Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim şi previzibil

„Deci, cerul este pătrat, supse copilul.
Nu, pătrat este geamul prin care îl vezi, spuse înţeleptul.”

Consideraţii generale

Înainte de analiza propriu-zisă a prevederilor art. 200 consider necesar a reproduce o parte a Tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă[1] în care membrii comisiei de redactare afirmau că „procedura contencioasă, în faţa primei instanţe şi în căile de atac, va fi regândită astfel încât să crească eficienţa activităţii de judecată şi să se reducă durata procesului civil, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale.

Declanşarea propriu-zisă a procesului civil, marcată prin fixarea primului termen de judecată, va fi condiţionată de existenţa unei cereri de chemare în judecată care îndeplineşte toate condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege. Înainte de a se stabili primul termen de judecată – ce va deveni momentul de referinţă în declanşarea procesului – şi de a fi comunicată pârâtului, cererea de chemare în judecată este supusă unui control „administrativ“ al completului, aleatoriu stabilit, şi unei proceduri de completare şi corectare a lipsurilor cererii, în interiorul unui termen stabilit de instanţă. În acest fel, se va evita comunicarea către partea adversă a unor cereri informe, cu cheltuielile aferente angajării unui avocat, precum şi introducerea în circuitul procesual al instanţelor a unor asemenea cereri.

Această fază premergătoare, presupunând corespondenţa scrisă numai cu autorul cererii de chemare în judecată, se va finaliza:
– fie prin conformarea la cerinţele stabilite conform legii de instanţă şi fixarea primului termen de judecată, cu citarea pârâtului;
– fie, în cazul în care obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite, prin anularea cererii, printr-o încheiere dată în camera de consiliu. Desigur, în acest caz, ca o garanţie a respectării legii, reclamantul va avea la îndemână posibilitatea de a solicita reexaminarea încheierii de anulare”.

Procedura regularizării cererii de chemare în judecată, introdusă prin art. 200 NCPC, a provocat discuţii nebănuite în practică (din perspectiva unei instituţii reglementate printr-un singur articol de lege) şi a generat controverse ample şi luări de poziţie, al căror caracter insolit[2] poate fi explicat doar prin prisma sancţiunii extrem de drastice cu care se poate finaliza procedura.

Se pierd din vedere scopurile în a căror realizare a fost reglementată această instituţie: impunerea unei rigori procesuale, suprimarea culturii amânării (poate câştigurile cele mai evidente acum după câteva luni de la aplicarea NCPC), protejarea pârâtului care, primind o cerere de chemare în judecată completă, poate adopta o conduită procesuală adecvată temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiei reclamantului.

Categoriile de cereri supuse verificării şi regularizării

Denumirea marginală a art. 200 NCPC „Verificarea cererii şi regularizarea acesteia” este extrem de sugestivă (deşi nu şi una foarte exactă, căci textul reglementează şi o sancţiune procedurală, reguli de judecată şi o cale de atac); se instituie astfel în sarcina completului căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza două obligaţii: de a verifica de îndată [3] dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197 (alin. 1) şi de a solicita reclamantului să facă completările sau modificările astfel încât acţiunea să se poată încadra în exigenţele legii (alin. 2).

Obligaţia de a verifica dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197 impune o primă discuţie cu privire la obiectul acestei îndatoriri a instanţei, care vizează exclusiv acele petiţii care au caracter introductiv de instanţă în accepţiunea art. 30 alin. 3 care, deopotrivă, trebuie să respecte prescripţiile legale privind cuprinsul cererii, numărul de exemplare, timbrarea cererii.

Coroborând această concluzie cu raţiunea reglementării instituţiei verificării şi regularizarea cererii de chemare în judecată, respectiv creşterea eficienţei activităţii de judecată, reducerea duratei procesului civil, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale, în special dreptul la apărare şi contradictorialitatea, rezultă că ori de câte ori cele trei condiţii nu se regăsesc cumulativ într-o situaţie practică, art. 200 nu îşi va găsi aplicarea.

Astfel, atunci când nu este vorba despre o „cerere de chemare în judecată” ci despre o „cerere adiţională” prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare (art. 30 alin. 3), adică atunci când reclamantul îşi modifică cererea şi propune noi dovezi conform art. 204[4] sau despre „cereri incidentale”, cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare (art. 30 alin. 3) precum intervenţia voluntară, chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului, instanţa nu are dreptul de a aplica procedura verificării administrative.

Aceasta fie pentru că cererea nu se face în forma cererii de chemare în judecată (cazul modificării cererii, potrivit art. 204, la primul termen de judecată, cererii de intervenţie accesorie, potrivit art. 63, cererii de chemare în judecată a altei persoane[5], potrivit art. 68 sau cererea da arătarea a titularului dreptului, potrivit art. 75) fie pentru că, deşi trebuie să respecte „forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”, cererile incidentale sunt introduse într-un proces deja început, în care etapa aplicării art. 200 a fost, prin ipoteză, depăşită iar reluarea ei nu numai că este interzisă de procedura de judecată specifică fiecărei cereri (per a contrario, din reglementarea care exclude verificare şi regularizarea conform art. 200) dar este şi inutilă, pentru că scopurile care justificau iniţial regularizarea nu mai pot fi atinse.

În virtutea acestei interpretări extensive a câmpului de aplicare a art. 200, în mod corect instanţele au parcurs procedura verificării şi regularizării cererii a unei game foarte largi de cereri de chemare în judecată indiferent dacă acestea priveau litigii între persoane fizice sau profesionişti, de natură civilă, conflicte de muncă sau asigurări sociale[6], de contencios administrativ[7] sau fiscal, indiferent de obiectul cererii pretenţii, obligaţie de a face, divorţ, plângere contravenţională etc. sau de natura procedurii urmate (drept comun, contestaţie la executare, ordonanţă preşedinţială, ordonanţa de plată, evacuare etc.).

Cu toată această amplă cuprindere a sferei obligaţiei de verificare şi regularizare, totuşi, anumite proceduri nu pot trece prin proba art. 200 pentru că cererile prin care sunt declanşate fie nu sunt supuse formalismului art. 194, fie imperativul pregătirii judecăţii sub aspectele ei obiective şi subiective[8] a fost înfăptuit sau chiar acesta nu este necesar.

Este cazul solicitărilor din timpul judecăţii sau ulterioare judecăţii precum: cererile de reexaminare (art. 191, art. 200 alin. 4, art. 39 şi art. 43 din OUG nr. 80/2013), cererile de îndreptare a hotărârii (art. 442), cererile de lămurire a hotărârii şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), contestaţiile privind tergiversarea procesului (art. 522), cazul cererilor formulate în baza procedurii necontencioase judiciare (art. 527-527), cazul cererilor de încuviinţare a executării silite (art. 665), cazul acţiunilor formulate potrivit procedurii cu privire la cererile de valoare redusă[9] (art. 1025-1032) sau cazul plângerilor împotriva cererilor de reexaminare a încheierilor de carte funciară[10] (art. 31 din L. nr. 7/1996).

Elementele cererii de chemare în judecată susceptibile de verificare şi regularizare

Alin.1 al art. 200, deşi în mod obiectiv, foarte explicit din punct de vedere al semnificaţiei reglementării, este cel care a produs cele mai multe incertitudini din perspectiva cerinţelor prevăzute la art. 194-197 care, în lipsa îndeplinirii obligaţiei privind completarea sau modificarea cererii în termenul legal, să permită anularea cererii.

După cum s-a afirmat, sintagma „cerinţe prevăzute la art. 194-197” acoperă toate elementele cererii de chemare în judecată[11], cu excepţia obligaţiei de a se desemna un reprezentant comun care, oricum, fiind reglementată de art. 202 alin. 3, nici măcar nu se încadra în ipoteza legală analizată; un regim juridic distinct, dar supus procedurii art. 200, par a avea lipsurile privind absenţa semnăturii (art. 196 alin. 1) şi orice altă neregularitate în legătură cu semnarea cererii (art. 196 alin. 3 care, per a contrario, se referă la situaţii când pretinsa semnătură a părţii sau a reprezentantului acestuia există, dar este contestată într-un fel sau altul).

Existenţa art. 196 (care vorbeşte despre „nulitatea cererii”, în timp ce art. 200 alin. 3 vorbeşte despre „anularea cererii”), ce reia în mare parte prevederile art. 133 din C. pr. civ. 1865, creează serioase semne de întrebare şi reale dificultăţi în aplicarea art. 200, căci perpetuează vechea clasificare în elemente esenţiale şi elemente neesenţiale ale cererii de chemare în judecată[12], clasificare inutilă din prisma incidenţei sancţiunii anulării cererii conform art. 200 alin. 3[13] (nu şi când se pune problema nulităţii cererii în faza de judecată) şi care poate justifica reluarea discuţiei privind caracterul dispozitiv sau caracterul imperativ al dispoziţiilor privitoare la elementele cererii de chemare în judecată[14].

Tot de aici pornesc polemicile privind limitele de apreciere a instanţei asupra importanţei elementului omis de reclamant în formularea cererii de chemare în judecată când dispune anularea, deşi verificarea considerentelor pentru care un element obligatoriu al acţiunii a fost instituit excede activităţii de judecată a instanţelor (afirmaţie care, prin factura evidentă, cred că are caracter de axiomă).

În deplin acord cu soluţiile deja propuse[15], sunt de părere că, având de verificat dacă cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197, instanţa nu poate aprecia asupra necesităţii anulării cererii din prisma importanţei elementului omis, asupra existenţei sau nu a unei vătămări ori asupra persoanei care ar suferi această vătămare, asupra posibilităţii acoperirii lipsurilor sau asupra incidenţei unei alte sancţiuni procedurale aplicabilă în etapele ulterioare ale procesului[16].

Fie că se referă la lipsa numelui părţii sau neindicarea obiectului ori la lipsa CNP-ului sau neîndeplinirea cerinţei certificării copiilor înscrisurilor de care reclamantul înţelege să se folosească în proces (pentru a vorbi despre ipoteze care se află la extremele scalei prin care se apreciază valoarea elementului cererii), instanţa este îndreptăţită să anuleze cererea ori de câte ori constată că reclamantul nu s-a conformat obligaţiei de a completa sau modificările acţiunea, astfel încât rigorile art. 194-197 să fie satisfăcute.

Argumentul cel mai puternic în susţinerea acestei afirmaţii este acela că, vorbind despre „cerinţele prevăzute la art. 194-197”, legiuitorul nu face nicio distincţie în funcţie de caracterul esenţial sau neesenţial al acestora sau de reglementarea lor prin norme dispozitive sau imperative: pur şi simplu (sau, în limbaj juridic, prin interpretare literală) este avut în vedere cuprinsul cererii de chemare în judecată art. 194 lit. a-f cu toate trimiterile textului, formalitatea numărului de exemplare şi obligaţie de achitarea a taxelor judiciare de timbru.

Pe lângă regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, ce împiedică distincţii pe care legea nu le conţine[17] şi argumentul reductio ad absurdum împiedică acceptarea ideii că instanţa poate pronunţa sau nu încheierea de anulare a cererii şi în funcţie de importanţa „cerinţei” omise.

O astfel de soluţie este inacceptabilă din punct de vedere raţional, căci ar deschide calea unor hotărâri pur arbitrare, din moment ce, în lipsa unor criterii legale, aprecierea însemnătăţii elementului lipsă ar fi discreţionară, lăsată la libera – dar subiectiva şi necenzurabila – apreciere a judecătorului; mai mult, dacă un element este calificat drept neesenţial, nu mai există vreun motiv de a solicita reclamantului modificarea sau completarea cererii.

În plus, numai simpla afirmaţie că lipsa unui element al cererii (să spunem, de dragul discuţiei, dintre cele care nu sunt vizate de art. 196 alin. 1) atrage sau nu o sancţiune care s-ar putea aprecia de instanţă de la caz la caz, dă nota absurdităţii acestei soluţii, care este în contradicţie cu principii esenţiale ale procesului civil, precum dreptul la un proces echitabil, legalitate şi egalitatea părţilor.

În fine, un ultim argument rezultă din schimbarea concepţiei legiuitorului referitor la însemnătatea conţinutul cererii de chemare în judecată.

Astfel, dacă în reglementarea C. pr. civ. 1865, sancţiunea suspendării judecăţii prevăzută de art. 155¹ a fost calificată[18], pe bună dreptate „nu foarte utilă” (căci, pe lângă plata sumei pentru redeschiderea pricinilor, partea nu era stimulată să aibă un comportament procesual diligent, sancţiunea perimării fiind evenutală şi îndepărtată şi, de aceea, ineficientă[19]), în NCPC, art. 200 s-a vrut a fi unul dintre instrumentele de realizare a dreptului la un proces echitabil într-un termen optim şi previzibil[20], astfel încât justiţia să se realizeze fără întârzieri de natură să îi compromită eficacitatea şi credibilitatea[21].

Se pune, astfel, capăt veritabilei „culturi a amânării” care exista în practica judiciară[22] în baza căreia o pricină se putea amâna pentru angajarea unui apărător (eventual, cu motivarea supremă că „suntem la primul termen”), pentru pregătirea apărării (cu argumentul – produs de avocatul care, cel mai probabil, a redactat acţiunea sau calea de atac – că „data angajamentului nu a permis timpul necesar…”), pentru reexaminarea taxei judiciare de timbru şi pentru soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, pentru a se lua la cunoştinţă de conţinutul întâmpinării, pentru propunerea probelor, pentru depunerea înscrisurilor, pentru a la cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor, pentru a se produce înscrisuri în apărare faţă de documentele comunicate şi multe, multe, multe alte motive, mai mult sau mai puţin întemeiate, fanteziste sau justificate, care făceau ca un proces pe rol să poată fi cercetat şi judecat după o lungă perioadă de la iniţierea acţiunii.

De aceea, NCPC cere reclamantului să fie pregătit pentru judecarea procesului său încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi, atunci când obligaţia de a înștiința adversarul în timp util, despre motivele de fapt  – care să conţină o relatare corectă şi completă – şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi despre mijloacele de probă pe care înţelege să le folosească, nu este îndeplinită nici la solicitarea expresă a instanţei, să suporte consecinţele ignoranţei[23] sale sau ale lipsei sale de diligenţă (apreciez că, deloc accidental, soluţia anulării cererii potrivit art. 200 alin. 3 îl vatămă exclusiv pe reclamant, cel care deşi conştient de obligaţiile sale procesuale, solicită concursul instanţelor pentru realizarea dreptului său fără însă a se conforma îndatoririlor ce-i revin).

Concluzionând această parte a lucrării, trebuie acceptat ca premisă indispensabilă (căci abyssus abyssum invocat) că, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată, instanţa nu poate aprecia asupra importanţei elementului omis, existenţa sau nu a unei vătămări ori asupra persoanei care ar suferi această vătămare, asupra posibilităţii acoperirii lipsurilor sau asupra incidenţei unei alte sancţiuni procedurale aplicabile în etapele ulterioare ale procesului.

Cu privire la obiectul verificării cererii şi regularizarea acesteia trebuie subliniat că direct, prin afirmaţia tranşantă că „prevederile art. 200 sunt aplicabile în privinţa tuturor situaţiilor vizate de art. 194-197 NCPC”[24] sau indirect – dar indubitabil din interpretarea per a contrario – prin enunţarea singurei excepţii[25], întreaga doctrină susţine că art. 200 este incident, în primul rând, în verificarea oricăruia dintre elementele cererii de chemare în judecată enumerate la lit. a) – f) ale art. 194, inclusiv la trimiterile făcute de aceste texte.

