este necesar şi oportun să se afirme în dreptul internaţional, prin această convenţie, principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii şi să se asigure aplicarea lui universală”.

Având în vedere aceste deziderate, Convenția stabilește că:

ART. 1
Oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile:(…)

Așadar, constatăm că prin această Convenție se consacră, în plan legislativ, la nivelul dreptului internațional, principiul imprescriptibilității crimelor de război și crimelor contra umanității, dar și că principiul imprescriptibilității, din chiar momentul nașterii sale, a vizat, în primul rând, fapte penale comise anterior consacrării sale legislative.

În linia acelorași preocupări, Consiliul Europei adoptă, la 25 ianuarie 1974, la Strasbourg, Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război[8].  Și de această dată Preambulul documentului conține referiri explicite la îngrijorarea statelor membre, care, „constatând crimele împotriva umanităţii şi cele mai grave încălcări ale legilor şi ale cutumelor de război drept un atentat serios contra demnităţii umane”, sunt „preocupate să evite, în consecință, ca pedepsirea acestor crime să nu fie împiedicată de prescripţia urmăririi şi executării pedepselor”.

În urmărirea acestui obiectiv, în art. 2 alin. 2 din Convenție se prevede:

ART. 2
(…) 2. Prezenta convenţie se aplică, de asemenea, infracţiunilor comise înaintea intrării ei în vigoare, în cazurile în care termenul de prescripţie încă nu expirase la acea dată.

Și cu această ocazie este reafirmat, în plan legislativ, principiul imprescriptibilității crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, cu sublinierea expresă a aplicării dispozițiilor legale și asupra infracțiunilor comise anterior adoptării acestora. De această dată însă, principiul este supus unei condiționări: dacă termenele de prescripție pentru infracțiunile în discuție, aflate în curs, nu se împliniseră încă până la momentul intrării în vigoare a noilor dispoziții care le declară imprescriptibile.

3. Iată că prezentarea dispozițiilor legale de mai sus, extrase din cuprinsul celor două convenții internaționale, convenții pe care România le-a ratificat și cu privire la care nu a formulat nicio rezervă, mai atenuează din intenția dezinvoltă inițială de a susține, răspicat, faptul că noul text al art. 121 din Codul Penal, altminteri similar ca redactare și semnificație, reprezintă o încălcare a principiului constituțional al neretroactivității legii. Mai cu seamă dacă înțelegem că, o dată ratificate, textele celor două convenții fac parte din dreptul intern. Dar vom detalia această analiză ceva mai târziu.

III. Câteva repere de  drept comparat

1. Pentru o imagine mai clară asupra temei în discuție ar trebui să vedem dacă problema modificării termenelor de prescripție a răspunderii penale, în timpul curgerii lor, a apărut și în alte sisteme de drept și care a fost soluția legislativă care a prevalat.

(a) Germania
În această țară instituția prescripției răspunderii penale (ca și prescripția executării pedepsei de altfel) este reglementată în Codul Penal, capitolul 5, titlul 1, articolele 78-78c. Denumirea propriu-zisă în limba germană (verfolgungsverjährung), dar și din traducerea oficială în limba engleză (limitation on prosecution)[9], s-ar traduce în limba română în mod fidel prin „prescripția urmăririi” sau „prescripția dreptului de a formula acuzații”.

Pentru analiza noastră prezintă interes dispoziții art. 78 alin. 2 Cod Penal, prin care infracțiunile de genocid și omor sunt declarate imprescriptibile. Acest text a fost introdus prin Legea privind modificarea Codului Penal din 16 iulie 1979, care prevedea următoarele:

ART. 216
Dispoziţiile art. § 78 alin. 2 se aplică şi pentru faptele săvârşite anterior, dacă urmărirea penală nu a fost prescrisă până la 21 iulie 1979.

Anterior, prin art. 1 din Legea privind calculul termenelor penale de prescripţie din 13 aprilie 1965, modificat prin art. 57 din Legea din 25 iunie 1969 s-a prevăzut că:

§ 1 [Amânarea prescripţiei]
(1) La calculul termenului de prescripţie a urmăririi penale pentru o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, nu se ia în considerare perioada cuprinsă între 8 mai 1945 şi 31 decembrie 1949. Prescripţia urmăririi penale pentru această infracţiune a fost amânată pe această perioadă.
(2) Dispoziţiile de la alin. 1 nu se aplică în cazul în care urmărirea penală pentru o faptă a fost deja prescrisă înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.

Așa cum este ușor de intuit, rațiunea adoptării unor asemenea dispoziții legale a fost de a împiedica împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru crimele abominabile comise în perioada războiului de membrii ai regimului nazist.

Trebuie amintit că Germania postbelică a recunoscut eroarea istorică a provocării conflagrației mondiale și a ororilor comise de regimul nazist și, într-un efort de recâștigare a demnității naționale, a înțeles să se delimiteze de acele atrocități, să le condamne și să aducă garanții că un asemenea derapaj nu se va mai produce. Una dintre modalitățile concrete de susținere a acestor deziderate a fost aceea de a duce o ofensivă constantă pentru aducerea în fața justiției a persoanelor responsabile. Din păcate, România nu a avut o asemenea tresărire de demnitate, după Decembrie 1989, care să genereze o atitudine clară de delimitare faţă de regimul criminal de exterminare al oponenţilor politici, dar nu numai, practicat de regimul comunist, şi de pedepsire exemplară a celor responsabili.

Declararea imprescriptibilității unor infracțiuni încă neprescrise privește, ca regulă[10], fapte care, datorită gravității lor, reclamă nevoia unei reacții ferme din partea comunității în care se petrec, o nevoie de dreptate ce nu se stinge prin simpla scurgere a vremii de la data săvârșirii lor. Memoria ororilor care au zguduit continente sau națiuni nu se estompează cu trecerea timpului cuprins în întinderea obișnuită a unui termen de prescripție, iar reacția față de asemenea fapte constituie, deopotrivă, o datorie de conștiință și de onoare, dar și o dovadă de respect față de soarta îndurată de victime. Așa a fost și este cazul crimelor de război, a crimelor contra umanității, a infracțiunilor genocid și de omor. Iată de ce cred că regulile în materia prescripției privitoare la asemenea fapte nu răspund doar unei banale nevoie de rezolvare a unor „necesități de ordin practic” ^[11].

Din cuprinsul textelor de lege germane prezentate rezultă că, inițial, cursul termenelor de prescripție a fost socotit, prin lege, ca fiind suspendat pentru  perioada 8 mai 1945 – 31 decembrie 1949, iar ulterior, aceleași termene, au fost înlăturate prin declararea imprescriptibilității infracțiunilor pentru care legea prevedea pedeapsa detențiunii pe viață. Atât dispozițiile privind suspendarea cursului prescripției, cât și imprescriptibilitatea, au fost condiționate de neîmplinirea  termenelor anterioare de prescripție.

(b) Franța

Legislația franceză tratează prescripția răspunderii penale ca instituție de procedură penală, reglementarea fiind plasată în art. 6 – 9 din Codul de Procedură Penală. Pentru analiza de față prezintă importanță și dispozițiile art. 112-2 din Codul Penal, care prevăd că:

ART. 112-2
Sunt aplicabile imediat la reprimarea infracţiunilor comise înainte de data intrării lor în vigoare:
1.Legile ce ţin de competenţa şi organizarea judiciarã, dacã o sentinţã în fond nu a fost pronunţatã în primă instanţă;
2. Legile care stabilesc modalităţile urmăririlor şi formelor procedurii;
3. Legile referitoare la regimul de executate şi de aplicare a pedepselor; totuşi, aceste legi, atunci când ar avea drept rezultat sã facã mai severe pedepsele pronunţate de hotãrârea de condamnare, nu sunt aplicabile decât condamnãrilor pronunţate pentru fapte comise dupã intrarea lor în vigoare;
4. Atunci când termenul de prescripție nu s-a împlinit, legile referitoare la prescripţia acţiunii publice şi la prescripţia pedepselor.

Textul stabilește, în mod expres, că reglementările legale în materia prescripției (atât a acțiunii cât și a pedepsei) sunt de imediată aplicare, deci vizează inclusiv termenele de prescripție pentru infracțiunile comise anterior, sub rezerva ca aceste termene să nu se fi împlinit încă.

Curtea de Casație a Franței a avut prilejul, în numeroase cazuri, să se pronunțe asupra naturii juridice a prescripției acțiunii publice și a stabilit că aceasta aparține sferei dreptului procesual penal, având deci aplicabilitate imediată[12].

(c) Elveția

Prescripția dreptului de a formula acuzații este reglementată în art. 97 din Codul Penal, iar în alineatul 4 al acestui articol este inserată o dispoziție expresă care impune  aplicarea noilor dispoziții din materia prescripției, mai aspre, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, dacă termenul de prescripție pentru acestea nu s-a împlinit încă. Astfel, art. 97 prevede:

ART. 97 [ Prescripția dreptului de a formula acuzații. Termene]
(1) Acțiunea penală se prescrie :
a) în 30 de ani, dacă infracțiunea este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate pe viață;
b) 15 ani, dacă infracțiunea este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 3 ani;
c) 7 ani, pentru celelalte pedepse.
(2) În cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală ale căror victime sunt copii (art. 187) și minori aflați într-o relație de dependență (art. 188), precum și în cazul faptelor prevăzute de art. 111, 113, 122, 182, 189-191 și 195 ale căror victime sunt minore care nu au împlinit vârsta de 16 ani, prescripția dreptului de a formula acuzații curge în orice caz până la împlinirea vârstei de 25 de ani de către victimă.
(3) Prescripția nu mai poate opera în cazul în care, înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege, se pronunță o hotărâre în primă instanță.
(4) Prescripția dreptului de a formula acuzații în cazul infracțiunilor privitoare la viața sexuală ale căror victime sunt copii (art. 187) și minori aflați într-o relație de dependență (art. 188), precum și în cazul faptelor prevăzute de art. 111, 113, 122, 182, 189-191 și 195 ale căror victime sunt minore care nu au împlinit vârsta de 16 ani, este supusă dispozițiilor alin. 1-3 și în cazul infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a modificărilor din 5 octombrie 2001, dacă termenul de prescripție nu a fost încă împlinit la acea dată.

În expunerea de motive a Legii privind prescripția dreptului de a formula acuzații în general și în cazul infracțiunilor contra integrității sexuale a minorilor din 5 octombrie 2001, la pagina 25 se arată:

„A fost adăugat la acest articol (187) un alin. 6, potrivit căruia noul termen de prescripție de 10 ani se aplică și în cazul în care infracțiunile nu erau prescrise la 1 septembrie 1997 potrivit reglementării anterioare. O asemenea dispoziție tranzitorie nu contravine principiului neretroactivității. Această interdicție nu se aplică decât modificărilor referitoare la elementele constitutive ale infracțiunii și la pedeapsă, iar nu la reglementarea prescripției.”

Pornind de la aceste dispoziții legale și de la motivarea oficială a regulii aplicării imediate a modificărilor legale în materia prescripției putem conchide că dreptul elvețian recunoaște regula prin care dispoziții legale noi pot modifica termene de prescripție aflate încă în curgere, pentru că asemenea reglementări nu au efect retroactiv[13].

(d) Belgia

Şi această ţară tratează, de asemenea, prescripția ca pe o instituție a dreptului procesual penal, cu toate consecințele care decurg de aici. În Expunerea de motive a Proiectului de lege nr. 1211/1-93/94, prezentat în Camera Reprezentanților Belgiei în 8 noiembrie 1993, p. 6-7 (proiectul care a stat la baza Legii din 24 decembrie 1993, a cărei conformitate cu art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost validată de către Curte cu ocazia hotărârii din cauza Coëme și alții c. Belgia), se arată:

„Curtea de Casație a consacrat principiul potrivit căruia legile care prelungesc termenele de prescripție a acțiunii penale sunt de aplicare imediată și sunt incidente și în cazul tuturor procedurilor promovate înainte de intrarea acestora în vigoare, care la această dată nu erau încă prescrise (F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit pénal, Ed. Story Scientia, Bruxelles, p. 148, nota nr. 211). Astfel, este permisă intrarea în vigoare a noilor dispoziții cât mai rapid posibil, voința Guvernului fiind aceea de a evita ca autorii infracțiunilor vizate de prezentul proiect să beneficieze de impunitate în considerarea duratei excesiv de scurte a termenelor actuale de prescripție.”

(e) Suedia

Codului Penal al acestei ţări a suferit modificări în privința regimului prescripției în cursul anului 2010, prin Legea nr. 60 și Legea nr. 399, iar în cuprinsul legilor de modificare au fost introduse dispoziții exprese care stabilesc aplicarea noilor modificări și infracțiunilor comise anterior, dacă termenul de prescripție încă nu s-a împlinit.

Astfel, Legea nr. 60/2010 pentru modificarea Codului Penal al Suediei din 11 februarie 2010 (intrată în vigoare în 1 iulie 2010) prevede: „Noile reglementări se aplică, de asemenea, infracțiunilor comise înainte de intrarea acestora în vigoare, cu excepția cazului în care posibilitatea de a impune sancțiuni a expirat înainte de această dată sub imperiul dispozițiilor anterioare”.

De asemenea, Legea nr. 399/2010 pentru modificarea Codului penal al Suediei din 27 mai 2010 (intrată în vigoare în 1 iulie 2010) dispune: „Dispozițiile Capitolului 35  § 4 paragraful al doilea se aplică, de asemenea, infracțiunilor comise înainte de intrarea acestora în vigoare, cu excepția cazului în care posibilitatea de a impune sancțiuni a expirat înainte de această dată sub imperiul reglementării anterioare”.

2. Constatăm, așadar, din examinarea reglementărilor legale prezentate, că modificările legislative în materia prescripției produc efecte și asupra prescripțiilor aflate în curs în sistemele de drept din Germania, Franța, Elveția, Belgia, Suedia și poate mai sunt și altele, cum, de asemenea, există state în care se consideră că prescripția este guvernată de regulile dreptului material, precum Italia.

Prin prezentarea celor câteva elemente de drept comparat nu am intenționat să consolidez un argument de ordin cantitativ, ci doar am urmărit să arăt că regula introdusă în materia prescripției răspunderii prin Legea nr. 27/2012, regăsită în art. 121 alin. 2 Cod Penal, este mai veche și mai răspândită decât ne-am fi așteptat. Dacă în literatura de specialitate contemporană ar fi fost prezentată pe larg disputa din jurul acestei teme nu am mai fi avut, poate, sentimentul unei surprize totale în momentul apariției reglementării în discuție. Niciodată nu este însă prea târziu. Merită amintit, totuşi, faptul că literatura de specialitate de la începutul secolului XX, prin lucrările unor mari penaliști,  a pus în lumină disputele pe marginea naturii juridice a prescripției, foarte actuale și atunci[14].

IV. Prescripția în Codurile Penale anterioare

 1. În 1865 prescripția, cunoscută sub denumirea de prescripțiunea acțiunii publice, era reglementată în Codul de Procedură Penală, în art. 593-595[15]. Faptul apare ca firesc dacă avem în vedere că opera legislativă a epocii a fost puternic influențată de legislația franceză, unde prescripția acțiunii publice era, ca și astăzi altminteri, tratată ca o instituție de drept procesual (art. 635-643). Prescripția acțiunii publice în această reglementare avea să-și producă efectele timp de 71 de ani, până în 1936.

Având în vedere această perioadă semnificativă în care prescripţia a fost considerată o instituţie de procedură penală, nu pot fi de acord cu afirmația potrivit căreia, în sistemul nostru de drept, în mod tradițional, prescripția răspunderii penale a fost privită ca o instituție de drept material[16]. Tradiția în materia prescripției, dacă ne este permisă formularea, nu începe cu Codul Penal Carol al II-lea, după cum tocmai am văzut, dar apoi am înțeles însă că numai această parte a tradiției venea în susținerea concluziilor autorului, așa că tradiția a fost ajustată nițel.

2. Reforma legislativă în materie penală din 1936 a adus o schimbare de optică în materia prescripției prin introducerea reglementării în Codul Penal (art. 164 – 167) și tratarea instituției ca una de drept material. Noua instituție era legiferată, în titlul X, capitolul II, secțiunea I, sub denumirea de Stingerea incriminării prin prescripție. Art. 164, stabilea imperativ:

ART. 164
Prescripţia stinge încriminarea: (…).