Rezultă că se poate cere completarea şi modificarea cererii de chemare în judecată atunci când aceasta nu conţine numele şi domiciliul sau reşedinţa părţilor persoane fizice[26] ori denumirea şi sediul persoanelor juridice; dacă cererea cuprinde aceste elemente şi instanţa constată – prin orice circumstanţe – că ele nu corespund realităţii nu poate anula acţiunea „pentru ca reclamantul să facă dovada demersurilor pentru indicarea domiciliului actual al pârâtului”[27] pentru că, fiind satisfăcută cerinţa legală, instanţa nu poate trece, în procedura administrativă a art. 200, la controlul veridicităţii împlinirii elementului formal existent.

În acord cu opinia exprimată în doctrină[28] sunt de părere că dacă în cuprinsul cererii nu este indicat numele pârâtului, instanţa poate aplica prevederile art. 200 alin. 3 chiar dacă este precizat pârâtul, dar sunt anexate înscrisuri care ar face referire la acesta, pentru că judecătorul nu are rolul de a deduce persoanele între care urmează să se desfăşoare procesul; astfel, cerinţa art. 194 lit. a) nu este satisfăcută dacă se introduce o cerere de divorţ şi se anexează copia certificatului de căsătorie sau dacă se formulează o plângere contravenţională şi se alătură copia procesului verbal contestat[29].

Însă, dacă în cererea de chemare în judecată (eventual, ca urmare a precizărilor cerute de instanţă conform art. 200 alin. 2) reclamantul indică un pârât, în etapa verificării şi regularizării cererii, judecătorul nu se poate pronunţa asupra existenţei calităţii procesual pasive a persoanei căreia i s-a conferit calitatea de pârât pentru că, în etapa administrativă, se soluţionează incidente referitoare exclusiv la condiţii de formă ale cererii de chemare în judecată[30], iar nu dintre acelea referitoare la existenţa raportului juridic dedus judecăţii, părţile, conţinutul şi obiectul acestui raportului juridic[31].

Dintre cerinţele cel mai des invocate în solicitările de completare a cererii reglementate de art. 194 lit. a) se numără indicarea codului numeric personal [32] sau alte elemente de identificare obligatorii potrivit legii pentru persoanele juridice; totuşi, această invitaţie a instanţei de completare a cererii trebuie întotdeauna să vizeze numai acele elemente cunoscute de reclamant.

De aceea, conţinând o prevedere care circumstanţiază obligaţia reclamantului „în măsura în care acestea sunt cunoscute”, instanţa nu poate solicita acestuia să arate elementele de identificare obligatorii ale pârâtului, nici chiar dacă ar exista indicii temeinice că reclamatul le-ar putea cunoaşte[33], pentru că se deschide calea unor eventuale erori care nu ar putea fi corectate decât foarte greu pe calea cererii în reexaminare, deturnându-se procedura de la art. 200 de la finalitatea ei.

Tot din art. 194 lit. a), prin trimiterea la art. 148 alin. (1) teza a II-a, reiese obligaţia părţii de a indica adresa electronică sau coordonate precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea, dar şi această sarcină este condiţionată de existenţa şi cunoaşterea unor astfel de atribute al persoanei, textul fiind limitat în aplicare de expresia „după caz” (deoarece sintagma „dispoziţiile art. 148 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile” nu conţine vreo limitare implicită, ar reieşi că acestea vizează ambele părţi ale procesului). De aceea, lipsa doar a acestor coordonate (ca şi situaţia CNP-ului), în special dacă se referă la pârât nu ar trebui să conducă niciodată la anularea cererii, ci numai împreună cu sancţionarea altor minusuri de formă ale acţiunii[34].

Art. 194 lit. a) mai obligă reclamantul[35] care locuieşte în străinătate să arate şi domiciliul ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Neindicarea acestuia trebuie sancţionată cu nulitatea cererii, iar nu prin efectuarea comunicărilor prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii; aceasta pentru că ipoteza art. 156 teza a II-a se referă la acele persoane – altele decât reclamantul – care se află în străinătate şi care trebuie citate pentru primul termen de judecată, iar nu în procedura administrativă a regularizării cererii.

În plus, potrivit art. 201 alin. 4, primul termen de judecată se stabileşte de judecător doar după epuizarea procedurii regularizării cererii şi parcurgerea etapei comunicării acţiunii şi depunerii şi comunicării întâmpinării şi în termen de maxim 60 de zile de la rezoluţia prin care se „constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată” când se naşte obligaţia de citare a părţilor; pentru comparaţie, art. 200 alin. 2 vorbeşte despre „comunicarea în scris” reclamantului lipsurilor cererii lui, iar terminologia nu este întâmplătoare, pentru că solicitarea de completare[36] nu valorează citaţie.

În fine, referitor la incidenţa sancţiunii anulării, se mai pune întrebarea dacă în lipsa adresei/sediului sau a altor atribute de identificare (dar şi a altor elemente ale cererii, exempli gratia extras carte funciară sau certificat ORC) se poate invoca greşita desfiinţare a acţiunii pretinzându-se că absenţa cerinţelor putea fi complinită de instanţă prin exercitarea atribuţiilor conferite de art. 154 alin. 8?

Răspunsul nu poate fi decât negativ deoarece textul vizat nu instituie o obligaţie a instanţei, ci o facultate[37] care poate fi exercitată în virtutea rolului activ, dar care, în reglementarea actuală, nu poate constitui motiv de reformare a unei hotărâri.

În plus, art. 154 alin. 8 se referă la posibilitatea obţinerii de date şi informaţii necesare realizării procedurii de comunicare a citaţiilor şi îndeplinirii oricărei atribuţii proprii activităţii de judecată; pe lângă argumentul expus anterior că obligaţie de citare a părţilor se naşte în sarcina instanţei abia după finalizarea etapei comunicării cererii (regulat introdusă sau pusă în acord cu legea conform art. 200) şi întâmpinării, mai trebuie subliniat că activitatea de judecată cuprinde, conform art. 211, activitatea de cercetare şi dezbaterea fondului procesului, astfel că, însăşi ipoteza art. 154 alin. 8 împiedică instanţa să completeze din proprie iniţiativă cererea de chemare în judecată cu informaţii din bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice la care are acces[38].

Art. 194 lit. b) mai obligă reclamantul să indice numele, prenumele şi calitatea celui care îl reprezintă în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Este în afara oricărei discuţii că încălcarea tezei I a acestui text poate atrage anularea atunci când acţiunea formulată, în cazul persoanei fizice, prin avocat[39] sau reprezentant legal (pentru incapabili) sau persoana juridică ce are calitatea de petent, nu l-a indicat deloc pe acela care o reprezintă în proces.

În situaţia în care, totuşi, din cuprinsul cererii rezultă fără putinţă de tăgadă că, pentru proces, există un reprezentant legal sau convenţional, trebuie, sub sancţiunea anulării, indicate şi pentru acesta atributele de identificare prevăzute de art. 148 alin. 1 teza a II-a şi trebuie anexată dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, texte la care art. 194 lit. b) face trimiteri exprese; apreciez că această cerinţă a dovedirii, odată cu introducerea acţiunii, a calităţii de reprezentant afectează, în principal, persoanele juridice ale căror drepturi sunt exercitate şi ale căror obligaţii sunt îndeplinite prin organele sale de administrare[40] (art. 209 alin. 1 NCC); distinct de dovedirea calităţii de reprezentant pentru persoana fizică desemnată să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice, mai trebuie probat mandatul acordat consilierului juridic de a reprezenta reclamanta în acel proces, conform art. 151 alin. 2.

„Dovada calităţii de reprezentant” nu trebuie confundată cu însăşi existenţa calităţii de reprezentant pe care instanţa nu o poate dezbate în procedura art. 200 pentru că nu poate, într-o etapă administrativă, să dezlege un aspect care ar putea fi calificat ca litigios doar în faza de judecată[41].

Art. 194 lit. c) impune reclamatului să indice în cererea sa anumite elemente de individualizare a obiectului cererii, primul menţionat fiind valoarea[42], teza finală acordând o atenţie deosebită situaţiei în care obiectului cererii este un imobil.

Consider că indicarea adresei (şi, în subsidiar, a vecinătăţilor)și că imobilul este înscris în cartea funciară, cu informaţiile aferente şi extras CF, este obligatorie doar în cazurile în care instanţa este învestită cu o acţiune reală imobiliară posesorie sau petitorie[43] sau cu o acţiune mixtă prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă dar şi un drept real, în cazurile în care aceste două drepturi au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un raport de conexiune[44]; de aceea, va trebui precizată adresa imobilului şi anexat un extras de carte funciară (respectiv certificat emis de acelaşi birou) când se revendică un bun imobil, când se apară sau se contestă un drept de servitute, superficie, uzufruct, uz şi abitaţie (art. 693-772 NCC) dar şi atunci când, valorificându-se un drept personal, de creanţă, acest drept s-a născut în urma asumării de către reclamant a obligaţiei de a transmite posesia sau folosinţa unui bun imobil şi când se tinde la redobândirea acestui atribut al proprietăţii (spre exemplu, în cazul acţiunii în evacuare)[45].

Cu privire la obiect, doctrina[46] a arătat că obiectul cererii îl reprezintă pretenţia concretă a reclamantului: revendicarea unui bun, desfacerea căsătoriei, evacuarea etc.; totuşi, lucrul cerut nu poate fi conceput independent de calificarea juridică în temeiul căreia s-a făcut cererea, astfel că pretenţia nu este doar un lucru, ci un drept subiectiv asupra unui lucru”.

De aceea, fără a prejudicia incidenţa art. 194 lit. d), consider că nu este satisfăcută cerinţa indicării obiectului cererii când se cere doar plata unei sume de bani fără a se preciza şi dreptul corelativ acestei obligaţii (răspundere civilă delictuală, contravaloare lipsă folosinţă etc.) sau când se cere „recalcularea pensiei”[47], fără a se indica şi dreptul subiectiv care se vrea protejat pe calea acţiunii, căci obiectul acţiunii este cel stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu cel care ar rezulta din probele administrate în cauză[48].

Art. 194 lit. d), obligă reclamantul să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; referitor la această îndatorire, în art. 14, a cărui denumire marginală este „contradictorialitatea”, legiuitorul mai impune obligaţia ca situaţia de fapt să fie expusă în mod corect şi complet fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute astfel încât, cunoscând şi mijloacele de probă, pârâtul să îşi poată organiza apărarea.

În art. 196 alin. 1, doar lipsa motivelor de fapt este sancţionată cu nulitatea, însă aceasta nu înseamnă că arătarea motivelor de drept ar fi una facultativă „întrucât încadrarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului”[49] şi că, astfel, ar deveni incidente art. 175 alin. 1[50].

Greşeala tuturor celor care subscriu acestor opinii rezultă din aplicarea necritică a soluţiilor rezultând din interpretarea prevederilor vechiului cod de procedură civilă la noile realităţi procedurale şi din exacerbarea tendinţei de a încadra sancţiunea anulării cererii în regimul juridic al nulităţii actelor de procedură astfel cu este reglementat în cap. III al Titlului IV al Cărţii I a NCPC.

După cum s-a precizat în literatura de specialitatea actuală[51], prin arătarea motivelor de drept trebuie să se înţeleagă neapărat indicarea unui texte de lege sau a unui principiu de drept în termenii consacraţi de legiuitor, ceea ce înseamnă o îndepărtare de orientarea doctrinară şi jurisprudenţială anterioară conform căreia era suficientă o expunere din care să rezulte elementele uni text de lege sau principiu pe care reclamantul nu ar fi fost obligat a-l indica sau că ar fi suficientă enunţarea unor împrejurări care ar permite instanţei să dea calificarea juridică corespunzătoare.

Astfel, deşi se arată că noul cod a realizat o codificare a instituţiei nulităţii actelor de procedură pe baza regulilor şi principiilor fundamentale în materie astfel cum s-au dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă[52], totuşi se omite aspectul esenţial că desfăşurarea procesului civil are, în prezent, o cu totul altă configuraţie, în care judecata este precedată de o etapă administrativă cu reguli proprii, fiind normal ca fiecare stadiu să fie guvernat de normele excepţionale ce o caracterizează (şi deci derogatorii de le cele generale, care aici ar fi art. 174-179).

Oricum, chiar şi opiniile care leagă anularea cererii de existenţa unei vătămări sau de nerespectarea unei cerinţe esenţiale ignoră împrejurarea că de lege lata, se consideră că nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la cerinţe legale extrinseci actului de procedură (art. 176 pct. 6), renunţându-se la concepţia conform căreia, în raportul fond-formă, nu se poate acorda prioritate formei faţă de conţinut pentru a nu sacrifica conţinutul, prin exces de formalism, căci aceasta ar fi un act contrar înfăptuirii justiţiei[53].

Revenind la necesitatea precizării motivelor de drept, în etapa administrativă nu se poate pune problema adecvării acestora la situaţia de fapt descrisă de reclamant; cu alte cuvinte, dat fiind caracterul necontradictoriu al regularizării cererii de chemare în judecată (nu întâmplător, în toate procedurile ţinând de această instituţie, pârâtul nu este citat niciodată), atunci când are îndoieli cu privire la temeiul juridic al acţiunii, instanţa nu poate pune în discuţie (doar a reclamantului?) această problemă[54], chiar dacă această inoportunitate este de domeniul evidenţei.

Consecinţa firească a acestei constatări este ceea că, dacă formal, reclamantul a indicat un text de lege (şi aici este avut în vedere, în principal, unul de drept substanţial) sau un principiu de drept, exigenţa art. 194 lit. d) este satisfăcută, iar cererea nu se poate anula, nici măcar atunci când legea invocată nu are absolut nicio contingenţă cu situaţia de fapt descrisă de petent.

Art. 194 lit. e) îl constrânge pe reclamant să indice dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; teza a II-a a textului analizat impune un anumit conţinut al cererii atunci când reclamantul solicită anumite probe a căror administrare îi este la îndemână: înscrisuri, interogatoriul pârâtului pentru situaţiile reglementate de art. 355 şi 356 şi martori (nu şi pentru celelalte mijloace de probă prevăzute de art. 250[55]).

O primă subliniere trebuie făcută asupra aspectului că lit. e) instituie două obligaţii, care se află într-o legătură de conexitate consecventională: 1) de a preciza dovezile care, în opinia reclamantului, ar putea conduce la admiterea întregii acţiunii[56] şi, dacă s-au propus probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului sau martori, 2) să alăture cererii copii de pe înscrisurile deja solicitate ca probe, certificate de parte pentru conformitate cu originalul (eventual traduse), în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, plus un exemplar pentru instanţă; să ataşeze cererii de chemare în judecată interogatoriul ce se vrea luat pârâtului persoană juridică sau părţii aflate în străinătate; să arate numele, prenumele şi adresa martorilor, inclusiv, dacă este cazul, adresa electronică sau alte coordonatele de identificarea ale acestora precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.

Din perspectiva acestei distincţii, instanţa trebuie să-şi îndrepte atenţia, în primul rând, asupra îndeplinirii primei obligaţii, aceea de a propune probe[57], şi, dacă cererea de chemare în judecată nu are astfel de solicitări, să se atragă atenţia reclamantului asupra îndatoririi de a-şi completa acţiunea[58].

Aceasta pentru că textul cuprinde formulări de genul „când reclamantul doreşte să îşi dovedească”, „când se va cere dovada cu martori” care impun instanţei un demers logic în doi paşi: să cerceteze dacă reclamantul a propus vreo probă şi apoi, prin prisma acestei solicitări, să verifice dacă este facilitată de reclamant respectarea dreptului la apărare al pârâtului şi verificarea admisibilităţii probelor de către instanţă.