Explicația modificării de tratament juridic în materia prescripției răspunderii se regăsește în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată, de această dată, de influența Codului Penal italian din 1930[17], unde instituția prescripției era tratată ca una de drept material (art. 157-161), iar textul art. 157 debuta stabilind că: „La prescrizione estingue il reato (…)” – prescripția stinge infracțiunea. Poate că trebuia chibzuit mai bine ori mai mult asupra modelului de urmat în această materie [18].

3. În justificarea deciziei de a trata prescripția drept o instituție de drept material, Consiliul Legislativ a prezentat următoarele explicații oficiale, în cuprinsul Expunerii de motive:

„(…) Această materie a stingerii dreptului de urmărire sau acțiunii publice  e considerată de mulți penaliști ca o chestiune de procedură și deci rezervată codului de procedură; ori o atare susținere e cu totul neîntemeiată, stingerea dreptului de urmărire nefiind în realitate decât o cauză de stingere a incriminării, deci o chestiune de drept penal, iar nu de procedură, și prin urmare locul ei este a fi tratată în codul penal (…)”.[19]

În fața acestei justificări înțelegem limpede că rațiunea pentru care prescripția a devenit, în accepțiunea noii reglementări, o instituție de drept penal constă în faptul că prescripția avea drept efect stingerea incriminării, iar cauzele care conduc la stingerea incriminării aparțin, indubitabil, dreptului material.

Este eroarea fundamentală care consider că a influențat decisiv evoluția concepției despre prescripția răspunderii penale, pentru că, așa cum astăzi este admis unanim, prescripția nu stinge incriminarea și, oricum ar fi reglementată, ea nu poate avea niciodată o asemenea aptitudine. Motivul esențial pentru care nu i se poate recunoaște acest efect este acela că stingerea incriminării, sau înlăturarea caracterului penal al faptei ca să venim în prezent, poate fi produsă numai de cauze concomitente momentului comiterii infracțiunii și legate direct de elementele intrinseci ale faptei. Or, în mod logic, prescripția nu poate influența aceste elemente în vreun fel pentru că este o cauză ulterioară comiterii infracțiunii și nu vizează elementele concrete ale faptei, ci se întemeiază pe un element extrinsec infracțiunii, reprezentat de scurgerea timpului.

Eroarea despre care vorbesc a fost sesizată la acea vreme[20], dar nimeni nu a mai propus readucerea prescripției în sfera dreptului procesual, cum era natural de vreme ce rațiunile care o impuseseră ca instituție de drept material erau evident greșite, ci s-a găsit de cuviință căutarea altor explicații care să continue să o justifice ca instituție de drept material.

V. Natura juridică a prescripției răspunderii penal

§1. Prescripţia ca instituţie de drept penal material

1. Doctrina penală română din ultimele aproape 5 decenii explică, în esență, apartenența prescripției răspunderii penale la dreptul material pornind de la semnificația noțiunii de răspundere penală, așa cum aceasta se desprinde din conținutul raportul juridic penal de conflict, născut prin încălcarea legii penale. Astfel, prin comiterea unei infracțiuni ia naștere, între stat și individ, un raport juridic penal de conflict în carul căruia, ca în orice alt raport juridic, părțile dobândesc drepturi și obligații. Pe deoparte, statul dobândește dreptul de a aplica sancțiunile penale prevăzute de lege pentru infracțiunea concretă comisă, iar pe de altă parte individul are obligația de a suporta aceste sancțiuni. Răspunderea penală este, așadar, privită ca fiind dreptul statului de a impune, de a aplica sancțiunea prevăzută de lege individului care a comis o infracțiune, motiv pentru care prescripția răspunderii penale, care înlătură dreptul statului de a impune pedepsirea individului, apare, la rândul său, drept o veritabilă instituție de drept penal datorită acestei legături organice existente între dreptul statului de a sancționa și cauza care afectează existența acestui drept.

Din această perspectivă, autori importanţi[21], atunci când definesc natura cauzelor care înlătură răspunderea penală, arată că în această situație fapta comisă constituie infracțiune, deci răspunderea penală există, ceea ce se înlătură fiind doar dreptul statului de a aplica pedeapsa și obligația infractorului de a suporta consecințele săvârșirii infracțiunii. De asemenea, se arată că, pentru a putea fi înlăturată, răspunderea penală trebuie să existe. Aceleași motive, în mod firesc, definesc și justifică și natura prescripției răspunderii penale. În mod natural, în decizia nr. 1092/2012, Curtea Constituțională, care și-a însușit fără rezerve aceste argumente, consideră, pentru exact aceleași rațiuni, instituția prescripției răspunderii drept o cauză care înlătură răspunderea penală și, prin urmare, o instituție a dreptului penal material.

2. În ce mă privește, socotesc drept inadecvate argumentele care justifică natura prescripției ca și cauză care înlătură răspunderea penală, deoarece nu numai că nu explică satisfăcător realitatea analizată, dar intră chiar în conflict cu unele principii fundamentale de drept.

În primul rând, prin simpla comitere a unei infracțiuni concrete statul nu dobândește un drept imediat de aplicare a pedepsei, pentru că, până la constatarea existenței infracțiunii de către justiție, fapta penală în discuție formează obiectul unui litigiu, a unei dispute judiciare între părțile raportului juridic de conflict, respectiv stat și individ. Tocmai aceasta este miza disputei judiciare dintre stat și individ: stabilirea caracterului penal al faptei săvârșite și comiterea sa de către cel acuzat. Comiterea infracțiunii dă statului numai posibilitatea să pretindă justiției stabilirea existenței dreptului său de a aplica pedeapsa individului, drept născut în cadrul raportului juridic de conflict, și numai după ce existența acestui drept este recunoscută în justiție se poate vorbi despre dreptul statului de a pedepsi. Pentru recunoașterea existenței dreptului de aplicare a pedepsei statul trebuie să dovedească, mai întâi, în fața justiției, existența temeiurilor care dau naștere dreptului său de aplicare a pedepsei, respectiv existența unei infracțiuni și comiterea acesteia de către acuzat.

Dispozițiile art. 17 alin. 2 – Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale, consacră, într-adevăr, dreptul statului de a-l pedepsi pe infractor, de a-l trage la răspundere, dar impune și o condiție pentru stabilirea existenței acestui drept și anume dovada prealabilă a existenței infracțiunii, adică a unei fapte concrete care are aptitudinea juridică să atragă pedepsirea persoanei responsabile de comiterea sa. În lipsa dovedirii existenței infracțiunii nici răspunderea penală nu există. Existența infracțiunii se verifică de către justiție în cadrul unui proces penal unde, în funcție de rezultat, se va stabili existența sau inexistența dreptului statului de a pedepsi.

Nu trebuie uitat că, prin forța lucrurilor, raportul dintre stat și individ în materie penală este unul de conflict, de părți cu poziții antagonice, iar tranșarea litigiului trebuie făcută de către o instanță independentă și imparțială, care să decidă dacă statul, ca parte a raportului juridic de conflict, este îndreptățit să solicite aplicarea unei pedepse individului sau nu. Principiul separației puterilor, fundamentat pe ideea de echilibru și control reciproc, este cel care stabilește că justiția este puterea care este chemată să verifice conformitatea conduitei individului cu regulile de comportament impuse de dreptul penal. În ecuația raportului penal de conflict, statul, ca parte a acestui raport, și justiția, ca autoritate independentă chemată să decidă, nu se confundă. A susține contrariul, adică existența răspunderii penale, a dreptului statului de a pedepsi încă de la momentul comiterii infracțiunii și nu după stabilirea existenței acestuia de către justiție, înseamnă a recunoaște statului, înțeles ca putere executivă, dreptul de a evalua el însuși conformitatea faptei concrete cu legea penală, ceea ce astăzi este de neconceput.

Mai trebuie observat că însăși formularea drept de aplicare a pedepsei/sancțiunii  este improprie pentru că, în realitate, dreptul de aplicare efectivă a pedepsei unui individ, numai după ce a fost găsit vinovat, aparține exclusiv instanței de judecată,  statul având numai dreptul de a solicita aplicarea unei pedepse. Cu alte cuvinte, în urma comiterii unei infracțiuni concrete, statul dobândește dreptul de a pretinde justiției aplicarea pedepsei, sub condiția dovedirii existenței infracțiunii și a comiterii acesteia de către persoana acuzatului.

În al doilea rând, aprecierea unei fapte penale concrete ca fiind infracțiune, la momentul comiterii ei, iar a făptuitorului drept infractor, tot la acest moment, reprezintă o încălcare autentică a principiului prezumției de nevinovăție, care stabilește că o persoană este considerată nevinovată, iar faptele sale nu au deci caracter ilicit, până când nu intervine o hotărâre definitivă de condamnare. Prin urmare, și pentru acest puternic motiv, nu pot fi acceptate explicațiile potrivit cărora, în situația cauzelor care înlătură răspunderea penală, fapta comisă constituie infracțiune, iar persoana care a comis-o este considerată infractor, deci există răspundere penală, dar aceasta nu va fi angajată ca efect al prescripției, câtă vreme lipsește o hotărâre definitivă de condamnare. Și atunci ne întrebăm oare cum a fost posibil ca însăși Curtea Constituțională a României să aprobe, să susțină și să-și întemeieze o decizie pe un asemenea raționament[22]?

În al treilea rând, dacă admitem, și nu avem de ales, că răspunderea penală a unei persoane poate fi stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru a putea vorbi despre înlăturarea răspunderii, ar trebui ca procesele penale, în care este incidentă prescripția răspunderii penale, să fie parcurse până la soluționarea definitivă și, dacă se constată existența răspunderii (existența infracțiunii și responsabilitatea celui ce a comis-o),  instanțele să nu aplice totuși o pedeapsă pentru că răspunderea este înlăturată ca efect al prescripției răspunderii penale. Or, constatarea împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale conduce la oprirea imediată a procedurilor penale, indiferent de faza în care se află, fără a mai interesa dacă fapta reproșată făptuitorului, învinuitului sau inculpatului constituie infracțiune și a fost comisă de către acesta.

Până aici putem conchide că: în raportul penal de conflict statul are calitatea de parte[23]; existența (sau inexistența) drepturilor statului, izvorâte din raportul juridic penal de conflict, este stabilită numai de către justiție;  dreptul pe care îl dobândește statul în cadrul raportului de conflict nu este de aplicare a unei pedepse, ci de a pretinde justiției aplicarea unei pedepse individului; statul trebuie să dovedească în procesul penal existența infracțiunii și comiterea sa de către acuzat, pentru a putea pretinde cu succes pedepsirea acuzatului; o faptă constituie infracțiune, iar autorul ei poate fi calificat drept infractor,  numai dacă s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare în acest sens, nu și înaintea acestui moment – deci nu există răspundere penală anterior unei hotărâri definitive de condamnare.

În atare condiții, se constată că prescripția răspunderii, în ciuda denumirii, nu are, de fapt, niciodată aptitudinea de a conduce la înlăturarea răspunderii penale, pentru că efectele prescripției se produc, întotdeauna, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, în vreme ce răspunderea penală se stabilește numai după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare. De aceea nu socotesc fondate susținerile care plasează prescripția răspunderii penale în sfera dreptului material, întemeindu-și opțiunea tocmai pe efectele pe care prescripția le produce asupra răspunderii penale[24], care ar fi astfel înlăturată, pentru că asemenea efecte, în realitate, nu există.

Așa cum am arătat deja, încă de la început, din 1936, trecerea instituției prescripției acțiunii penale din sfera dreptului procesual în materia dreptului substanțial, redenumită stingerea incriminării prin prescripție și apoi prescripția răspunderii penale,  a fost întemeiată pe rațiuni eronate, iar această deficiență, lăsată necorectată până astăzi, va crea multe probleme practice, pentru simplul motiv că această formă de prescripție nu se poate justifica, prin argumente coerente și rezonabile, în zona penalului material unde, cu tot dinadinsul, constat că toată lumea dorește să o mențină.

§2.Prescripția acțiunii penale

2. În realitate prescripția în discuție nu a avut niciodată ca efect nici stingerea incriminării și nici înlăturarea răspunderii penale, ci principala sa consecință este de decădere a statului, ca parte a raportului juridic de conflict, din dreptul de a pretinde justiției aplicarea pedepsei împotriva celeilalte părți. Instrumentul juridic prin care statul se adresează justiției, pentru a pretinde, pentru a solicita pedepsirea individului care a comis o faptă penală, este acțiunea penală, instituție de natură procesuală. Dreptul statului de a exercita acțiunea penală este, prin natura conținutului, un drept de esență procesuală. Conținutul acestui drept, care vizează forma litigiului și nu fondul, conferă titularului său posibilitatea de a se adresa justiției, prin exercitarea acțiunii penale, pentru a pretinde pedepsirea individului.

Pe de altă parte, dreptul statului de a exercita acțiunea penală, pentru a deduce judecății justiției raportul juridic de conflict, nu este un drept pur si simplu, ci existența sa este afectată de un termen, termenul de prescripție, la a cărui împlinire acest drept se stinge, ca efect al decăderii. Împlinirea prescripției are drept efect împiedicarea începerii unei proceduri sau, după caz, a continuării unei proceduri penale, tocmai pentru simplul motiv că statul a fost decăzut din dreptul de a mai pretinde justiției pedepsirea unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni.

În fundamentarea acestei susțineri poate fi invocat inclusiv art. 185 din Codul de  Procedură Penală, care stabilește:

ART. 185 [Consecinţele nerespectării termenului]
Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

Privite ca o limitare în timp a dreptului statului de a recurge la acțiunea penală, termenele de prescripție funcționează ca niște veritabile termene procesuale și nu se deosebesc cu nimic de celelalte termene reglementate de Codul de Procedură Penală. De pildă, termenul de 10 zile pentru declararea apelului sau recursului reprezintă intervalul de timp în care părțile își pot exercita dreptul de a ataca o hotărâre, sub sancțiunea decăderii din drept. Prin comparație, constatăm că termenul de prescripție a răspunderii se comportă la fel în privința dreptului statului de a exercita acțiunea penală. Și exemplele pot continua.

Așadar, atât prin conținut cât și prin efecte, prescripția răspunderii își revendică locul în sfera dreptului procesual penal și trebuie tratată ca atare. În asemenea condiții va trebui să admitem că, fiind vorba despre o reglementare de natură procesual penală, prescripția răspunderii nu poate reprezenta un criteriu de luat în calcul pentru determinarea legii penale mai favorabile, pentru că reglementările procedurale sunt de imediată aplicare și, în plus, prin natura lor, nu au aptitudinea de a influența, într-un mod favorabil sau defavorabil, condițiile de existență ale infracțiunii sau regimul sancționator aplicabil suspectului. Acesta însă nu este  singurul argument care pledează pentru excluderea prescripției răspunderii din sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, după cum voi arăta în continuare.

§3. Înțelesul noțiunii de “lege penală mai favorabilă”.

3. Chiar dacă prescripția răspunderii penale nu pare să intereseze principiul legii penale mai favorabile, pentru motivele deja arătate, găsesc extrem de util să examinăm și semnificația noțiunii de lege penală mai favorabilă.

În cadrul raportului juridic de conflict, apărut ca urmare a comiterii unei infracțiuni, statul dobândește dreptul de a solicita pedepsirea individului, iar individul are obligația de a suporta consecințele faptei sale. Așadar, conținutul drepturilor și obligațiilor părților raportului de conflict este determinat de principiul legalității incriminării și principiul legalității pedepsei, respectiv: statul are dreptul să solicite sancționarea individului numai dacă fapta comisă este prevăzută ca infracțiune și să pretindă impunerea numai a acelor sancțiuni în vigoare la data comiterii infracțiunii; individul are obligația suportării sancțiunilor legale în vigoare la data comiterii infracțiunii, dar și dreptul de a pretinde să nu fie sancționat mai aspru decât stabilea legea în vigoare la data comiterii faptei.