Mai trebuie evidenţiat că nu valorează respectarea obligaţiei de a propune probe[59], prin cererea de chemare în judecată, solicitări de genul „acte, interogatoriu şi martori” (eventual, „şi orice alte probe a căror necesitate ar reieşi din dezbateri”), pentru că, în viziunea art. 194 lit. e), reclamantul trebuie să indice – prin număr de înregistrare, data emiterii, organul emitent etc. – pe care anume înscris se bazează pretenţiile sale, să arate căruia dintre pârâţi solicită să i se ia interogatoriul[60] sau pentru care dintre capetele de cerere ori să precizeze expres numărul şi numele martorilor[61].

Analiza practicii judiciare a relevat că nerespectarea prevederilor art. 194 lit. e) se numără printre cel mai des invocate cauze de anulare a cererilor de chemare în judecată în procedura regularizării, astfel că înţelesul acestei norme trebuie lămurit mai ales că, referitor la probe, există mai multe texte cea ar putea avea o incidenţă ipotetică precum art. 149, art. 177, art. 242, art. 254, art. 256.

Trebuie subliniat din nou că aceste norme nu produc efecte în faza administrativă a procesului civil (etapă care începe cu înregistrarea cererii la instanţă – art. 192 alin. 2[62] – şi se finalizează cu fixarea prin rezoluţie a primului termen de judecată – art. 201 alin. 3) pentru că, indiferent dacă sunt situate în Cartea I „Dispoziţii generale” sau în Cartea a II-a „Procedura contencioasă”, anumite soluţii legale nu sunt aplicabile, deoarece presupun sine qua non o regulată sesizarea a instanţei (ceea ce înseamnă depăşirea etapei art. 200).

Apoi, impunând respectarea anumitor condiţii[63] pentru care s-a stabilit şi o sancţiune necondiţionată, de aplicare imediată, s-ar ajunge pe cale de interpretare, la golirea de conţinut a instituţiei verificării şi regularizării cererii, dacă, ori de câte ori reclamantul nu a făcut-o, instanţa ar trebui: să întocmească din oficiu copii de pe cerere şi înscrisurile de care reclamantul înţelege a se folosi în proces (art. 149 alin. 4[64] şi art. 150), să facă verificări privind adresa ori alte elemente de identificare ale pârâtului, să ceară extras din registrul public privind împuternicirea reprezentanţilor persoanelor juridice de drept privat, valoarea impozabilă a obiectul cererii, să obţină extrasul ori certificatul de carte funciară prin în temeiul dreptului de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deţinute de autorităţi şi instituţii publice (art. 154 alin. 8).

În plus, nici sancţiunea decăderii reclamantului din probă, nici cea a suspendării judecăţii[65] (la care se adaugă, pentru identitate de raţiune, argumentele privind existenţa unei vătămări doar în persoana reclamantului şi posibilitatea existenţei unui înţelegeri privind probele ori a unui acord expres de încuviinţare a probelor propuse tardiv) nu interesează în procedura art. 200 pentru că, efectiv, anumite drepturi şi obligaţii ale părţilor şi, respectiv, atribuţii ale instanţei, deşi născute, nu pot fi exercitate/îndeplinite decât după primul termen de judecată.

În fine, un alt argument – este drept mai îndepărtat şi oarecum indirect, dar suficient de convingător – al inaplicabilităţii sancţiunii decăderii din posibilitatea de a propune probe în detrimentul sancţiunii anulării îl reprezintă reglementarea conţinutului  cererii de apel.

Conform art. 470 alin.1 lit. c) şi lit. d), cererea de apel trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul şi probele invocate în susţinerea apelului – pentru care se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e) – cerinţe prevăzute, în mod expres, sub sancţiunea decăderii.

Şi în cazul cererii de apel s-a reglementat o procedură verificare a conţinutului în urma căreia, dacă se constată lipsuri, trebuie să se ceară apelantului să o completeze sau să o modifice înăuntrul termenului de apel sau în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel. Spre diferenţă procedura art. 200, la art. 470 alin.3 nu s-a stabilit şi o sancţiune distinctă pentru cazul în care apelantul nu ar da curs solicitării instanţei, astfel că se aplică măsura decăderii, potrivit art. art. 470 alin.2, art. 476 alin.2 şi art. 478 alin.2.

Or, ar fi absurd ca pentru situaţii premisă identice – indicarea probelor invocate în susţinerea cererii/apelului, cu aplicarea art. 194 lit. e) – dar pentru care s-au stabilit sancţiuni distincte anulare, respectiv, decădere să se ajungă, pe cale de interpretare, la inaplicabilitatea sancţiuni anulării de la art. 200, preferându-se decăderea, cu atât mai mult cu cât, atunci când legiuitorul a urmărit incidenţa pedepsei decăderii a statuat-o în mod expres[66].

Deşi pare contrar unor reguli  de desfăşurare a procesului civil (care ar avea o aplicabilitate generală) şi moştenirii juridice a vechiului cod de procedură, totuşi trebuie avut în vedere că, în această fază, legiuitorul a introdus o modificare radicală (acest caracter ieşind din sancţiunea edictată) modului de judecată, stabilind un prim filtru de analiză necontencioasă a conţinutului aparent, privitor la formă, al cererii de chemare în judecată în care, printr-o modalitate specifică de exercitare a rolului activ al  instanţei (art. 200 alin. 2), fie se rânduieşte conţinutul cererii cu concursul reclamantului care rămâne titularul suveran al cuprinsului acestuia, fie se împiedică judecata – ca o modalitate de a pedepsi atitudinea refractară a petentul care, deşi sesizat de instanţă în modalitatea cea mai energică, refuză să se conformeze îndrumărilor formale ale acesteia.

De aceea, procedura verificării şi regularizării cererii are un scop[67] şi o raţiune care pot fi înţelese prin aplicarea atentă, ţinând seama de aceste diferenţe – ce ar putea părea delicate – ale concepţiilor privind sancţiunea nulităţii cererii, posibilitatea acoperirii eventualei vătămări produse prin introducerea unei cereri informe ş.a., instituţii care se vor regăsi deplin numai în faza judecăţii când, după îndeplinirea cerinţelor de formă, instanţa şi ceilalţi participanţi la judecată pot invoca nulităţi, decăderi şi alte sancţiuni, inclusiv cu privire la cerere.

După cum am arătat anterior, această confuzie este generată (sau măcar întreţinută) de art.196 al cărui conţinut este pe bună dreptate criticat în doctrină[68] şi care beneficiază de o nefericită amplasare, chiar în apropierea textului care reglementează procedura regularizării cererii (art. 196 şi art. 200 făcând trimitere reciprocă unul la celălalt – modalitate de reglementare nu foarte des uzitată, ea însăşi de natură a întări legătura dintre cele două articole), dar folosind o terminologie diferită când se vorbeşte despre sancţiunea incidentă.

Totuşi, art.196 are virtuţile lui, în sensul că face o anumită diferenţiere între categoriile de cerinţe ale cererii de chemare în judecată, stabilind pentru o categorie limitată şi sancţiunea ce poate interveni într-un text de aplicabilitate generală, nu doar cererii de chemare în judecată, dar tuturor actelor de procedură care se fac sub forma prevăzută de art. 194 (intervenţia voluntară principală şi cererea e chemare în garanţie).

Contrar opiniei conform căreia elementele enumerate la art. 196 alin. 1 ar avea caracter dispozitiv şi că lipsurile cererii ar pute fi invocate numai de către pârât[69], trebuie acceptat că existenţa, în  cererea de chemare în judecată, a elementelor esenţiale depăşeşte interesul privat al pârâtului, nefiind permis ca rolul instanţelor să fie încărcat cu cereri care, în lipsa unor asemenea elemente, să nu poată fi rezolvate[70].

Această concluzie este importantă pentru că, dacă s-a depăşit etapa regularizării cererii, iar dispoziţiile instanţei de completare sau modificare a cererii nu au fost urmate şi, din orice motiv, nu s-a ajuns la anularea cererii, pârâtul poate invoca oricând nulitatea cererii, dacă neregularităţile privesc numele părţilor, obiectul cererii, motivele de fapt ori semnătura părţii sau a reprezentantului şi, în condiţiile art. 178 alin. 3, anulabilitatea acesteia, dacă neregularităţile privesc orice alte cerinţe sau decăderea, dacă lipsurile se referă la probatorii, fără însă a putea cere instanţei să aplice sancţiunea anulării cererii care se putea dispune în faza administrativă a verificării şi regularizării cererii, deoarece odată epuizată aceasta, procesul nu se mai poate întoarce la faza iniţială.

Aşadar, rezultă că deosebirea dintre elementele esenţiale şi cele neesenţiale are sens doar când procedura art. 200 a fost deja parcursă şi, problema anulării cererii nu s-a pus (adică judecătorul nu a observat că reclamantul nu a complinit lipsurile învederate sau a apreciat eronat că acesta a respectat solicitarea de modificare/completare, trecând la comunicarea cererii informe conform art. 201 alin. 1) sau art. 200 nu era incident, cum este cazul cererii de intervenţie voluntară principală şi al cererii de chemare în garanţie, când fiind formulate într-un proces aflat în faza de judecată, părţile împotriva cărora s-au introdus aceste cereri, pot invoca direct neregularităţile referitoare la conţinutul acestora, în condiţiile legii, în funcţie de motivul de nulitate conform distincţiilor de la alin. 1 şi alin. 2 ale art. 178.

O discuţie distinctă – pentru că o astfel de condiţie nu este prevăzută între elementele obligatorii ale cereri de chemare în judecată şi nici în trimiterea art. 200 alin. 1 la art. 194-197 – trebuie făcută din perspectiva anexării la actul de sesizare a dovezi de îndeplinire a procedurii prealabile.

De lege lata există puţine cazuri prin care anterior sesizării instanţei  reclamantul trebuie să parcurgă o procedura prealabilă dar, indiferent de caracterul ei obligatoriu sau facultativ, ori de caracterul absolut ori relativ al nulităţii reieşi din lipsa acestei proceduri, neregulata sesizare a instanţei nu poate fi verificată şi nici un fel de soluţie privind anularea cererii pe calea procedurii regularizării cereri de chemare în judecată nu se poate dispune[71].

Deoarece verificarea parcurgerii procedurii prealabile ar putea avea drept consecinţă, în cazul în care se constată încălcarea art. 193 invocarea unei excepţii de procedură[72] iar nu verificarea unui aspect formal al cuprinsului cereri de chemare în judecată – care nu s-ar încadra în prevederile art. 194 lit. d), chiar dacă textul vorbeşte despre „dovada parcurgerii…” – , completul nu poate anula cererea în etapa art. 200 ci, doar în faza judecăţii, urmare a admiterii excepţiei potrivit procedurii art.245-248, se poate pronunţa o sentinţă de respingere a cererii pentru lipsa parcurgerii procedurii prealabile (nu soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă[73] sau prematură[74], de anulare a cererii[75] sau de suspendare a judecăţii[76]).

Un alt motiv pentru care instanţa ar putea ajunge la anularea cererii de chemare in judecată este cazul prevăzut de art. 197 privind obligativitatea timbrării cererii, ipoteză pentru care s-a stabilit expres că dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii, netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrăgând anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii.

Deoarece problemele care vizau corelarea obligatei de timbrare cu dispoziţiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată au fost deja analizate[77], consider utilă adăugarea anumitor considerente proprii referitoare la ipoteza în care, paralel cu procedura regularizării cererii, reclamantul a iniţiat şi proceduri care aveau drept rezultat tocmai fixarea în mod definitiv a taxei judiciare de timbru, respectiv cererea de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru (art. 33 alin. 2 din OUG 80/2013) şi cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 39 alin. 2 din OUG 80/2013).

Reţinând concluzia autorului conform căreia, după comunicarea respingerii cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru (adică o soluţie care menţine măcar în part obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru fie prin reducerea cesteia fie prin eşalonarea plăţii) sau respingerii cererii de reexaminare sau admiterii numai în parte (adică o soluţie care menţine obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru) va curge un nou termen de 10 zile pentru plata taxei (art. 33 alin. 2 din OUG 80/2013), mai adaug la aceasta, pentru identitate de raţiune, situaţia cererii prin care reclamantul cere ajutor public judiciar sub forma plaţii onorariului pentru asigurarea reprezentării/asistenţei juridice printr-un avocat numit sau ales când, din nou, va curge un nou termen de 10 zile pentru plata taxei.

Concret, în cazul în care reclamantului îi sunt comunicate anumite lipsuri ale cererii sale, instanţa nu poate trece la anularea acestei dacă, în termenul de 10 zile, reclamatul formulează o cere ajutor public judiciar sub forma plaţii onorariului pentru asigurarea reprezentării sau asistenţei juridice printr-un avocat.

Aceasta, deşi nu există o prevedere expresă, ca în cazul obligaţiei de plată a taxe judiciare de timbru (art. 33 alin. 2 teza finală din OUG 80/2013) sau în cazul cererii de ajutor public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac (art. 13 din OUG 51/2008); totuşi, imperative ţinând de respectarea dreptului la apărare (art. 13 care face vorbire despre dreptul părţile de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii în tot cursul procesului – deci, şi după înregistrarea acţiunii până la finalizarea verificărilor conform art. 200) opresc instanţele să dea o semnificaţie juridică lipsei răspunsului reclamantului în sensul modificării sau completării cererii, atât timp cât nu au certitudinea posibilităţii de înţelegere a obligaţiilor juridice şi a asumării consecinţelor neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestor obligaţii (existenţa factorului intelectiv şi volitiv constituind premisa oricărei sancţiuni civile, inclusiv nulitatea).

Ar mai trebui rezolvate anumite situaţii practice legate de modalităţile de soluţionare a acestui tip de cereri.

Dacă, în mod realist, formularea unei cereri de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru poate fi cunoscută imediat judecătorului care a verificat cererea[78], pentru că se soluţionează de acelaşi complet învestit cu cererea de chemare în judecată (per a contrario, art. 39 alin. 2 din OUG 80/2013 şi art. 15 alin. 3 din OUG 51/2008), în cazul formulării unei cereri de cereri de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru sau a unei cereri de reexaminare împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar, competenţa de soluţionare aparţine unui alt complet, ceea  ce ar fi de natură să impietează asupra posibilităţii judecătorului iniţial învestit (şi care are de cercetat regularizarea) despre acest impediment care îl împiedică să procedeze la anulare.

Dacă reclamantul foloseşte serviciile poştale sau servicii specializate de curierat între depunerea în termen şi efectiva receptarea cererii ar putea trece o perioadă de timp; dacă în acest interval instanţa procedează la anularea cererii, cred că în cadrul cereri de reexaminare se poate pune cu succes problema dispunerii eronate a anulării, indiferent de soluţia care s-ar pronunţa asupra cereri de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru (care ar trebui judecată, fiind fără relevanţă că cerere a fost deja anulată, cu condiţia dovediri de către reclamant a depunerii cereri de reexaminare), pentru că, efectiv nu începuse să curgă termenul pentru complinirea lipsurilor.

Procedura verificării

Art.200 alin.2 obligă instanţa ca, în situaţia în care cererea nu îndeplinea una sau mai multe cerinţe ale art. 194-197, să îi fie comunicate reclamantului în scris lipsurile, termenul în care poate face modificarea sau completarea, precum şi sancţiunea care s-ar putea aplica în cazul în care nu se aduc la îndeplinire măsurile dispusă de instanţă.

Textul comentat vorbeşte despre o comunicare în scris, ceea ce înseamnă o îndepărtare de practică încetăţenită sub puterea vechiului Cod de procedură civilă în care părţile erau înştiinţate prin citaţie despre anumite lipsuri ale cererii sau despre necesitatea îndeplinirii anumitor obligaţii legale (semnarea cererii, depunerea unui exemplar pentru comunicare, timbraj etc.)