Aceste două principii cunosc, fiecare, câte o excepție: dezincriminarea, în cazul principiului legalității incriminării; legea penală mai favorabilă, în cazul principiului legalității pedepsei. În cazul dezincriminării, statul, care are dreptul să pretindă pedepsirea suspectului pentru că la data comiterii faptei aceasta era prevăzută ca infracțiune (regula: legalitatea incriminării), renunță la acest drept deoarece, prin însăși adoptarea legii de dezincriminare, admite că au dispărut rațiunile care justificau sancționarea făptuitorului (excepția). În cazul legii penale mai favorabile, statul, care are dreptul să pretindă aplicarea sancțiunilor în natura și întinderea în care erau prevăzute de lege la data comiterii faptei (regula: legalitatea pedepsei), renunță la aplicarea acestora în forma inițială mai aspră deoarece, prin însăși adoptarea legii cu sancțiuni mai ușoare, admite că nu mai există rațiunile care impuneau un regim de represiune mai ridicat (excepția).

Prin urmare, semnificația noțiunii de lege penală mai favorabilă, în sens larg, include numai cele două excepții de la principiul legalității incriminării și principiul legalității pedepsei respectiv: dezincriminare – care presupune verificarea condițiilor de existență ale infracțiunii – și legea penală mai favorabilă în sensul său restrâns – care presupune verificarea naturii și întinderii sancțiunilor. Prin urmare, când se analizează în concret caracterul favorabil sau defavorabil al dispozițiilor penale trebuie avute ca repere numai reglementările referitoare la: condițiile de existență ale infracțiunii; sancțiuni; regulile care influențează sancțiunile.

Dispozițiile penale care au alt obiect de reglementare, deci nu privesc incriminarea, sancțiunea ori cauzele care influențează sancțiunile, nu pot intra în înțelesul noțiunii de lege penală mai favorabilă, pentru că se plasează în afara sferei de acțiune a principiului legalității incriminării și celui al legalității pedepsei. Or, principiul legii penale mai favorabile este, în primul rând, o excepție, care funcționează  numai în corelare cu principiul legalității incriminării și cel al legalității pedepsei, iar în al doilea rând, excepțiile sunt de strică interpretare și nu permit extinderea sferei lor de aplicare dincolo de situațiile și rațiunile pentru care au fost expres prevăzute. Așadar, nu orice dispoziție penală, cu vocație de a fi socotită mai avantajoasă, pentru că, în comparație cu o alta, instituie o reglementare mai laxă, mai permisivă, intră în conținutul noțiunii de lege penală mai favorabilă.

Din această perspectivă reglementările care privesc, de pildă, modalitățile de executare a pedepsei, liberarea condiționată[25], regimul de executare al pedepselor ș.a., câtă vreme nu vizează condițiile de existență ale infracțiunii sau natura ori întinderea sancțiunilor și nici nu produc vreo influență asupra sancțiunilor,  nu pot face obiectul aplicării legii penale mai favorabile.

4. Autori a căror opinie întruneşte, probabil, o apreciere unanimă  susțin că ar trebui supuse filtrului legii penale mai favorabile și reglementările care privesc condițiile de angajare a răspunderii penale[26], fiind adesea aduse în prim plan instituția plângerii prealabile și, bineînțeles, cea a prescripției răspunderii. Pentru motivele expuse deja, nici prescripția și nici plângerea prealabilă nu sunt cauze care înlătură răspunderea penală, ci doar obstacole în exercitarea acțiunii penale de către stat, deci aparțin dreptului procesual penal și nu materiei penale, ceea ce le îndepărtează de principiul legii penale mai favorabile. În al doilea rând, chiar dacă ar fi privite ca instituții de drept penal, acestea nu intră în conținutul principiului legalității incriminării și celui al legalității pedepsei, motiv pentru care nu pot fi vizate de excepția aplicabilă acestor două principii, reprezentată tocmai de principiul aplicării legii penale mai favorabile.

Pe de altă parte, s-a încercat acreditarea ideii că principiul legii penale mai favorabile are o aplicație mult mai largă și nu se limitează numai la definirea condițiilor de existență ale infracțiunii și a sancțiunilor[27], însă argumentele oferite nu au forța de a susține, în mod rezonabil, această opinie.

Astfel, cu un prim argument s-a arătat că principiul legii penale mai favorabile se aplică și plângerii prealabile, care, desigur, nu ține nici de existența infracțiunii și nici de sancțiune. Am răspuns deja, dar reamintim că tocmai pentru aceste motive, dar nu numai, plângerea prealabilă este exclusă de la aplicarea legii penale mai favorabile. Un al doilea argument arată că reabilitarea intră în sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, deși nu privește condițiile de incriminare sau sancțiunea. Susținerea nu este tocmai exactă, deoarece reabilitarea poate influența direct sancțiunea, în ceea ce privește termenele de reabilitare de pildă (art. 132 alin. 1 și 135 alin. 1 Cod Penal), termene de împlinirea cărora depinde calificarea unei noi infracțiuni ca fiind comisă în stare de recidivă sau nu (art. 38 alin 2 Cod Penal). Dacă vorbim, în schimb, despre alte reglementări în materia reabilitării, bunăoară despre termenele de reînnoire a cererii de reabilitare (art. 138 Cod Penal) atunci acestea, tocmai pentru că nu privesc nici condițiile de existență ale infracțiunii și nici sancțiunea, nu vor face obiectul aplicării principiului legii penale mai favorabile. Alte argumente n-au mai fost.

§4. Produc efecte retroactive dispoziţiile legale care prevăd modificarea unor termene de prescripţie aflate în curgere?

5. Punem această întrebare deoarece din modul de formulare rezultă că noile modificări în materia prescripției vizează infracțiunile comise anterior intrării sale în vigoare[28], respectiv infracțiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile de omor şi infracțiunile intenţionate urmate de moartea victimei. De vreme ce textul menționează că o lege nouă se aplică și unor infracțiuni comise anterior se declanșează, în mod firesc, reflexul verificării conținutului legii noi pentru a stabili dacă este sau nu mai favorabilă. Și iată-ne în mijlocul unei dezbateri pe marginea acestui subiect, care, sunt convins, va mai continua.

Cât mă privește, cred că dispozițiile legii noi, în discuție, nu se referă la infracțiuni comise anterior, ci vizează exclusiv termenele de prescripție pentru infracțiunile comise anterior. Distincția este extrem de importantă pentru că, în cazul infracțiunilor comise anterior, ne aflăm în fața unor situații juridice petrecute integral în trecut și încheiată definitiv sub aspectul consecințelor, în vreme ce, în cazul termenelor de prescripție, suntem în prezența unor situații juridice născute în trecut dar încă actuale, în curs de desfășurare, care nu au atins încă momentul final și nu au produs încă nici un efect la data apariției legii noi.

În atare condiții nu se poate susține că dispozițiile unei legi noi, care modifică sau înlătură termene de prescripție aflate în timpul curgerii lor, se aplică retroactiv, pentru că retroactivitatea implică întinderea efectelor unei legi noi asupra unor situații juridice definitivate în trecut, nu asupra unor situaţii  juridice încă actuale, în desfăşurare, care au o perspectivă de încheiere proiectată în viitor. Situația este similară cu cea a infracțiunilor susceptibile de epuizare, referitor la care se admite unanim că legile (privitoare la incriminare, pedeapsă, minoritate, prescripția răspunderii etc.) care vor guverna aceste stări de fapt sunt cele în vigoare la momentul epuizării, chiar dacă ele prevăd un regim mai aspru în raport cu reglementările în vigoare la momentul consumării. Rațiunea este aceeași: situațiile juridice în desfășurare se vor prelungi și sub imperiul legii noi, apărută înainte de momentul epuizării lor, și, tocmai pentru că ele continuă să existe și sub legea nouă, nu îi pot refuza efectele.

Pentru aceste motive cred că dispozițiile legale noi, care vizează modificarea unor termene de prescripție a răspunderii penale aflate încă în  curgere, nu au efect retroactiv, ceea ce, în mod logic, înlătură și necesitatea determinării caracterului lor mai favorabil sau nefavorabil. Numai după ce se stabilește că o reglementare produce efecte retroactive, deci vizează situații juridice încheiate în trecut, se verifică dacă aceste efecte sunt mai favorabile sau nu pentru ca aplicarea lor să fie permisă, altfel principiul legii penale mai favorabile rămâne exclus prin ipoteză.