Apoi, vorbind despre o comunicare, art. 200 alin.2 presupune, implicit, întocmirea un act de procedură despre a cărui existenţă trebuie înştiinţat reclamantul.

Deoarece prin act de procedură se înţelege orice manifestare (operaţiune juridică sau înscris) făcută pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţă, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală[79], trebuie făcută o distincţie între operaţiunea juridică a instanţei prin care se constată anumite carenţe ale cererii şi înscrisul care este comunicat reclamantului.

Deşi legea nu o prevede expres[80], sunt de părere că este imperios necesar ca judecătorul, la momentul „verificării”, să consemneze în scris lipsurile cererii, nu neapărat şi termenul de soluţionare şi sancţiunea pentru că acestea sunt invariabil determinate de lege; aceasta se va concretiza tot printr-o rezoluţie scrisă pe acţiune, rezoluţie în care se stabilesc minusurile actului de învestire şi se dispune comunicarea acestora reclamantului.

Din punctul de vedere al înscrisului în care se menţionează aceste lipsuri şi care este comunicat reclamantului, acesta poate fi o adresă[81], proces verbal, comunicare etc. al cărui conţinut este precis determinat de art.200 alin.2 şi art. 33 alin.2 din O.U.G. nr. 80/2013.

Acest ultim text[82], dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. 2 teza I din Codul de procedură civilă, obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Prin aceeaşi comunicare[83], instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

Prin faptul că art. 33 alin. 2 impune încunoştinţarea reclamantului  despre două obligaţii distincte „a timbra” şi „a transmite instanţei dovada”, se pune capăt unei destul de răspândite practici prin care partea (nu întotdeauna inocentă) aştepta anularea cererii/căii de atac pentru ca apoi să conteste la instanţa superioară soluţia, arătând că a achitat taxa judiciară de timbru, dar a omis ori nu a ştiut că trebuia să înainteze şi dovada instanţei.

Acelaşi text mai vorbeşte despre înştiinţarea reclamantului de posibilitatea de a formula o cerere de acordare a „facilităţilor de plată a taxei judiciare de timbru” fixând şi un termen foarte scurt pentru exercitarea acestui drept.

Deşi textul este foarte bine venit pentru că OUG nr. 51/2008 şi Legea nr. 146/1997 nu prevedeau termen pentru formularea cererilor de acordare a persoanelor fizice, respectiv, persoanelor juridice beneficiul unor reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxei judiciare de timbru[84], totuşi mai subzistă anumite imprecizii de natură a conduce, în continuare, la tergiversarea procesului.

Astfel, în ordonanţa de urgenţă privind taxele judiciare de timbru se păstrează distincţia existentă şi în legislaţia anterioară între înlesnirile acordate persoanelor fizice care sunt cererile de ajutor public judiciar, care se fac în temeiul OUG nr. 51/2008 şi cele acordate persoanelor juridice, care sunt cereri de facilităţi; mai mult, între cele două tipuri de solicitări există şi diferenţe de conţinut, nu doar de titulatură, pentru că, din enumerarea tipului de facilităţi de care ar putea beneficia persoanele juridice rezultă că acestora nu le pot fi acordate scutiri de la plata taxei judiciare de timbru (interpretarea sistematică a alin.1 şi 2 ale art.42).

Cu toate acestea, apreciez că sintagma „cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru” acoperă ambele tipuri de înlesniri, fără distincţie că se acordă persoanelor fizice sau persoanelor juridice pentru că art. 33 alin. 2 din OUG nr. 80/2013 nu face în vreun fel distincţie în funcţie de calitatea reclamantului. În plus, art. 33 este situat într-o parte a ordonanţei care  îndreptăţeşte aprecierea că este normă cu caracter general; în fine, după ce art. 43 vorbeşte despre facilităţi ce se pot oferi persoanelor juridice, textele următoare cuprind soluţii normative care sunt deopotrivă aplicabile cererilor de ajutor public judiciar şi cererilor de acordare facilităţi (art. 43 alin. 1, art. 44 alin. 1 şi 3), astfel că se poate considera că art. 33 alin. 2 vizează atât instituţia ajutorului public judiciar, cât şi cea a facilităţilor pentru persoanele juridice[85].

Termenul de modificare/completare

După ce se întocmeşte actul procedural care conţine constatările completului privind deficienţele cererii, acesta trebuie comunicat reclamanţilor conform regulilor de la art. 153 şi urm. şi, de la data recepţionării stabilite conform art.165, curge termenul de zece zile de complinire sau modificare a acţiunii, a cărui împlinire se va calcula conform art. 181-183, fiind incidente cazurile de întrerupere prevăzute de art. 184 alin. 3 şi 4 precum şi instituţia repunerii în termen prevăzută de art. 186.

Termenul stabilit de art. 200 alin. 2 este un termen imperativ (preremtoriu) înlăuntrul căruia trebuie îndeplinită obligaţia de modificare/completare[86], un termen legal, a cărui întindere este determinată de lege, care nu poate fi prelungit sau scurtat de instanţă[87] şi un termen absolut (pentru că nerespectarea lui afectează validitatea actelor de procedură[88].

În ceea ce priveşte conţinutul obligaţiei de „complinire sau modificare” dacă din perspectiva constatării unor „lipsuri”, noţiunea de complinire are un înţeles manifest, respectiv a întregi, a adăuga la conţinutul sau anexele cererii, sensul obligării de a modifica nu este chiar atât de limpede.

Oricum nu poate fi vorba despre modificările pe care reclamanţii le-ar putea face în temeiul art. 204 alin. 1[89] pentru că folosirea acestei facultăţi conferite reclamantului reprezintă o manifestare a disponibilităţii procesului civil prin care reclamantul poate hotărî asupra tuturor elementelor cererii sale potrivit propriilor sale interese, interese ce nu sunt, sub nicio formă, la aprecierea instanţei.

Natura completărilor sau modificărilor poate varia în funcţie de lipsurile sesizate de judecător, astfel că, împreună cu o cerere formulată conform art. 148, se pot înainta instanţei, în numărul prevăzut de art. 149, copiile certificate ale înscrisurilor de care partea vrea să se folosească în cauză, se poate depune o listă[90] cu martorii pe care reclamantul îi propune spre audiere (evident în numărul de exemplare impus de art. 149), se poate trimite înscrisul care face dovada calităţii de reprezentant, extrasul de carte funciară sau certificat emis de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, se poate de pune o cerere prin c are să se precizeze domiciliul ales în România al reclamantului care  locuieşte în străinătate etc. toate în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare şi un exemplar pentru instanţă.

Alte modificări ale cererii de chemare în judecată, precum semnarea sau indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea,  presupun o refacere în întregime a acesteia, astfel că acoperirea lipsurilor se va face prin depunerea unei noi cereri de chemare în judecată cu conţinut nou, care să respecte solicitările judecătorului[91].

Anularea cererii

Dacă obligaţia de completare sau modificare nu este îndeplinită în termen, instanţa este obligată să anuleze cererea informă printr-o încheiere pronunţată în camera de consiliu, la o dată ce nu are semnificaţia unui termen de judecată şi care poate fi stabilit de către complet, oricând după ce se poate constatata pe baza procesului verbal de efectuare a comunicării, că s-a depăşit termenul de zece zile[92].

După cum s-a arătat[93], contrar regulii privind citarea părţilor (art. 14 şi art. 153), în cazul încheierii prevăzute de art. 200 alin. 3, este evident că aceasta va fi pronunţată fără citarea părţilor, întrucât ne aflăm procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin ipoteză, de existenţa cererii, iar un argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. 6 care se referă în mod expres la citarea reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin. 3 nu este nevoie de citare.

Cu toate că acesta pare a fi înţelesul textului comentat încă de la prima citire[94] (fără a fi  nevoie de a fi încadrat printre Big four pentru a putea emite o opinie în acest sens), au existat autori[95] care afirmă categoric că citarea reclamantului este obligatorie pentru termenul (?) la care instanţa ar urma să se pronunţe asupra anulării, având în vedere principiul enunţat de art. 153 care stabileşte, ca regulă, obligaţia instanţei de a cita părţile, excepţiile urmând a fi prevăzute în mod expres de lege, procedura necontencioasă nu ar trebui aplicată deoarece face parte din altă carte a NCPC şi pentru că raţiunea privind asigurarea posibilităţii reclamantului de a-şi exercita dreptul la apărare impun citarea.

În primul rând, consider util a respinge tendinţa[96] de a aprecia că în  cazul art. 200 este vorba despre o procedură necontencioasă.

Este adevărat că, în cursul desfăşurării procedurii contencioase, anumite situaţii pot fi rezolvate prin procedura necontencioasă (spre ex. eliberarea unei copii de pe încheierea de şedinţă) însă, întotdeauna, este vorba despre cereri fără consecinţe asupra judecăţii în curs, deci de solicitări în primul rând distincte şi apoi pur incidentale.

Tendinţa de a încadra etapa verificărilor şi regularizării cererii în procedura necontencioasă este produsul reticenţei de a accepta că se poate ajunge la anularea cererii fără citarea reclamantului (deşi şi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă puteau pronunţa soluţii asemănătoare privitoare la temeinicia unor cereri introduse pe cale de ordonanţă preşedinţială sau de instituire a sechestrului asigurător) şi a inaptitudinii de a sesiza că, în NCPC, procesul are o etapă administrativă/scrisă şi o etapă de judecată (cu faza cercetării şi faza dezbaterilor) cu reguli proprii.

De aceea, argumentele lipsei citării reclamantului pentru analizarea problemei anulării cererii nu trebuie căutate printre textele vizând procedura necontencioasă.

Cu toate acestea, în raport de principiul stabilit de art. 14 şi 153 (care statuează categoric că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri[97] decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel, pentru înlăturarea oricăror dubii, ar fi fost necesară o reglementare mai clară, care să prevadă expressis verbis că încheierea de la  art. 200 alin. 3 se dă fără citarea reclamantului.

În această conjunctură, pe lângă argumentul foarte pertinent de interpretare coroborată a alin. 3 şi alin. 6 a art. 200[98], în favoarea opiniei că încheierea de anulare se dă fără citarea reclamantului joacă şi alte argumente.

Astfel, în etapa administrativă, obligaţia de citare a părţilor nu se naşte automat, odată cu introducerea cererii, ci abia după finalizarea eventualei proceduri a regularizării, după comunicarea cererii şi comunicarea întâmpinării – art. 201 alin. 3; aceasta şi pentru că, în art. 200 şi 201, legiuitorul vădeşte rigurozitate şi consecvenţă în utilizarea termenilor arătând că lipsurile se comunică în scris (art. 200 alin. 2), cererea se comunică părţilor, întâmpinarea se comunică de îndată (art. 200 alin. 2 şi, respectiv 3) şi, niciodată până la momentul fixării primului termen, nu se vorbeşte despre citare.

Aşa stând lucrurile, rezultă că situaţia art. 200 alin .6 este de strictă interpretare, iar regula citării părţilor nu este incidentă pentru că, pur şi simplu, anumite drepturi şi obligaţii ale instanţei şi părţilor, deşi născute încă de la introducerea cererii, au o existenţă latentă, putându-se manifesta abia în cadrul procesual rezultând după stabilirea primului termen de judecată.

Apoi, art. 200 alin. 6 prevede că sunt motive de reluare a procedurii administrative doar situaţiile în care anularea a fost dispusă eronat sau neregularităţile au fost înlăturate în termen; textul nu are în vedere şi situaţiile în care reclamantul nu ar fi fost citat la judecata anulării, deşi ipoteza lipsei citării este una căreia legiuitorul îi acordă o atenţie deosebită în materia apelului (art. 480 alin. 3) şi recursului (art. 498 alin. 2) şi pentru care apreciază că se impune o nouă judecată de către instanţa care a comis această neregularitate.

Or, faţă de constatarea că nelegala citare nu constituie un motiv de admitere a cererii de reexaminare[99], nu se poate aprecia că anularea cererii conform art. 200 alin. 3 se poate dispune numai cu citarea reclamantului.

Mai trebuie adăugat că nici raţiunile privind garantarea dreptului la apărare nu subzistă, atât timp cât acest drept este realizat exclusiv pe calea cererii de reexaminare; în plus, citarea este inutilă pentru că reclamantul nu poate depune atunci completările sau modificările dispuse, întrucât putea să le înainteze instanţei doar în termenul de 10 zile, prin ipoteză depăşit la momentul analizării incidenţei sancţiunii anulării şi nici nu sunt necesare argumentele pe care reclamantul le-ar poate aduce în faţa instanţei pentru a de convinge că viciile indicate de aceasta în legătură cu cererea de chemare în judecată nu sunt reale, pentru că acestea apărări pot fi fructificate exclusiv pe calea cererii de reexaminare, trebuind subsumate  motivului „anularea dacă aceasta a fost dispusă eronat”.

În fine, aplicarea principiului citării părţilor ar avea consecinţe aberante pe care promotorii acestei poziţii nu le-au sesizat sau le-au ignorat: „citarea sau înfăţişarea părţilor” înseamnă efectiv citarea tuturor acelora care au calitatea de parte în proces, deci şi pârâtul; or, este absurd a se considera că pârâtul ar trebui citat la pronunţarea încheierii de anulare, dar nu şi la judecata cererii de reexaminare.

Încheierea de anulare

Soluţia de anulare a cererii informe se dispune printr-o încheiere a instanţei. Art.200 nu conţine prevederi referitoare la conţinutul acestei încheieri, dar aceasta nici nu era necesar, cuprinsul actului instanţei rezultând din textele generale privind hotărârile judecătoreşti (art. 424 şi urm.).

Astfel, încheierea ar trebui să cuprindă într-o formă adaptată specificului procedurii, printre altele, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor (art. 425 alin. 1 lit. b).

De aceea, este complet nelegală maniera în care unele instanţe[100] redactează încheierea de anulare fără a preciza care au fost minusurile învederate reclamantului şi care au condus la această soluţie; rigorile redactării încheierilor – ce trebuie deopotrivă respectate de judecători, indiferent de situaţia că hotărârea nu poartă numele de sentinţă – impun ca acestea să conţină lipsurile care i-au fost învederate reclamantului, situaţia că acesta a fost înştiinţat despre neregularitatea cererii sale, arătarea scurgerii termenului legal şi, eventual, motivele pentru care anumite completări nu au putut fi apreciate ca satisfăcând cerinţele art. 194-197.

Este drept că lucrările dosarului în care s-a pronunţat încheierea de anulare vor putea fi cercetate de instanţa investită cu cererea de reexaminare şi de partea care a formulat-o, însă o motivare completă ţine nu numai de asigurarea dreptului la apărare a părţii (sub forma luării la cunoştinţă a motivelor de anulare) dar şi de prestigiul justiţiei, tot mai des şi uşor sacrificat pe altarul celerităţii actului de justiţie, uitându-se însă că motivarea unei hotărâri este, din perspectiva dreptului la un proces, echitabil, cel puţin la fel de importantă ca imperativul soluţionării pricinii în termen rezonabil.

Art. 425 mai impune o discuţie din perspectiva alin. 3 care include printre menţiunile obligatorii ale hotărârii pe aceea că, atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, să se arate şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Prima observaţie este că NCPC nu a preluat soluţia existentă în vechiul cod la art. 261 pct. 7 de arătare a căii de atac şi a termenului în care se poate exercita; interpretarea istorico-tehnologică conduce la rezultatul categoric – dar oarecum echivoc -, că sub imperiul legii noi, indiferent de calea de atac susceptibilă de utilizare, nu mai este obligatorie precizarea termenului de exercitare.

Apoi, faţă de caracterul precis al textului, indicarea căii de atac este obligatorie doar pentru situaţia apelului şi recursului; însă, pentru că acestea sunt căi de atac uzuale, ale dreptului comun, nu consider greşită practica unor instanţe[101] de a indica în încheierea de anulare şi faptul că cererea de reexaminare se depune la instanţa care a pronunţat încheierea care se vrea anulată.

Aceasta pentru că, deşi cererea de reexaminare este calificată o cale de atac sui-generis[102], totuşi este o modalitate de contestare normală, obişnuită a măsurii anulării, astfel încât ar putea fi catalogată ca o cale de atac comună în situaţia art. 200 (fără a se încadra în noţiunea legală de cale de atac ordinară); de aceea, deşi nu riguros legale, încheierile care cuprind menţiuni precum „cu drept de reexaminare în 15 zile de la comunicare care se depune la …” nu sunt fundamental greşite.

Şi încheierea de anulare este supusă principiului legalităţii căii de atac reglementat de art. 457, conform căruia hotărârea este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Din perspectiva articolului comentat, interesante par a fi efectele alin. 2 şi 3, astfel că dacă exercită calea de atac eronat menţionată în cuprinsul încheierii (spre exemplu se indică apelul ori recursul), instanţa trebuie să respingă ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege[103], iar hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar sau de instanţa care a anulat cererea va fi comunicată, din oficiu, reclamantului pentru exercitarea cererii de reexaminare prevăzute de lege .

Mai trebuie subliniat că dreptul părţii de a exercita din nou calea de atac legală  reapare doar atunci când eroarea este generată de cuprinsul hotărârii referitor la tipul căii de atac, nu şi cu privire la termenul de exercitare sau instanţa la care se depune, astfel că declararea căii în alt termen nu va împiedica asupra discutării tardivităţii, indiferent de cuprinsul încheierii şi nici nu va împiedica declinarea de competenţă la instanţa ce are atribuţia de a soluţiona cererea de reexaminare.

Mai trebuie spus că referirea din art. 200 alin. 2 la sancţiunea anulării nu are nicio legătură cu Cap .III, Titlul IV al Cărţii I „Nulitatea actelor de procedură”[104].

Aceasta pentru că anularea priveşte toate elementele cererii de chemare în judecată, inclusiv cele enumerate la art. 196 alin. 1[105], în lipsa cărora cererea „este nulă”; or, este greu de imaginat că legiuitorul a comis o flagrantă lipsă de consecvenţă, încurcându-se în terminologie în cadrul unor texte atât de apropiate.

În fapt, ceea ce s-a dorit a fost sancţionarea reclamantului nediligent care, nici după atenţionarea instanţei, nu a înţeles să respecte normele legale privind conţinutul obligatoriu al cererii de chemare în judecată şi, deoarece lipsirea de efecte a cererii se apropia cel mai mult de instituţia nulităţii[106], pedeapsa aplicată reclamantului a fost numită „anulare” fără ca, prin aceasta – în etapa administrativă -, să se facă trimitere în vreun fel la regimul nulităţilor procedurale[107].

Sau, astfel cum se afirmă categoric, distincţiile pe care art. 178 le face nu îşi au locul înainte de fixarea primului termen de judecată[108], fiind irelevant dacă elementul în legătură cu care se pune problema anulării este de natură a atrage nulitatea absolută (care ar pute fi invocată de instanţă) sau o nulitate relativă.

Cererea de reexaminare

Conform alin. 4 şi 5 ale art. 200, împotriva încheierii de anulare, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând motivat să se revină asupra măsurii anulării.

Din formularea textului, ce pare a accentua asupra adverbului cu sens restrictiv „numai”, ar reieşi că orice altă cale de atac ordinară sau extraordinară împotriva încheierii de anulare este exclusă.

Deoarece este o cale de atac specifică, acest mijloc este deschis indiferent de cadrul procesual în care s-a pronunţat încheierea de anulare şi indiferent dacă cererea care a fost anulată era susceptibilă sau nu de vreo cale de atac sau într-un alt termen; astfel, cererea de reexaminare care se poate formula în 15 zile de la comunicarea încheierii este admisibilă dacă cererea anulată avea ca obiect plata unei sume de bani până la 2.000 de lei, inclusiv (şi care, conform art. 94 pct. 2 era judecată în primă şi ultimă instanţă de judecătorie), ori cererea fusese introdusă pe calea ordonanţei preşedinţiale (pentru care calea de atac este apelul în 5 zile de la pronunţare/comunicare, conform art. 999).

Art. 200 alin. 4 nu face niciun fel de referire la conţinutul cererii de reexaminare, impunând doar condiţia motivării acesteia, fără a detalia dacă această motivare trebuie să cuprindă argumente de fapt şi de drept; de asemenea, nu se precizează obligaţia propunerii unor probe în susţinerea cererii de reexaminare.

Cu toate acestea, având în vedere situaţiile în care instanţa învestită cu cererea de reexaminare poate reveni asupra măsurii anulării, adică atunci când aceasta a fost „dispusă eronat” sau „dacă neregularităţile au fost înlăturare în termen”, motivarea şi probatoriul ar trebui să se circumscrie acestor două ipoteze legale (art. 206 alin. 6).

Prima observaţie care se impune din citirea alineatului 6 este că ipoteza anulării „eronate” cuprinde toate acele situaţii în care nu trebuie aplicată sancţiunea anulării, mai puţin aceea în care greşeala instanţei a constat în neobservarea situaţiei că cerinţele art. 194-197 fuseseră complinite în termen.

A doua observaţie este aceea că, deoarece ignorarea împrejurării că neregularităţile au fost înlăturate în termen este, în fapt, doar un caz de anulare eronată, rostul reglementării distincte a acestui motiv de revenire asupra măsurii anulării este de a accentua asupra caracterului determinant, absolut – care afectează validitatea actelor de procedură -, a termenului de 10 zile prevăzut de alineatul 2.

Deoarece conform art. 185 alin. 1, lipsa completărilor sau a modificarilor în termen atrage decăderea din exercitarea dreptului de a face aceste compliniri ale conţinutului cererii, alineatul 6 teza finală mai are o semnificaţie, aceea că împiedică în mod explicit instanţa să admită cererile de reexaminare în care se invocă situaţia că deşi expirase termenul, lipsurile ar fi fost acoperite fie înainte de pronunţarea încheierii de anulare, fie după aceea.

Oricum, şi în lipsa acestei ipoteze a alineatului 6 al art. 200, admiterea cererii de reexaminare nu era posibilă pentru că, potrivit art. 185 alin. 1 teza a II-a, actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate şi, conform art. 177 alin. 2 nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală

De aceea, este greşită opinia exprimată de un autor[109] care afirmă că, dacă neregularităţile au fost îndeplinite după expirarea termenului de 10 zile, dar înainte de anularea cererii, cererea de reexaminare se admite întrucât completul iniţial trebuia să dispună asupra anulării prin raportare la înscrisurile, conţinutul şi forma cererii existente la momentul pronunţării, cu aplicarea dispoziţiilor art. 177 alin. 3.

Opinia categorică pe care o exprim este aceea că sancţiunea anulării se impune indiferent de existenţa la dosar a completărilor tardive la cerere pentru că, aşa cum s-a arătat, regimul nulităţii de drept comun nu se aplică în procedura art. 200 şi pentru că, în cazul alinatului 3 nu este vorba despre  o „excepţie de nulitate” pentru că lipsurile privesc forma cererii (iar nu unele referitoare la dreptul la acţiune – situaţia s-ar putea încadra, totuşi, în ipoteza „neregularităţi privind procedura de judecată” – art. 245), constituie însăşi obiectul verificării instanţei (adică nu se analizează distinct de un fond al dreptului) şi aceste neregularităţi nu vor fi niciodată analizate conform procedurii de la art. 247- art. 248.

Revenind la motivarea cererii de reexaminare, reclamantul nemulţumit de soluţia anulării cererii sale şi care invocă înlăturarea în termen a neregularităţilor nu trebuie să invoce argumente de drept[110], ci doar să probeze că a îndeplinit măsurile dispuse de instanţă fie prin dovada de depunere a completărilor sau modificărilor la registratura instanţei la o dată care se găseşte în interiorul termenului (art. 182 alin. 2), fie prin recipisa oficiului poştal, înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, dacă depunerea a actului de procedură înăuntrul termenului prevăzut de art. 200 alin. 2 s-a făcut prin scrisoare recomandată la oficiul poştal la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare (art. 183).

Susţinerea şi motivarea ipotezei că anularea a fost „dispusă eronat” implică discuţii ale reclamantului privitor la normele de drept aplicabile (care se refereau fie la conţinutul cererii, fie la procedura de anulare) şi administrarea unor probe (care, în principiu, pot fi numai înscrisuri) pentru dovedirea anumitor circumstanţe faptice care ar putea conduce la catalogarea drept greşită a măsurii anulării[111].

Prima situaţie în care s-ar putea admite cererea de reexaminare ar fi aceea în care reclamantul invocă neregularităţi privind înştiinţarea sa despre obligaţia de completare sau modificare a cererii sau privind împlinirea termenului.

Se pot încadra în acest motiv cazurile în care reclamantul invocă oricare dintre situaţiile în care se poate aprecia că trimiterea comunicării prevăzute de art. 200 alin. 2 s-a realizat printr-o procedură nelegală, spre exemplu, la adresa părţii, deşi reclamantul avea o alegere de domiciliu/sediu conformă cu art. 158 alin. 1[112], ori s-a făcut la o altă adresă decât cea indicată în cerere sau când dovada de comunicare nu cuprinde menţiunile obligatorii ale art. 164 lit. a), c), d), e) sau f) prevăzute sub sancţiunea nulităţii ş.a.

În afară de aceste situaţii, în care termenul nu a început să curgă, ar mai putea fi incidente şi prevederile art. 184 alin. 3 şi 4 în cazurile în care reclamantul a decedat sau a decedat reprezentantul acestuia, iar comunicarea lipsurilor se făcea la adresa acestuia ori reclamantul este lipsit de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă şi  are o persoană care să îl reprezinte/asiste.

Cele mai complicate dezbateri le-ar putea provoca acea ipostază a „dispunerii eronate” a anulării când se invocă inexistenţa vătămării în cazul anumitor lipsuri ale cererii, caracterul formalist sau exagerat al sancţiunii anulării pentru cerinţe aparent insignifiante (spre ex.: indicarea CNP-ului), incidenţa unei alte sancţiuni (spre ex.: decăderea din posibilitatea de a depune probe), posibilitatea remedierii lipsurilor în cursul judecăţii.

Pentru argumentele expuse anterior, asemenea motive trebuie respinse de plano, pentru că ceea ce art. 200 vizează este forma cererii de chemare în judecată şi nimic mai mult, judecătorul având fie a constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art. 201 alin. 1), fie a anula cererea.

Când însă toate elementele cererii de chemare în judecată există (sau au fost completate de reclamant în termen), nu se poate dispune anularea acesteia pe motiv că – deşi instanţa a învederat reclamantului anumite neconcordanţe în conţinutul ei sau între cerere şi înscrisurile alăturate -, acesta nu s-a conformat solicitării instanţei care, în fapt, solicita reclamantului o modificare a unor menţiuni prezente.

Astfel, va trebui admisă cererea de reexaminare când reclamantul nu a făcut modificările privind indicarea pârâtului, dacă în acţiune era menţionată o astfel de persoană, dar din înscrisuri rezultă că nu există un raport juridic între reclamant şi pârât (spre ex.: se cere plata chiriei de la o anume persoană, iar contractul de închiriere viza o altă persoană), modificările privind indicarea obiectului acţiunii (spre ex.: dacă se cere nulitatea unui act juridic, dar se motivează prin rezoluţiunea acestuia), privind indicarea temeiului de drept (spre ex.: dacă se cere lăsarea în deplină proprietate şi posesie, dar se indică prevederile art. 1002-2004 NCPC) ş.a.

Este adevărat că, în exemplele imaginate, cererea de chemare în judecată apare ca imperfectă, însă lipsurile ei se referă la substanţă nu la formă şi nu pot fi cercetate de instanţă pe calea procedurii prevăzute de art. 200[113], ci doar de reclamant prin intermediul completării sau modificării cererii conform art. 204.

O altă situaţie de anulare eronată este aceea în care instanţa comunică reclamantului anumite lipsuri şi anulează cererea de chemare în judecată pentru altele.

Deoarece sancţiunea anulării implică un comportament culpabil al reclamantului[114], pentru a se pronunţa desfiinţarea cererii trebuie să se constate că reclamantul a avut cunoştinţă despre lipsurile cererii sale şi, cu toate că putea şi trebuia să facă completările cerute, nu a făcut-o în termenul legal.

Apreciez că nu se poate admite cererea de reexaminare în cazul în care reclamantul nu completează cererea cu elementele indicate de instanţă (sau o face decât parţial), iar în încheierea de anulare, instanţa – poate da o greutate suplimentară soluţiei sale – mai învederează noi lipsuri ale cererii de chemare în judecată, dar care nu fuseseră comunicate reclamantului; acest exces de zel al instanţei, deşi este, în fapt, într-o încălcare a legii, nu poate conduce la admiterea cererii de reexaminare, hotărârea de respingere fiind corectă chiar dacă se constată respectarea art. 200 numai pentru un element al cererii.

Se impune analizată problema lipsei cu desăvârşire a motivării cererii de reexaminare. În lipsa unei sancţiuni exprese a nulităţii (precum în cazul căilor extraordinare de atac – art. 489 alin. 1, art. 506 alin. 2 sau art. 511 alin. 4), dar şi lipsa unei prevederi asemănătoare articolului 476 alin. 2[115] din materia apelului, apreciez totuşi că instanţa care are a analiza o cerere de reexaminare nemotivată este obligată să verifice cele două ipoteze ale art. 200 alin. 6 (anularea eronată, regularizarea în termen).

Aceasta pentru că, ori de câte ori legiuitorul a urmărit instituirea unei sancţiuni clare pentru lipsa motivării a făcut-o în termeni precişi (cazul tuturor căilor extraordinare de atac, plus art. 196 alin. 1 privind indicarea motivelor de fapt) şi pentru că, aşa cum s-a demonstrat, cererea de reexaminare este o cale de atac obişnuită comună în situaţia art. 200 alin. 3 (similară apelului), având menirea de a corecta eventualele greşeli de fapt sau de drept de judecătorul mai întâi sesizat şi fiind singurul mijloc de a asigurare a dreptului la apărare şi de respectare a principiului contradictorialităţii[116].

Conform art. 200 alin. 5 şi 6, cererea de reexaminare se face în termen de 15 zile de la data comunicării încheierii[117] şi se soluţionează prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea reclamantului, de către un alt complet al instanţei respective, desemnat prin repartizare aleatorie.

Prin faptul că încheierea de soluţionare a cererii de reexaminare este „definitivă”, trebuie să înţeleagă că nu este supusă căilor normale de atac: apelul sau recursul.

Aceasta, deşi în interpretarea art. 425 alin. 3, conform căruia în dispozitiv trebuie indicat dacă hotărârea este supusă unei căi de atac ori este definitivă, prin crearea unei antinomii între cei doi termeni, „hotărâre definitivă” ar însemna „care nu este supusă unei căi de atac”.

Dar, având în vedere opţiunea legiuitorului de a renunţa la această sintagmă atunci când se referă la hotărârea judecătorească[118], fiind enumerate expres situaţiile – este drept, destul de numeroase – în care nu se admite niciun fel de cale de atac ordinară sau extraordinară (art. 53 alin. 2, art. 132 alin. 3, art. 143 alin. 2, art. 361 alin. 1 şi multe altele) trebuie concluzionat că, în principiu, s-ar putea exercita împotriva încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare o contestaţie în anulare sau revizuire.