Cu totul alta este situația în cazul termenelor de prescripție deja împlinite la momentul apariției unei legi noi care vizează modificarea lor. O asemenea lege produce efecte retroactive, pentru că vizează situații juridice încheiate definitiv anterior intrării sale în vigoare. Aici însă efectelor legii noi i se opune cu succes principiul securității juridice, astfel că termenele de prescripție deja împlinite nu mai pot fi modificate sau înlăturate.

§5. Cele două Convenții internaționale privind imprescriptibilitatea și dreptul intern

6. Dreptul nostru național nu este deloc străin de conținutul și efectele reglementărilor cuprinse în Convenţia ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, adoptată la 26 noiembrie 1968 și Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, adoptată la 25 ianuarie 1974, pentru bunul motiv că ambele Convenții au fost ratificate de către România, fără nicio rezervă formulată, prima prin Decretul Consiliului de Stat nr. 547 din 29 iulie 1969, publicat Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 196, iar cea de a două prin Ordonanța Guvernului nr. 91 din 30 august  1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 425 din 31 august 1999. Reamintim că ambele convenții instituie regula prin care dispozițiile privitoare la imprescriptibilitatea crimelor de război și contra umanității se vor aplica și termenelor de prescripție pentru infracțiunile comise anterior[29].

În asemenea caz, odată ratificate, cele două convenții fac parte din dreptul intern, motiv pentru care constatăm că, în realitate, regula de drept potrivit căreia modificarea termenelor de prescripție în timpul curgerii lor era consacrată la nivel normativ încă din 1969, având o vechime considerabilă, doar că, necunoscând nicio aplicație practică, a rămas în anonimat. Pentru a nu lăsa adevărul în umbră, mă văd nevoit, cu acest prilej, să arăt că imprescriptibilitatea crimelor de război și crimelor contra umanității au fost, din capul locului, consacrate în plan internațional la nivel normativ, prin intermediul celor două Convenții, și nu prin intermediul dreptului cutumiar, cum s-a pretins[30].

Ratificarea  celor două Convenții a însemnat, așadar, asumarea de către România a unei obligații legale de a urmări și judeca persoane suspectate de comiterea crimelor de război și a celor contra umanității, inclusiv dacă era vorba despre infracțiuni comise anterior momentului declarării lor ca imprescriptibile. Și nu trebuie să ascundem că infracţiunile comise anterior erau cele vizate în primul rând, cu țintă directă asupra crimelor comise de membrii regimul nazist. Admite cineva că România putea deveni paradisul naziștilor la adăpostul principiului legii penale mai favorabile, așa cum a fost explicat acesta până acum?

§6. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe acest subiect

7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, constant, în interpretarea și aplicarea art. 7 (nicio pedeapsă fără lege), că semnificația principiului legii penale mai favorabile trebuie conturată numai prin corelarea cu principiul legalității incriminării și cel al legalității pedepsei, iar prescripția răspunderii, socotită în plus și instituție de procedură penală, nu se circumscrie ariei de acțiune a acestor două principii.

Astfel, în cazul Coëme și alții c. Belgia (2000), instanța europeană a reținut următoarele:
149. Prelungirea termenului de prescripție prin Legea din 24 decembrie 1993 și imediata aplicare a dispozițiilor acesteia de către Curtea de Casație a prorogat în mod indiscutabil intervalul de timp în care faptele avute în vedere puteau fi urmărite  și din acest motiv a afectat în mod defavorabil situația reclamanților, în special prin frustrarea așteptărilor lor. Totuși, aceasta nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, de vreme ce această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că prohibește prelungirea termenelor de prescripție prin aplicarea imediată a legii de procedură în cazul în care, pentru infracțiunile reproșate, termenul de prescripție nu a fost niciodată împlinit.
150. Curtea constată că reclamanții, care nu puteau ignora aptitudinea faptelor de care au fost acuzați de a le atrage răspunderea penală, au fost condamnați pentru infracțiuni în cazul cărora nu s-a împlinit niciodată termenul de prescripție. Faptele avute în vedere constituiau infracțiuni la data la care acestea au fost comise, iar pedepsele pronunțate nu au fost mai grele decât cele prevăzute de lege la momentul săvârșirii actelor de executare. De asemenea, în temeiul Legii din 24 decembrie 1993, reclamanții nu au fost expuși unor prejudicii mai mari decât acelea pe care le-ar fi experimentat la momentul la care infracțiunile au fost comise (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din cauza Welch, citată supra, p. 14, § 34).
151. În consecință, drepturile garantate reclamanților de articolul 7 din Convenție nu au fost încălcate.”.

De asemenea, în cauza Kononov c. Letonia (2008), Curtea a reținut:
144. Indiscutabil, Curtea a reținut într-o cauză anterioară faptul că art. 7 din Convenție nu prohibește prelungirea termenelor de prescripție prin imediata aplicare a legii de procedură, în cazul în care, pentru infracțiunile reproșate, termenul de prescripție nu a fost niciodată împlinit (Coëme și alții, citată supra, § 149). Cu toate acestea, în cazul infracțiunilor de drept comun, Curtea apreciază că acest articol se opune în principiu posibilității de a pedepsi făptuitorii pentru infracțiuni care nu mai sunt pedepsibile prin efectul împlinirii prescripției. Reiese limpede din susținerile Guvernului faptul că aceasta este exact situația din speță. Având în vedere acestea, Curtea reiterează faptul că termenele de prescripție, care reprezintă o trăsătură comună a sistemelor de drept ale statelor contractante, corespund mai multor scopuri, între care se regăsesc asigurarea securității juridice prin fixarea unui termen pentru promovarea acțiunii și prevenirea încălcării drepturilor inculpaților, care ar fi afectate în cazul în care instanțele ar trebui să delibereze în considerarea unui probatoriu care ar putea deveni incomplet datorită trecerii timpului (a se vedea Stubbings and alții vs. Regatul Unit, hotărârea din 22 octombrie1996, Culegere 1996-IV, p. 1502-1503, § 51, și Coëme și alții, citată supra, § 149).

În fine, în cauza Scoppola c. Italia nr. 2 (2009), s-a reținut că:
110. Curtea reamintește că normele privind neretroactivitatea legii penale, prevăzute de art. 7 din Convenție, se aplică numai dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele pentru acestea; pe de altă parte, în alte cauze, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanțele naționale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură (a se vedea, cu referire la noile reglementări privind termenele pentru exercitarea căilor de atac, decizia din 12.02.2004, pronunțată în cauza Mione c. Italiei, și decizia din 10.07.2007, pronunțată în cauza Rasnik c. Italiei; de asemenea, decizia din 12.04.2007, pronunțată în cauza Martelli c. Italiei, în ceea ce privește aplicabilitatea unei legi care stabilește noi reguli de apreciere a probelor, și decizia pronunțată în cauza Coëme și alții, citată mai sus,  paragrafele 147-149, cu referire la aplicarea imediată, la procedurile pendinte, a legii de modificare a termenelor de prescripție). Prin urmare, Curtea trebuie să determine dacă textul legal care, în prezenta cauză, a fost supus unei modificări legislative, respectiv art. 442 C. proc . pen. (italian), conținea dispoziții de drept penal substanțial și, în special, dacă acestea influențau durata pedepsei care urma să fie aplicată.

8. S-a afirmat că, în cazul Coëme și alții c. Belgia (2000), decizia Curții de a califica prescripția răspunderii ca fiind o instituție de procedură penală este naturală, de vreme ce în dreptul belgian prescripția este privită ca aparținând procedurii penale, în schimb, concluzia nu ar fi valabilă și în dreptul nostru, care tratează prescripția ca instituție a dreptului material[31]. În primul rând, opinia este infirmată de jurisprudența ulterioară a Curții, care și-a menținut și explicat temeinic poziția și în alte hotărâri date pe aceeași temă mai târziu (Kononov c. Letonia /2008 sau Scoppola c. Italia nr. 2/2009), inclusiv atunci când cauza provenea dintr-un sistem de drept în care prescripția este tratată ca aparținând dreptului penal, cum este cazul Italiei. În al doilea rând, nici nu se putea altfel, atât timp cât CEDO asigură aplicarea unitară a Convenției asupra tuturor statelor membre, fără a putea califica, de pildă, instituţia prescripţiei, în propria sa jurisprudenţă, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, în funcţie de specificul reglementărilor în materie din aceste state.