Astfel, conform art. 503 alin. 1 hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Având în vedere că, încheierea pronunţată în baza art. 200 alin. 6 este definitivă şi în înţelesul art. 634 alin. 1 pct. 1 (potrivit căruia sunt definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului), că ipoteza art. 503 alin. 1  include, prin efectul art. 424 alin. 4, şi încheierile şi că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 504 alin. 1, reiese că dacă reclamantul nu a fost legal citat şi nici nu s-a prezentat la termenul la care a avut loc judecarea cererii în reexaminare, acesta are deschisă calea unei contestaţii în anulare[119].

Deoarece, prin art. 427 alin. 1, stabilit o obligaţie de comunicare către părţi a tuturor hotărârilor definitive, rezultă că încheierea pronunţată în cererea de reexaminare se comunică şi, de la această comunicare, se calculează  termenul de 15 zile pentru exercitarea contestaţiei în anulare, iar termenul obiectiv, maxim, în care se poate introduce această cale de atac conform art. 634 alin. 2, de la data pronunţării încheierii de soluţionare a cererii în reexaminare care se vrea anulată.

Cu privire la revizuire, chiar dacă prin încheierea pronunţată în temeiul art. 200 alin. 6, instanţa nu se pronunţă asupra fondului şi nici nu evocă fondul, în temeiul art. 509 alin. 2, pentru situaţiile prevăzute de art. 509 alin.1 pct. 3 şi 4 şi 7-10, reclamantul ar putea introduce în termenul prevăzut de art. 511, o solicitate de revizuire a încheierii de soluţionare a cererii de reexaminare.

Analitic, ar putea cerere revizuire reclamantul care pretinde că: un judecător care a luat parte la judecata cererii de reexaminare, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză (pct. 3 şi pct. 4); statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere (pct. 7); reclamantul a fost împiedicat să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa (pct. 9); Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă (pct. 10);

Finalizând nebănuit de lunga analiză a art. 200, consider că ar mai trebui lămurite anumite situaţii care s-ar putea ivi în practică.

1. Astfel, dacă instanţa a înregistrat cererea, dar judecătorul nu procedează de îndată[120] la verificarea dacă cererea de chemare în judecată întruneşte condiţiile art. 194-197 şi nici nu dispune comunicarea cererii conform art. 201 alin. 1, ambele părţi pot recurge la o contestaţie privind tergiversarea procesului, prin care invocând fie dispoziţiile art. 522 alin. 2 pct. 2 sau cele ale pct. 4, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată, ceea ce poate însemna fie demararea procedurii verificării şi regularizării, fie comunicarea cererii de chemare in judecată.

Similar, dacă instanţa a comunicat anumite lipsuri reclamantului şi, după expirarea termenului prevăzut la art. 200 alin. 2, nu s-a îndeplinit actul de procedură următor necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la împlinirea termenului ar fi fost suficient pentru luarea măsurilor pe care legea le impunea, tot pe calea art. 522, reclamantul sau pârâtul[121] va putea cere instanţei fie să facă aplicarea completă a art. 200, fie să comunice acţiunea.

Adiţional acestei situaţii, dacă instanţa a comunicat reclamantului anumite lipsuri le cererii de chemare în judecată şi, fără ca reclamantul să le complinească, trece la comunicarea cererii, pârâtul poate invoca la rândul său prin întâmpinare lipsurile acţiunii (fără însă a mai putea solicita reluarea/ continuarea procedurii  administrative de la art. 200).

În această ipoteză, sancţiunea nulităţii/anulării se va putea face nu în condiţiile derogatorii ale procedurii regularizării, ci conform dreptului comun al nulităţii care se aplică acum în plenitudinea regulilor sale privind nulitatea  absolută sau relativă, existenţa sau inexistenţa unei vătămări şi a posibilităţii înlăturării acesteia, temeiul de invocate etc.

2. Procedura verificării şi regularizării cererii este o etapă obligatorie – iar nu facultativă, la aprecierea judecătorului[122] – inclusiv instanţei necompetente care poate proceda la declinarea de competenţă numai după epuizarea fazei administrative/scrise când excepţia de necompetență poate fi discutată în condiţiile art. 245-248.

Pe lângă argumentul reiterat pe parcursul prezentei lucrări conform căruia în procedura verificării şi regularizării cererii nu se pot soluţiona elemente ale fondului pricinii sau alte aspecte litigioase[123], trebuie remarcat că obligaţia instanţei de a verifica şi stabili dacă este competentă general, material şi teritorial să judece pricina se naşte numai „la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate” conform art. 131.

Faţă de această dispoziţie foarte clară, rezultă obligaţia incontestabilă a instanţei sesizată cu o cerere faţă de care necompetenţa este evidentă (spre exemplu, o plângere contravenţională sau o cerere al cărei obiect ar o valoare de peste 200.000 lei) de a proceda la verificarea acestei cereri, indiferent dacă finalizându-se această procedură se ajunge la anularea unei cereri care, pe fond era de competenţa altei instanţe.

Deşi se ridică obiecţiuni[124] potrivit cărora se face o judecată necontradictorie de către o instanţă necompetentă, regularizarea este obligatorie şi în această ipoteză, deoarece art. 200 impune sarcina verificării cererii „completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza” iar nu „instanţei competente”[125] sau unui „complet al instanţei competente”[126].

Temerile privind anularea cereri de către o instanţă necompetentă trebuiesc definitiv înlăturate deoarece în urma prezumtivei declinări – care nu se poate dispune decât în etapa judecăţii  – instanţa astfel învestită nu mai poate relua sau reface procedura administrativă omisă intenţionat de către instanţa necompetentă[127] şi este obligată să procedeze la judecata cererii eventual informe.

În plus, se pronunţă o soluţie care era posibilă şi sub imperiul vechilor dispoziţii procedural civile referitor la plata taxei judiciare de timbru [128] şi niciodată nu se punea problema nulităţii hotărârii prin care instanţa necompetentă anula ca insuficient timbrată acţiunea pe motiv pe motiv că aceasta ar fi fost pronunţată de un judecător necompetent, deşi în acea epocă exista un text expres care stipula imperativ că „actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule” (art. 105 alin. 1 C. pr. civ. 1865).

3. Legea nu poate acoperi absolut toate situaţiile pe care l-ar putea releva practica, astfel că trebuie propusă o soluţie situaţie în care reclamantul dând curs solicitării instanţei de a-şi completa sau modifica cererea, depăşeşte indicaţiile instanţei şi procedează la însăşi modificarea acţiunii conform art. 204.

Deoarece, potrivit art. 204 alin. 1, reclamantul poate să-şi modifice cererea şi să propună noi dovezi până la primul termen la care acesta este legal citat şi, în mod vădit completarea cerută în temeiul art. 200 alin. 2, se găseşte în interiorul acestui termen, rezultă că, de la momentul înregistrării cererii la instanţă până la primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată.

Întrebarea firească care rezultă, este dacă instanţa va trece la finalizarea verificării şi regularizării cererii iniţiale sau va dispune iniţierea unei noi proceduri a regularizării pentru acţiunea modificată, deşi această posibilitate nu este prevăzută de lege, iar termenul impus de art. 200 alin. 2 este unul imperativ.

Faţă de situaţia că ducerea la sfârşit a verificării şi regularizării cererii iniţiale ar însemna că fie că se va anula o cerere care nu mai este de actualitate pentru că a fost modificată de reclamant în interiorul termenului legal fie că se va comunica pârâtului o cerere care ce nu este în concordanţă intenţiile judiciare ale reclamantului (şi, în ambele ipoteze, rămâne în suspensie, complet nelămurită cerere de modificare) nu se poate aprecia că instanţa ar putea să ignore cerere de modificare.

Consecinţa naturală a acestui raţionament şi faţă de împrejurarea că este în desfăşurare etapa administrativă, astfel că subzistă scopurile pentru care aceasta a fost instituită, este concluzia că, pentru cererea modificatoare formulată în temeiul art. 204 alin. 1 în interiorul termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. 2, instanţa este obligată să desfăşoare o nouă procedură de regularizare, însă vizând cererea modificată sau noile probatorii[129].

Din punct de vedere practic, acesta va însemna că toate lipsurile vechii cererii introductive de instanţă vor fi ignorate şi se va purcede la verificarea cererii modificate şi la o nouă comunicare adresată reclamantului cu aplicarea întregului art. 200.

Această concluzie trebuie însă temperată de o riguroasă verificare a tipului de modificări aduse cereri de către reclamant sau a noilor probe cerut,  coroborat cu lipsurile care fuseseră deja învederate reclamantului.

Astfel, dacă se propun noi dovezi, iar în etapa art. 200 se solicitase reclamantului să timbrez legal acţiunea, se poate pronunţa anularea pentru că modul în care reclamantul şi-a alterat conţinutul cereri iniţiale nu stinge obligaţia de a plăti taxele judiciare de timbru; dacă însă prin noile dovezi se renunţă complet dovezile indicate iniţial, ar fi ilogic să se anuleze cerere pentru lipsa unor mijloace de probă de care reclamantul nu mai vrea să se folosească. Apoi, se poate anula cererea când s-a pus în vedere reclamantului să completeze cererea cu motivele de fapt sau de drept iar reclamantul, fără a se conforma, arată că înţelege să cheme in judecată un nou pârât pentru aceleaşi pretenţii; când însă se solicitase reclamantului să indice elemente de identificare a pârâtului iar reclamantul cheamă în judecată o altă persoană, nu se poate ajunge la anulare.

4. Se mai poate ivi situaţia în care reclamatul a cărui cerere de chemare în judecată a fost anulată (şi care, eventual, a pierdut şi cererea de reexaminare) să solicite restituirea taxei judiciare de timbru pe care o plătise pentru analiza pe fond a acţiunii sale.

Cu privire la restituirea taxei judiciare de timbru, OUG nr. 80/2013 are două prevederi de principiu, art. 39 în cazul admiterii integrale sau parţiale a cererii de reexaminare – ipoteză care nu interesează în situaţia de faţă – şi art. 45 alin.1 potrivit cu care se restituie jumătate sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, când acţiunea corect timbrată a fost anulată în condiţiile art. 200 alin. 3.

Deşi aparent lacunar, textul este suficient de clar, permiţând restituirea a jumătate taxa judiciară de timbru aferentă cererii introductive[130] doar în situaţia în care măsura anulării a fost dispusă pentru orice alt motiv decât incorecta timbrare a cererii; aceasta înseamnă fie că încă de la înregistrarea dosarului, cererea de chemare în judecată era corect timbrată fie că lipsurile privind acest aspect au fost complinite în etapa regularizării, însă nu şi alte minusuri ale cererii astfel că instanţa a dispus anularea[131].

O discuţie particulară s-ar impune in situaţia în care, cu încălcarea prevederilor art. 197 şi art. din OUG nr. 80/2013, reclamantul înregistrează o cerere fără a-i ataşa acesteia dovada achitării taxelor datorate, deşi ele s-au achitat, dar nu s-a dovedit instanţei, în procedura art. 200, respectarea obligaţie de fiscalizare a cererii care astfel a ajuns să fie anulată (aceasta putând să însemne că, deşi s-a cerut reclamantului care plătise în termen taxa judiciară de timbru, să depună dovada, în mod culpabil acest nu a făcut-o sau că reclamantului a plătit taxa judiciară de timbru cu depăşirea termenului prevăzut de art. 200 alin. 2).

Soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată ca netimbrată are consecinţa că această taxă achitată de reclamant nu a fost deloc folosită; având în vedere că art. 45 alin. 6 din OUG nr. 80/2013 vizează taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate (iar nu acela pentru care nu se plătise nimic) ar rezulta că art. 45 nu se aplică în ipoteza discutată, urmând ca restituirea întregii taxe judiciare de timbru să se facă conform regulilor întoarcerii obligaţiilor fiscale plătite dar nedatorate, conform procedurii prevăzute de art. 117  OG nr. 92/2003.

Concluzii

NCPC a promovat reglementări şi instituţii noi şi totodată a păstrat instituţii tradiţionale pe care, uneori, le-a adaptat la cerinţele impuse de imperativul reformării justiţiei, într-un melanj care ar putea împieta asupra procesului de a pătrunde şi pune în practică noile prevederi .

Înţelegerea unor noţiuni care au ridicat probleme aparent insurmontabile în practică sau au produs consecinţe deosebite presupune uneori un mod gândi inovator, depăşind tiparele limitative ale tradiţiei juridice. Chiar dacă soluţiile şi dezlegările doctrinare consacrate trebuie preţuite pentru că astfel cunoaşterea dreptului devine mai uşor accesibilă, această moştenire nu trebuie să ne împiedice să receptăm adevărata valoare a instituţiilor noi, al căror sens deplin presupune identificarea elementelor principale ale problemei, necesitatea de a aborda aceste elemente dintr-o perspectivă diferită, paralel cu renunţarea la gândirea rigidă, astfel încât să poată fi acceptate şi soluţii care anterior păreau de neconceput.

Apreciez că procedura regularizării cererii de chemare în judecată este principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim şi previzibil prin impunerea unei disciplinări procesuale, prin suprimarea culturii amânării care, efectiv, sufocase procesul civil, prin protejarea pârâtului, care primind o cerere de chemare în judecată completă, poate avea o viziune deplină asupra temeiniciei pretenţiei reclamantului şi să adopte o conduită procesuală adecvată.

[1] Adoptate prin H.G. nr.1527/2007 publicată în M. Of. nr.889/27.12.2007
[2]  Spre exemplu, Apelul Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România adresat autorităţilor responsabile de luarea măsurilor corespunzătoare pentru crearea condiţiilor optime de aplicare corectă a noii legislaţii în activitatea de zi cu zi a cetăţenilor, a instituţiilor şi autorităţilor publice şi în activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Apelul este cu atât mai straniu cu cât titlul extrem de generos nu are nicio legătură cu conţinutul chemării adresate „partidelor politice, Primului Ministru şi Guvernului în ansamblul său, dar şi Parlamentului”; situaţia faptică incontestabilă care l-a iscat, respectiv existenţa unui „număr semnificativ de cazuri de anulare a cererilor de chemare în judecată în procedura de regularizare a cererilor” impune clarificarea înţelesului anumitor sintagme, dar şi acceptarea unei alte posibile explicaţii (probabil, la fel de subiectivă ca şi afirmaţia că soluţiile de anulare ar fi rezultatul existenţei unei „ostilităţi nejustificate fată de profesia legală de avocat” – ostilitate de care nu am ştiut până acum, activând în deplină ignoranţă într-o profesie juridică timp de 12 ani), anume aceea că, la instanţele cărora sunt arondate barourile unde s-a sesizat această „situaţie profund anormală” , cei care au introdus acţiuni după intrarea în vigoare a NCPC nu se pot conforma cerinţelor art.194-197.
[3] Cu privire la înţelesul acestei sintagme a se vedea Hotărârea nr. 713/27.06.2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
[4] Apreciez că şi pârâtul care a formulat cerere reconvenţională o poate modifica, deoarece legea interzice expres doar cererea reconvenţională a reclamantului la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial şi nu instituie inadmisibilitatea cererii prin care pârâtul iniţial modifică obiectul cereri sale reconvenţionale sau propune noi probe.
[5] Deşi, pentru cererea de chemare în judecată a altei persoane, NCPC (ca şi vechiul cod de altfel în art. 57-59), nu prevede expres – ca în cazul cererilor de intervenţie – forma în care trebuie făcut acest act, sunt de părere că aceasta trebuie făcut în forma prescrisă de prevăzute art. 148 privind condiţiile generale privind forma cererilor.
Aceasta, cu toate că instituţia reglementată de art. 68 are o denumire – „chemarea în judecată” –  ce ar părea că trimite la forma prescrisă de art. 194; totuşi, faţă de împrejurarea că pe această cale se introduce forţat în cauză o persoană despre care doar se bănuieşte că ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul iniţial, dar nu există certitudini despre motivele de fapt şi de drept pe care ce astfel chemat şi-ar putea întemeia cererea sau despre dovezile pe care le-ar putea invoca, este practic imposibil ca cel care face cererea să respecte cerinţele de formă ale art. 194 lit. a)-e).
[6] Deoarece art. 200 alin. 1 vorbeşte despre „completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza” şi în etapa regularizării trebuie parcursă de acel complet sesizat cu pricina, indiferent dacă nu are alcătuirea cerută de lege pentru tipul de cerere verificat astfel cu este situaţia art. 55 din Legea 304/2005 potrivit cu care „completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari” sau indiferent dacă nu are specializarea corespunzătoare cauzei cu care este sesizat conform art. art. 35 alin. 2 din Legea 304/2005
[7] Sesizarea instanţei de contencios administrativ este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi, potrivit art. 193, în această situaţie sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea acestei proceduri dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată. Cu toate acestea, deşi poate solicita reclamantului depunerea dovezii de parcurgere a  procedurii prealabile în faza art. 200, neregulata sesizare a instanţei rezultând din lipsa acestei dovezi nu  poate fi invocată din oficiu de judecător în procedura regularizării (şi deci nu poate constitui temei de anulare conform art. 200 alin. 3), ci doar de pârât prin întâmpinare şi, dacă acesta nu o face în termen, neregularitatea este definitiv acoperită.
[8] Una dintre justificările instituirii procedurii de la art. 200 – calificată „inevitabilă şi echitabilă, premergătoare şi obligatorie” -, I. Deleanu, Noul Cod de procedura civila. Comentarii pe articole – vol. I (art. 1-612), ed. Universul Juridic 2013, p.318-319
[9] Pentru că acestea ar trebui să se întocmească prin completarea formularului de cerere se aprobat prin ordin al ministrului justiţiei art. 1028 alin. 2
[10] Dar numai în ceea ce priveşte probatoriile, având în vedere că, potrivit art. 31 alin. 4 din L. nr. 7/1996, dosarul încheierii şi copia cărţii funciare va fi înaintat de O.C.P.I. sau potrivit art. 31 alin. 5 va fi cerut de instanţă din oficiu iar soluţionarea plângerii se poate facă numai în baza înscrisurilor depuse la O.C.P.I.
[11] Ioan Leş în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art. 1-1133, ediţia I, ed. C. H. Beck, an 2013, p.334, comentariul 5.
[12] idem, p.330, comentariile 1-4.
[13] O aplicare greşită în faza administrativă a regularizării cererii de chemare în judecată a regimului nulităţii au făcut-o instanţele în încheierile nr. 57/20.06.2013 şi nr. 67 şi 68/27.06.2013 ale Tribunalului Constanţa, nepublicate, prin care s-a apreciat asupra incidenţei sancţiunii anulării din perspectiva existenţei sau nu a unor cazuri de nulitate expresă sau virtuală ori prin prisma constatării sau nu a unor vătămări.
[14] Spre exemplu, un autor, deopotrivă reputat doctrinar şi excelent practician, susţine că lipsa elementelor neesenţiale – şi care ar altele decât cele enumerate la art. 196 alin. 1 – de cererea de chemare în judecată nu ar fi sancţionată cu pedeapsa nulităţii, şi că această s-a putea totuşi pronunţa în temeiul art. 175 alin. 1, doar dacă sunt respectate condiţiile de invocarea nulităţii relative (Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II ed. Universul Juridic 2013, p. 44-45). Totuşi, pe parcursul lucrării, autorul revine (p. 53, nota 81), astfel că este posibil ca această opinie să fie doar o inconsecvenţă datorată caracterului amplu al operei; rămâne de văzut în care parte autorul a strecurat inexactitatea. În materia art. 200 – subliniez din nou, nu în cazul fazei judecăţii – , o părere similară celei citate se datorează modului de gândire încă tributar soluţiilor consacrate de vechiul cod – din nefericire, încă foarte răspândit – şi care împiedică perceperea sensului complet al unor instituţii care se poate releva deplin, uneori, prin abandonarea soluţiilor devenite acum vetuste şi acceptarea schimbării în spiritul aplicării eficiente a reglementărilor novatoare.
[15] V. Bozeşan în „Limitele de apreciere în soluţionarea cererii de reexaminare – art. 200 alin. 6 NCPC” disponibil pe https://www.juridice.ro/271213/limitele-de-apreciere-in-solutionarea-cererii-de-reexaminare-art-200-alin-6-ncpc.html
[16] Spre exemplu, se arată foarte judicios că, dacă reclamantul nu se conformează dispoziţiei judecătorului de a depune interogatoriul scris, se va face aplicarea art. 200 alin. 3, iar nu a prevederilor art. 254 alin. 1 (care prevăd sancţiune decăderii), Mihaela Tăbârcă, op. cit, p. 49, nota 71; chir dacă art. 194 lit. e) vorbeşte despre anexarea interogatoriului deja propus prin cererea de chemare în judecată, soluţia preconizată este fără îndoială corectă şi, prin însemnătatea ei, mult mai importantă, astfel încât să urce deasupra notelor de subsol; o soluţie în acest sens a pronunţat Judecătoria Constanţa în încheierea nr. 9006/27.06.2013, nepublicată.
[17] Ghe. Beleiu, Drept civil român, editura Şansa, 1995, p. 58
[18] G. Boroi în broşura Conferinţele Noul cod de procedură civilă, p. 71.
[19] Soluţia suspendării există în continuare în NCPC în art. 242 potrivit căruia poate suspenda judecata când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii; apreciez că diferenţa faţă de vechea reglementare – care vorbea despre neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii – nu este deloc întâmplătoare, şi tine deopotrivă de noua manieră în care de desfăşoară procesul civil conform noului cod: etapa administrativă a comunicării în timp util a motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea (art. 14 alin. 2) şi cercetarea procesului şi dezbaterea fondului (art. 211 şi art. 213) dar şi de aplicare a două sancţiuni diferite (anularea – conform art. 200, suspendarea – conform art. 242) pentru neîndeplinirea unor tipuri de obligaţii diferite (prevăzute de lege – conform art. 200, stabilite în cursul judecăţii – conform art. 242), în etape procesuale diferite (în etapa administrativă – conform art. 200, în cursul judecăţii – conform art. 242 – noţiune ce are un alt înţeles decât existenţa procesului definit de art. 192 alin. 2, între cele două existând o relaţie de întreg procesul, parte judecata).
[20] Alexandru-Paul Dimitriu în Noul Cod de procedură civilă – Note – Corelaţii – Explicaţii, ediţia 1 coordonată de Ghe. Piperea , ed. C.H. Beck, an 2012, p.236.
[21] V.M. Ciobanu în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, ed. Universul Juridic 2013, p. 13-14. Autorul mai arată că se tinde la înlocuirea imperativului termenului rezonabil cu cerinţa termenului optim şi previzibil, termenului rezonabil rămânând doar un reper în funcţie de care apreciază încălcarea sau nu  a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului.
[22] Şi pentru care sunt culpabile deopotrivă părţile pentru că o promovau şi instanţele pentru că o tolerau.
[23] A se vedea încheierea nr. 9005/27.06.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată în care reclamantul căruia i s-a pus în vedere să indice numele şi adresa martorilor a răspuns că va face acestea după încuviinţarea probei de către instanţă.
[24] Ioan Leş în op. cit. p. 334 comentariul  5.
[25] Ghe. Florea în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, coordonat de V.M. Ciobanu şi M. Nicolae, ed. Universul Juridic 2013, p. 570-571, Mihaela Tăbârcă, op. cit, p. 49-51.
[26] A se vedea încheierea nr. 12733/27.08.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată
[27] A se vedea încheierea nr. 11289/26.07.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată pronunţată într-un dosar în care acţiunea a fost anulată deşi reclamantul precizase adresa pârâtului .
[28] Mihaela Tăbârcă, op. cit, p. 49, nota 67.
[29] S-a exprimat şi opinia contrară potrivit căreia, dacă reclamantul nu şi-a indicat domiciliul sau CNP-ul, dar a ataşat la dosar copia cărţii sale de identitate neregularitatea nu ar exista la momentul formulării cererii V. Bozeşan, op. cit.; susţinerea este greşită pentru că elementele cererii de chemare în judecată sunt obligatorii şi exprese (iar nu facultative şi implicite), iar legea nu numai că nu permite judecătorului să se substituie părţii nediligente, dar acţiunea sa ar putea fi una cu rezultate aberante (în situaţia imaginată de autorul citat, preluarea adresei din C.I. ar conduce la citarea reclamantului la domiciliul legal, când, în fapt, acesta să trăiască şi să intenţioneze primirea actelor de procedură la o altă adresă, unde are îşi duce existenţa în mod statornic – de fapt adresa vizată de art. 194 lit. a).
[30] Ioan Leş op. cit. p. 335 comentariul  6, în care se arată că, prin încheierea de anulare nu se soluţionează fondul cauzei sau o altă problemă litigioasă.
[31] Cum greşit a procedat Tribunalul Constanţa în încheierea nr. 18 bis/23.04.2013, prin care s-a anulat o cerere de deschidere a procedurii de adopţiei a unui copil ai cărui părinţi erau decedaţi şi pentru care s-a instituit măsura plasamentului apreciindu-se pârâtul indicat – preşedintele Consiliului Judeţean – nu poate  avea calitatea de pârât deoarece nu are exerciţiul drepturilor părinteşti, ci acestea îi sunt doar delegate.
[32]A se vedea încheierile nr. 12733/27.08.2013, nr. 10731/18.07.2013, nr. 9565/05.07.2013, nr. 9005/27.06.2013   ale Judecătoriei Constanţa, nepublicate
[33] A se vedea pentru o manieră greşită în care instanţa a aplicat art. 200, încheierea nr. 12733/27.08.2013 în care s-a cerut precizarea CNP – ului şi al pârâtului sau încheierea nr. 9565/05.07.2013 şi nr. 9005/27.06.2013 în care, dat fiind obiectul cauzei – divorţ -, se putea considera reclamantul ar putea cunoaşte CNP – ul soţului pârât; totuşi, deoarece presupune o analiză a unor elemente ce pot diferi de la un dosar la altul, trebuie evitate situaţiile în care aplicare unei condiţii de formă să conducă la soluţii diferite.
[34] Cum în mod corect a procedat a Judecătoria Constanţa prin încheierea nr. 10731/18.07.2013, nepublicată
[35] Pentru pârât sunt incidente prevederile art. 205 alin. 2 lit. a), pentru care spre diferenţă de reclamant nu se poate dispune sancţiunea anulării, ci se aplică prevederile art. 156 teza a II-a
[36] Corespondenţa purtându-se cu reclamantul printr-o „adresă/comunicare” care conţine indicarea lipsurilor, termenul de complinire şi sancţiunea incidentă, iar nu o citaţie; a se vedea şi Mihaela Tăbârcă, op. cit, p. 51.
[37] Ghe. Florea în op. cit.  p. 458
[38] Aceasta ar constitui şi o abdicare nepermisă de la principiul imparţialităţii instanţei, căci, cum ar putea fi interpretat decât un favor acordat reclamantului un act al judecătorului de a acoperi, din proprie iniţiativă – sau chiar la cererea reclamantului -, acele lipsuri ale acţiunii sale care ar fi condus la anularea cereri de chemare în judecată.
[39] Pentru aplicarea greşită a acestui text a se vedea încheierea nr. 10731/18.07.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată, în care s-a cerut reclamanţilor să indice avocat, numele, prenumele şi sediul profesional avocatului în cazul ipotetic a reprezentării prin avocat, deşi în pricină nu existau temeiuri să se presupună că părţile au recurs la serviciile unui avocat.
[40] Spre exemplu, corect s-a procedat la anulare cererii prin încheierea nr. 8752/21.06.2013  a Judecătoriei Constanţa, nepublicată.
[41] Subliniind că regularizarea vizează doar aspecte formale, apreciez că, în mod greşit s-au anulat cereri despre care s-a hotărât că nu respectau acesta prevederi prin încheierea nr. 8268/11.06.2013 şi nr. 6476/16.05.2013 ale Judecătoriei Constanţa, nepublicate. Astfel, prin încheierea nr. 8268/11.06.2013, instanţa a dispus anularea cererii constatând că avocatul care semnase acţiunea nu face dovada calităţii sale prin împuternicire potrivit legii deoarece delegaţia avocaţială ar fi fost semnată  de o altă persoană decât reclamanta din prezenta cauză, persoană pentru care nu s-a depus dovada calităţii de mandatar al reclamantei; deoarece inexistenţa împuternicirii nu se putea stabili în condiţii de contradicorialitate, soluţie comentată – ca şi încheierea de respingere a cererii de reexaminare nr. 12732/ 27.08.2013 – este greşită pentru că, formal, înscrisul privind dovada calităţii de reprezentant există, însă acesta nu are puterea probantă pa care partea i-o conferă; dar, analiza pertinenţei unor mijloace de probă nu se poate face în etapa administrativă şi doar în cursul judecăţii. Reducând la absurd acest raţionament al instanţei, ar însemna că, în etapa art. 200, s-a putea anula cererea dacă, din înscrisurile anexate acesteia ar rezulta netemeinicie pretenţiilor reclamantului; cum această concluzie nu poate fi primită, reiese că o astfel de judecată a instanţelor este apodictic greşită.
Încheierea nr. 6476/16.05.2013, deşi parţial eronată (sub aspectul comentat, soluţia anulării fiind corectă pentru constatarea altor lipsuri), constituie un argument în favoarea utilităţii procedurii prevăzute de art. 200 alin. 2 deoarece, într-o pricină (având ca obiect obţinere reprezentativitate sindicat), s-a constatat că persoana care semnase acţiunea în numele sindicatului nu avea calitatea de reprezentant legal, ci o alta, după cum a reieşit din înscrisurile depuse la solicitarea instanţei; faza administrativă şi-a dovedit caracterul practic, pentru că, în cursul judecăţii se putea pune în discuţie cu documente lămuritoare excepţia lipsei calităţii de reprezentant.
[42] Pentru aplicarea corectă a acestui text a se vedea încheierea nr. 10731/18.07.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată în care s-a cerut nu numai indicarea contravalorii pretenţiilor, dar şi precizarea modalităţii de calcul a penalităţilor solicitate de la pârât.