Cât privește principiul securității juridice și aplicația sa în materia prescripției răspunderii, CEDO subliniază explicit, în mod particular în cauza Kononov c. Letonia, că acesta este afectat numai în cazul în care statului îi este îngăduit să mai pretindă impunerea unei pedepse după împlinirea termenului de prescripție, când efectele extinctive ale prescripției s-au produs în mod definitiv.

Iată, deci, că mențiunea legală expresă (întâlnită atât în art. 2 alin. 2 din Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război de la Strasbourg, adoptată la 25.01.1974, dar și în forma actuală a art. 121 Cod Penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 27/2012), care prevede ca legea nouă se aplică termenelor de prescripție în curs numai dacă acestea nu s-au împlinit încă, nu numai  că nu încalcă principiul securității juridice, cum se pretinde[32], ci, dimpotrivă, îl ocrotește.

VI. Concluzii

1. În final, consider utilă o recapitulare a argumentelor care, în ce mă priveşte, susțin că prescripția răspunderii penale nu intră în sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile:
1. Noțiunea de răspundere penală, înțeleasă ca drept al statului de a pedepsi o persoană care a comis o faptă penală, drept a cărui existență este recunoscută după comiterea faptei și nu după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, încalcă principiul separației puterilor în stat și principiul prezumției de nevinovăție;
2. Dacă admitem că existența răspunderii penale (fapta penală este infracțiune, iar făptuitorul este infractor) se stabilește numai printr-o hotărâre definitivă de condamnare, atunci prescripția nu produce nici un efect asupra răspunderii penale;
3. Legea penală mai favorabilă (în sens larg) este o excepție de la principiul legalității incriminării (prin dezincriminare) și de la principiul legalității pedepsei (prin legea penală mai favorabilă în sens restrâns), motiv pentru care conținutul său se determină numai prin raportare la reglementările din sfera de acțiune a acestor două principii, respectiv: condițiile de existență ale infracțiunii; sancțiuni; regulile care influențează sancțiunile. Fiind o excepție prin natura sa, principiul legii penale mai favorabile este de strictă interpretare, iar sfera sa de aplicare nu poate fi lărgită dincolo de rațiunile care îi justifică existența;
4. Reglementările dintr-o lege nouă, care modifică termene de prescripție aflate încă în curgere, nu produc efecte retroactive, pentru că privesc o situație juridică în desfășurare ce se prelungește inclusiv sub imperiul legii noi până la epuizare, astfel că efectele legii noi au un caracter actual și nu retroactiv. Neavând efecte retroactive, dispozițiile legii noi nu intră în sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile;
5. Prescripția răspunderii penale, atât prin conținut (intervalul de timp în care statul se poate adresa justiției pentru pedepsirea suspectului), cât și prin efecte (decăderea statului din dreptul de a formula și susține acuzații în fața justiției), este o autentică instituție de drept procesual penal.
6. Orice lege nouă de modificare a regimului prescripției răspunderii penale, câtă vreme privește termene de prescripție în derulare și încă neîmplinite, este de imediată aplicare, nu produce efecte retroactive și nu intră în sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile.

Sper ca rezolvarea pe care Curtea Constituțională o va da în curând unei excepții pendinte, ce are ca obiect tocmai examinarea compatibilităţii art. 121 din Codul Penal, în forma modificată prin Legea nr. 27/2012,  cu art. 15 alin. 2 din Constituţie, să pună capăt acestei lungi și neinspirate rătăciri a prescripției răspunderii prin materia dreptului penal substanţial și să o readucă în spațiul procedurii penale, acolo unde rațiuni întemeiate o justifică și o așează în mod natural.

Dincolo însă de rezolvarea particulară dată în cazul prescripţiei răspunderii, dar pornind de la aceasta, decizia Curţii Constituţionale va impune o soluţie cu valoare de principiu în privinţa semnificaţiei şi a sferei de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, ce va constitui reperul esenţial pentru rezolvarea multiplelor situaţii tranzitorii care vor apărea în practica judiciară drept consecinţă a apropiatei intrări în vigoare a Noului Cod Penal. O asemenea decizie, cu consecinţe teoretice şi practice majore, va reprezenta, cu siguranţă, un moment de referinţă în istoria dreptului penal, dar nu numai, iar judecătorii Curţii sunt datori să se ridice la înălţimea unei asemenea provocări.

[1] Decizia Curții Constituționale nr. 1092 din 18 decembrie 2012, privind Legea 63/2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 67 din 31.01.2013,  este ulterioară apariției acestor modificări legislative.
[2] A se vedea, spre exemplu, Vintilă Dongoroz, Drept penal, București, 1939; Vintilă Dongoroz şi colectivul, Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Editura Academiei, București 1970, vol. I-II; Teodor Vasiliu şi colectivul, Codul penal comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1972; Costică Bulai, Manual de Drept Penal, Editura All, București, 1997.
[3] Florin Streteanu, Considerații privind modificarea Codului penal prin Legea 27/2012, în Caiete de Drept Penal nr. 1/2012.
[4] Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg este disponibil la următoarea adresă de internet: http://avalon.law.yale.edu/imt/imtconst.asp (site accesat la data de 15.10.2013).
[5] În limba engleză, art. 27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg prevede: „The Tribunal shall have the right to impose upon a Defendant, on conviction, death or such other punishment as shall be determined by it to be just”.
[6] Extras din hotărârea Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg pentru judecarea principalilor criminali de război germani, din 1.10.1946 (hotărârea este disponibilă la următoarea adresă de internet: http://avalon.law.yale.edu/imt/judlawch.asp; site accesat la data de 15.10.2013):
(…)S-a susținut, în numele acuzaților, ca unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional și intern este acela potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi aplicată dacă aceasta nu a fost prevăzută de lege. „Nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”. S-a afirmat că pedeapsa ex post facto contravine sistemelor legislative ale tuturor națiunilor civilizate, că nicio putere suverană nu stabilea, la data la care au fost comise faptele, o incriminare pentru infracțiunea de război de agresiune, că nicio dispoziție legală nu definea războiul de agresiune, că nu era prevăzută nicio pedeapsă pentru comiterea acestei fapte, precum și că pentru judecarea și pedepsirea infractorilor nu era constituită nicio instanță.
În primul rând, trebuie observat că maxima nullum crimen sine lege nu constituie o limitare a suveranității, ci un principiu general de drept. A afirma că este injust să fie pedepsiți cei care, în sfidarea tratatelor și a garanțiilor oferite, au atacat statele vecine fără avertisment, este în mod evident incorect, deoarece, în asemenea circumstanțe, agresorul trebuie să aibă reprezentarea faptului că greșește, iar, în ceea ce privește injustețea sancționării acestuia, ar fi injust ca un asemenea rău să rămână nepedepsit. Prin ocuparea posturilor pe care le-au deținut în guvernul Germaniei, acuzaţii sau cel puțin unii dintre aceștia, trebuiau să fi avut cunoștință despre tratatele semnate de Germania, potrivit cărora recurgerea la război pentru rezolvarea unor dispune internaționale era în afara legii; aceștia trebuiau să aibă reprezentarea faptului că acționează cu sfidarea întregului drept internațional atunci când, în mod deliberat, au planificat invazia și agresiunea. Așadar, în speță, maxima nu are nicio aplicabilitate la faptele dezbătute.(…).
[7] Convenția a fost ratificată de către România, fără nicio rezervă, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 547 din 29 iulie 1969, publicat Buletinul Oficial nr. 83 din 30 iulie 1969.
[8] Convenția a fost ratificată de România, fără rezerve, prin Ordonanța Guvernului nr. 91 din 30 august  1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 425 din 31 august 1999.
[9] Traducerea Codului Penal german în limba engleză este disponibilă pe site-ul Ministerului de Justiție german (www.bmj.de).
[10] Calificarea ca imprescriptibilă a infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei (praeterintenționate), prin Legea nr. 27/2012, deşi nu reprezintă o opțiune total nechibzuită, rămâne totuşi discutabilă. Reglementarea are sens când vizează, de pildă, o asemenea faptă săvârşită de un membru al organelor represive comuniste (miliţian, securist, gardian, etc) în timpul desfăşurării unei anchete sau pe durata executării unei pedepse, asupra unei disident politic, dar pare a deveni exagerată şi nejustificată în cazurile clasice de infracţiuni praeterintenţionate, intrând astfel într-o discordanță evidentă cu motivele care pot justifica declararea ca imprescriptibilă a anumitor categorii de infracțiuni. Pentru acest ultim caz,  cum se poate imagina punerea semnului echivalenţei între o asemenea faptă şi infracţiunea de genocid bunăoară?
[11] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 16.
[12] „În realitate, o lege nouă care reglementează prescripția este de imediată aplicare procedurilor în curs.”  (Curtea de Casație, Secția penală, decizia din 4 octombrie 1982);
„Având în vedere că, pentru a respinge argumentele lui X…care a susținut ca acțiunea publică era deja prescrisă pentru faptele reținute, deoarece persoanele vătămate erau deja majore în 10 iulie 1989, Camera de acuzare a constatat că la data promulgării legii noi, termenul de prescripție nu era încă împlinit potrivit legii vechi și că, faptele fiind denunțate de către persoanele vătămate în termenul de 10 ani de la împlinirea vârstei majoratului, urmărirea acestor fapte rămâne posibilă, legile de procedură fiind de imediată aplicare.” (Curtea de Casație, Secția penală, decizia din 26 martie 1997);
„Articolul 112-2 alineatul 4 din Codul penal, de vreme ce reglementează aplicarea în timp a normelor referitoare la prescripție, nu poate produce efecte asupra legilor promulgate anterior datei de 1 martie 1994; astfel, dispozițiile Legii din 10 iulie 1989 rămân aplicabile faptelor comise anterior intrării acestora în vigoare, pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, chiar și în cazul în care se produce o agravare a situației autorilor infracțiunilor.” (Curtea de Casație, Secția penală, decizia din 16 februarie 2005);
„Având în vedere că, pentru a respinge excepția prescripției acțiunii publice, curtea reține că legea din 10 iulie 1989, care întârzie momentul de la care se calculează termenul de prescripție în cazul infracțiunilor comise asupra minorilor de către o persoană care are autoritate asupra acestora până la data la care victimele devine majore este de aplicare imediată faptelor care nu erau prescrise la data intrării acesteia în vigoare.” (Curtea de Casație, Secția penală, decizia din 7 noiembrie 2007).
[13] În aceste condiții trebuie privită cu rezervă ideea sugerată că, în dreptul elvețian, prescripția intră în sfera de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, ca o consecință firească a faptului că în această țară prescripția este tratată ca instituție a dreptului penal material (a se vedea Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 16). Însăşi conţinutul Expunerii de motive prezentate  mai sus arată că reglementările în materia prescripţiei sunt de imediată aplicare şi nu pot fi luate în calcul pentru aplicarea principiului legii penale mai favorabile.
[14] Ion Tanoviceanu, Curs de Drept Penal, Atelierele Grafice  SOCEC & CO SA., București, 1912, vol. 1, p. 191-192 și vol. III, p 151-179; Traian Pop, Drept Penal Comparat, Institutul de Arte Grafice <Ardealul>, Cluj, 1923, vol. II, p. 130-131 și vol. III, p. 480, 494-495.
[15] Trebuie arătat că reglementarea legală, deși foarte clară, s-a menținut în mijlocul dezbaterilor penaliștilor, unii luând-o ca atare – precum Ion Tanoviceanu (în Curs de Drept Penal, op. cit., 1912, Vol.1, p 192) – alții manifestând rezervă – cum e cazul lui Traian Pop (în Drept Penal Comparat, op. cit, 1923, vol. II, p. 131).
[16] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 16.
[17] Codul Penal italian, aprobat prin Decretul Regal nr. 1398 din 19 octombrie 1930 și publicat în Gazeta Oficială nr. 251 din 26 octombrie 1930, este în vigoare și astăzi, desigur, cu modificările suferite pe parcurs, în materia prescripției ultima modificare fiind în 2005. Codul Penal italian poate fi consultat la următoarea adresă de internet: http://www.altalex.com/index.php?idnot=36653 ( site accesat la data de 15.10.2013).
[18] Trebuie știut că în Italia, în 1919, s-a constituit o comisie de redactare a unui proiect de Nou Cod Penal, comisie condusă de ilustrul profesor Enrico Ferri, în alcătuirea căreia se găsea și cunoscutul penalist Raffaele Garofalo. În 1920 comisia a prezentat Ministerului Justiție prima carte a Noului Cod (partea generală) structurată în 3 titluri și conținând 131 de articole. Capitolul IX era consacrat Stingerii acțiunii penale și a condamnării -Estinzione dell’azione penale e delle condanne, iar în art. 120 era reglementată prescripția acțiunii penale, unde textul prevedea că prescripția, afară de cazurile în care legea dispune altfel, stinge acțiunea penală. Din păcate, multe din textele acestui proiect nu aveau să se regăsească și în forma finală a Noului Cod Penal, adoptat 10 ani mai târziu. Pentru detalii, a se vedea Vintilă Dongoroz, Reforma Legislației Penale în Italia, Editura Revistei Penitenciare, București, 1921.
[19] Expunerea de motive este prezentată în C.G. Rătescu și colectivul, Codul Penal „Regele Carol II” Adnotat, Editura Librăriei SOCEC & CO SA, București, 1937, paragraful la care am făcut trimitere fiind regăsit la p. 400.
[20] Vintilă Dongoroz, Drept penal, op. cit., 1939, p. 716.
[21] Vintilă Dongoroz şi colectivul, Explicații, op. cit., vol. II, 1970, p. 329, 353-356; Costică Bulai, op. cit., p. 310-312, 326-327; Teodor Vasiliu, op. cit., p. 633.
[22] Extras din Decizia nr. 1.092/2012 a Curții Constituționale:
„(…) Astfel, Curtea constată că prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că «înlătură acţiunea penală». Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.
Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art.15 alin.(2) din Constituţie reflectat în art.13 din Codul penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi.
Astfel, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul penal, «În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă»(…)”.
În ce mă priveşte, decizia Curții poate fi întemeiată doar în privința aplicării noilor reglementări asupra termenelor de prescripție specială împlinite deja la data intrării în vigoare a Legii 63/2012.
[23] Oare cât va mai dura să admitem și noi că statul, care este parte în raportul juridic penal de conflict, are aceeași calitate de parte și în procesul penal, de vreme ce obiectul procesului penal îl constituie însăși examinarea raportului penal de conflict?  Noul Cod de Procedură Penală manifestă aceeași obtuzitate inexplicabilă, în ciuda tuturor argumentelor de logică, de drept comparat, de tradiție și de bun simț.
[24] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 17.
[25] Pentru motivele arătate consider că soluția cu valoare de principiu stabilită prin Decizia XXV/2007, pronunțată în recurs în interesul legii de către instanța supremă, trebuie reevaluată cu prima ocazie, iar apropiata intrare în vigoare a Noului Cod Penal va oferi, cu siguranță, un asemenea prilej.
[26] Vintilă Dongoroz şi colectivul, Explicații, op. cit., 1970, vol. I, p. 79; Costică Bulai, op. cit., p. 136-137; Teodor Vasiliu, op. cit., p. 61; Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea Generală, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 174.
[27] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 18.
[28] Reamintim că art. 121 Cod Penal (aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 27/2012) prevede: „ (1)Prescripţia înlătură răspunderea penală. (2) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:    a) infracţiunilor contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au fost comise; b) infracţiunilor prevăzute la art. 174-176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei.   (3) Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor prevăzute la alin. 2 lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii”.
[29] Art. 1 din Convenţia ONU asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii prevede: „Oricare ar fi data la care au fost comise, crimele următoare sunt imprescriptibile: (…)”. Art. 2 alin. 2 din Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război prevede:  „2. Prezenta convenţie se aplică, de asemenea, infracţiunilor comise înaintea intrării ei în vigoare, în cazurile în care termenul de prescripţie încă nu expirase la acea dată”.
[30] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 22.
[31] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 20.
[32] Florin Streteanu, Considerații, op. cit., 2012, p. 19.

Florin PLOPEANU
avocat, Baroul Bucureşti

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?