[43] Spre exemplu o acţiune având ca obiect uzucapiune, a se vedea încheierea nr. 10731/18.06.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată.
[44] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. I, p 298-300, ed. Naţional, 1997; dezbaterea acestei clasificări nu constituie obiectul prezentei analize, însă se dovedeşte utilă nu numai la stabilirea competenţei „cererile privitoare la imobile” – art. 117, dar şi la determinarea conţinutului acţiunii.
[45] A se vedea spre exemplu încheierea nr. 13203/05.09.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată. Nu vor fi necesare aceste precizări atunci când se solicită plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract pentru acele situaţii când titlului locativ nu îndeplineşte condiţiile art. 1798 NCC
[46] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. II, p 28-29, ed. Naţional, 1997, Ghe. Florea în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, coordonat de V.M. Ciobanu şi M. Nicolae, ed. Universul Juridic 2013, p. 557, Mihaela Tăbârcă, op. cit, p.,35.
[47] Încheierea nr. 57/20.06.2013 a Tribunalului Constanţa, nepublicată
[48] Cum greşit a procedat instanţa în încheierea nr. 68/27.06.2013 a Tribunalului Constanţa, nepublicată prin care s-a dedus că obiectul acţiunii l-ar constitui răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare, deoarece reclamantul a solicitat o sumă cu titlu de despăgubiri, iar în cerere pretindea – printre multe altele – că a fost condamnat pe nedrept.
[49] Ioan Leş în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art. 1-1133, ediţia I, ed. C. H. Beck, an 2013, p.328
[50] Ghe. Florea în op. cit.  p. 558
[51] Mihaela Tăbârcă, op. cit, p.36-37.
[52] Idem, p. 490
[53] A. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, ed. Dacia, 1983, p. 216.
[54] De aceea, în mod greşit a procedat o instanţă (Judecătoria Constanţa,  încheierea nr. 121172/14.08.2013, nepublicată) când, respingând o cerere de reexaminare, a apreciat că soluţia anulării cererii este corect şi pentru că erau necesare „precizări sub aspectul motivelor de drept, … cu arătarea distincţiei pe fiecare capăt de cerere şi, implicit, a caracterului  dispoziţiilor aplicabile şi nu indicarea unitară a aceluiaşi temei de drept pentru două situaţii distincte ca şi consideraţii juridice”.
Din contră, judicios a stabilit Judecătoria Constanţa în încheierea nr. 11714/05.08.2013, nepublicată că o „calificare a acţiunii de către instanţa nu era posibilă …(aceasta) fiind o operaţiune juridica care necesită punerea acesteia in dezbaterea părţilor”
[55] Aceasta nu va însemna că, dacă reclamantul nu a cerut un alt mijloc de probă prin acţiune (ex. o cercetare la faţa locului), nu poate interveni o sancţiune, deoarece conform art. 254, probele se propun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii, sancţiune care nu va interveni dacă reclamantul a folosit calea art. 204 pentru a propune „noi dovezi” sau dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 254 alin. 2.
[56] Dacă cererea de chemare în judecată cuprinde mai multe solicitări, accesorii sau incidentale, sarcina de a indica probele acoperă toate aceste capete de cerere deosebite, astfel că instanţele pot solicita reclamantului completarea acţiunii atunci când anumite mijloace de probă au fost propuse expres pentru unul dintre petite (ex.: cererea de rezoluţionare a unei convenţii) iar nu şi pentru celălalt (ex.: cererea în răspundere civilă pentru neexecutare culpabilă)
[57] Dacă de constată că reclamantul nu a indicat niciun fel de probă în susţinerea acţiunii, instanţa, pentru a proceda la anularea cererii, nu mai trebuie să indice şi vătămarea precum şi imposibilitatea înlăturării acesteia (cum a procedat Judecătoria Constanţa în încheierea nr. 9005/27.06.2013, nepublicată), respectiv că o cerere de divorţ din culpa exclusivă sau comună a soţilor, presupune stabilirea culpei exclusive/comune, ceea ce nu se poate face în lipsa probei testimoniale.
[58] În mod judicios instanţele, observând lipsuri din perspectiva art. 194 lit. e) teza I, i-au pus în vedere reclamantului că nu s-au propus deloc probe şi, suplimentar, în eventualitatea când acesta ar înţelege să se folosească de probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului (aici trebuie nuanţat, în funcţie de calitatea pârâtului) sau martori, i s-au pus în vedere şi dispoziţiile tezei a II-a a art. 194 lit. e); spre ex.: încheierea nr. 7722/05.06.2013, nr. 8432/13.06.2013, nr. 8356/12.06.2013, nr. 8730/20.06.2013 ale Judecătoriei Constanţa, nepublicate.
[59] Ghe. Florea, op. cit.,  p. 558. Principiul a fost aplicat corect de Judecătoria Constanţa în încheierea nr. 9006/27.06.2013, nepublicată în care s-a arătat că „procedura regularizării cererii de chemare în judecată este menită a clarifica obiectul cererii şi probatoriile care vor fi administrate, astfel încât, la momentul fixării primului termen de judecată, cererea să fie aptă pentru cercetare judecătorească. Scopul pentru care a fost instituită această procedură prealabilă nu ar fi atins dacă s-ar ajunge la fixarea unui termen de judecată şi soluţionarea cererii pe fond, cu constatarea decăderii reclamantei din dreptul de a mai propune probe, întrucât cercetarea ce urmează nu poate conduce decât la respingerea cererii ca neîntemeiată şi grevarea rolului instanţei în mod inutil”.
[60] De aceea este parţial greşită soluţia cuprinsă în încheierea nr. 8730/20.06.2013 a Judecătoriei Constanţa, nepublicată, prin care s-a anulat o cerere de chemare in judecată pe motiv că reclamanţii nu au depus în probatoriu un anume înscris a cărui anulare o solicitau; aceasta pentru că, în etapa administrativă a art. 200, nu se poate impune petentului – care a solicitat „proba cu înscrisuri” şi nu a anexat niciun document cererii -, să se folosească de un anume înscris, chiar dacă este amintit în motivarea acţiunii, pentru că rolul activ al judecătorului, în baza căruia acesta ar putea emite o apreciere proprie asupra probelor necesare, intervine abia în faza judecăţii.; este adevărat că pricina nu se poate judeca doar pe baza susţinerilor părţilor privind legalitatea unui contract, însă completarea probatoriului de către instanţă cu înscrisul a cărui anulare se cere se poate face doar după discutarea utilităţii acestuia în cadrul judecăţii.
[61] În acelaşi sens Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.38
[62] Apreciez că nu este pur formală, declarativă, afirmaţia din acest text, pentru că, în acest mod, legiuitorul a stabilit nu doar momentul şi actul declanşator al procesului, dar a şi făcut o distincţie subtilă întreg – „procesul” – şi părţi ale acestuia – etapa administrativă/scrisă (art. 200 şi 201) şi  „Judecata” (capitolul II al titlului „Procedura în faţa primei instanţe”).
[63] A căror lipsă a fost calificată în doctrina „realmente formală”, I. Deleanu, op. cit., p.318-319
[64] Deloc întâmplător, art. 195 face trimitere doar la art. 149 alin. 1 – privitor la numărul de exemplare – nu şi la restul textului, astfel că alin. 5 este exclus de la aplicare.
[65] De aceea este greşită susţinerea uni autor (M. Ursuţa „Scurte consideraţii cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC” https://www.juridice.ro/282448/scurte-consideratii-cu-privire-la-elementele-obligatorii-ale-cererii-de-chemare-in-judecata-in-ncpc.html) potrivit căreia lipsurile neesenţiale ar putea fi completate în etapa cercetării procesului, şi dacă reclamantul nu se conformează se poate dispune suspendarea procesului din culpa reclamantului.
[66] Acest raţionament ar putea constitui un element de apreciere a veracităţii poziţiei conform căreia „pentru nepropunerea în termen a probelor nu pot opera în acelaşi timp două sancţiuni: anularea şi decăderea” (M. Ursuţa, op. cit., pct. 3.) în baza căruia se afirmă că lipsa elementelor de probaţiune din cererea de chemare în judecată nu poate atrage anularea acesteia.
[67] Acest scop – de realizarea unei discipline procesuale, prin evitarea repetatelor amânări ale cauzei în vederea clarificării cadrului procesual şi a obiectului cererii de chemare în judecată, de protejare a pârâtului, căruia i se va comunica numai o cerere de chemare în judecată completă faţă de care îşi va expune apărările prin întâmpinare – pare a fi înţeles şi de oponenţii aplicării literale a art. 200 (M. Ursuţa, op. cit., pct. 1.), însă atunci când se trece la interpretarea textului, pe considerente de „aplicare extrem de rigidă”, se ajunge la ignorarea justificărilor de edictare a instituţiei regularizării şi chiar la inaplicabilitatea cvazicompletă a textului.
[68] I. Deleanu, op. cit., p.310-311, autorul invitând la interpretarea textului „cu circumspecţie şi în corelaţie cu alte dispoziţii incidente”.
[69] Idem.
[70] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.42
[71] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.20; de aceea, sunt greşit soluţiile prin care s-au anulat cererile de chemare in judecată pentru lipsa dovezii parcurgerii procedurii de informare privind medierea (M. Ursuţa, op. cit., nota 23.) nu doar pentru că, anterior datei de 01.08.2013, această dovadă nu era necesară conform O.U.G. nr. 4/2013
[72] Deşi o astfel de condiţie pentru sesizarea instanţei există de mult timp în legislaţie, doctrina nu este unanimă în a califica tipul de excepţie: inadmisibilitate (sau prematuritate) – V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. II, , ed. Naţional, 1997 p. 16, lipsei procedurii prealabile – Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.42, I. Deleanu, op. cit., p.304, de decădere – Ioan Leş în op. cit., p. 322 comentariul 9, de nulitatea a cererii Ghe. Florea în op. cit.  p. 552.
[73] Pentru că inadmisibilitatea presupune folosirea unei acţiuni, cereri sau mijloc procedural pe care legea un îl prevede sau îl interzice expres  ori de către o persoană ce nu are îndreptăţirea legală.
[74] Pentru că prematuritatea presupune determinarea momentului în timp de la care începe să curgă posibilitatea sesizării instanţei
[75] Pentru că nulitatea cererii are ca premisă constatarea efectuării acestui act de procedură  cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, iar dovada parcurgerii procedurii prealabile este legată de sesizarea instanţei nu de conţinutul cererii; pentru critica soluţiei de inadmisibilitate, sancţiune impusă de art. 2 alin. 1²) al Legii nr. 192/2006, a se vedea pe larg Ghe. Florea în op. cit.  p. 552-554.
[76] Pentru că suspendarea judecăţii se poate dispune numai în condiţiile limitativ prevăzute de textele care reglementează această instituţie iar lipsa parcurgerii procedurii prealabile nu se încadrează printre ipotezele art. 411-413 şi nici cele ale art. 242 pentru că acesta vorbeşte de spre neîndeplinirea unor obligaţii stabilite în cursul judecăţii nu dintre acelea care trebuiau chiar şi îndeplinite înaintea judecăţii (în sens contrar, Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.24).
[77] T.C. Briciu, Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanţele judecătoreşti disponibil pe https://www.juridice.ro/279063/unele-aspecte-de-noutate-in-materia-taxelor-judiciare-de-timbru-pentru-cererile-introduse-la-instantele-judecatoresti.html
[78] Dacă reclamantul depune cerere la registratura instanţei conform art. 182 alin. 2..
[79] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. I, , ed. Naţional, 1997, p.455.
[80] Ca în cazul rezoluţiei judecătorului de comunicare a cererii – art. 201 alin.1.
[81] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.51-52, în care se arată că instanţele întocmesc o adresă.
[82] Aplicabil de la 29.06.2013 şi căruia instanţele par a nu-i acorda importanţa cuvenită, spre ex.: încheierile nr. 13144/04.09.2013, nr. 12492/23.08.2013 şi nr. 12440/20.08.2013 ale Judecătoriei Constanţa nepublicate, din care ar rezulta că instanţa nu a pus în vedere reclamantului că are dreptul de a cerere de acordarea de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării.
[83] Art. 33 alin.2 din O.U.G. nr. 80/2013 constituie un argument în favoarea opiniei conform căreia actul de procedură trimis de  instanţă se numeşte comunicare, iar nu altfel; deşi pare uşor echivoc, nu ar fi singura situaţie în care legiuitorul denumeşte identic operaţiunea instanţei şi actul de procedură întocmit spre ex.: obligaţia de citare art. 153 şi citaţia art. 157.
[84] Astfel încât, în majoritatea situaţiilor, în practică, asemenea solicitări se făceau chiar la termenul la care s-ar fi putut discuta excepţia netimbrării, indiferent de momentul la care partea fusese înştiinţată de obligaţia plăţii taxei judiciare de timbru.
[85] Deloc accidental, Secţiunea a 5-a a Cap. IV al O.U.G. nr. 51/2008 are denumirea  Ajutorul public judiciar sub forma facilităţilor la plata timbrului judiciar.
[86] Se arată judicios (Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.53) la împlinirea termenului, completul nu are nu drept de apreciere, în sensul că nu poate acorda reclamantului nu alt nou termen pentru complinirea lipsurilor.
[87] A se vedea Nota lui A. Dimitriu la Încheierea din 18.04.2013, dosarul nr. 10213/3/2013 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Civilă, în Curierul Judiciar nr. 4/2013, în care se arată că art. 200 alin. 2 nu permite o derogare de la termenul de 10 zile, în lipsa unui text care să confere în mod expres judecătorului posibilitatea de a-l modifica, cum se întâmplă în cazul art. 201 alin. 5 şi alin. 6.
Speţa comentată – care conţine o soluţie evident corectă referitor la caracterul termenului reglementat de art. 200 alin. 2, deoarece în procedura verificării şi regularizării cererii tribunalul pusese în vedere să se achite o taxă juridică de timbru în termen de 5 zile – impune o mică discuţie referitor la cererea în raport de care s-a ajuns la soluţia anulării. Astfel, era vorba despre timbrarea unei cereri de intervenţie (de un tip neprecizat) într-o cauză pe rol având ca obiect înscrierea menţiuni de transmitere a dreptului de proprietate asupra acţiunilor; or, din perspectiva acelor expuse anterior, este discutabil dacă, într-o astfel de cauză, art. 200 este aplicabil şi este complet exclus ca o cerere de intervenţie formulată într-un proces aflat în faza judecăţii să mai poată fi regularizată conform acestui text.
[88] V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. I, , ed. Naţional, 1997, p.455-464.
[89] Şi care ar putea privi oricare dintre elementele cererii de chemare în judecată mai puţin reclamantul şi situaţiile enumerate la alin.2; în acest sens, a se vedea decizia civilă nr. 141/C/10.03.2011 a Curţii de Apel Constanţa, nepublicată
[90] Şi în reglementarea NCPC se păstrează posibilitatea depunerii unei liste a martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei (art. 138 şi art.187 alin. 2 din vechiul cod) admise în condiţiile art. 254. Deşi legea nu o dispune expres, şi în cazul în care reclamantul propune noi dovezi potrivit art. 204 alin. 1, martorii vor fi indicaţi tot printr-o listă; diferenţa faţă de vechile norme procedural civile (art. 132 vechilul C. pr. civ.) este –  pe lângă dispariţia noţiunii de primă zi de înfăţişare, care era legată de citarea regulată a ambelor părţi – aceea că, la primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta trebuie să vină cu noile dovezi sub sancţiunea decăderii, fără a mai exista posibilitatea ca instanţa să acorde nu nou termen reclamtului pentru a propune noi probe
[91] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.53, nota 80; autoarea se referă la obligaţia de modificare a cererii nu acea de completare care – astfel cum s-a arătat – nu presupune o prelucrarea a cererii iniţiale.
[92] A se vedea şi Secţiunea a II¹-a „Dispoziţii referitoare la activitatea premergătoare şedinţei de judecată şi de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ, desfăşurată în procesele începute după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, cu modificările şi completările ulterioare” din Cap. III „Desfăşurarea activităţii administrativ-judiciare a instanţelor” al Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea nr. 387/22.09.2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, care nu conţine prevederi referitoare la măsurile care trebuie întreprinse de instanţă premergător anulării, deşi anumite lămuriri de natură administrativă erau imperios necesare.
[93] G. Boroi, op. cit.; în acelaşi sens şi Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.54
[94] Fără a fi  nevoie de a fi încadrat printre „Big four” – Conferinţa extraordinară NCPC Ciobanu, Deleanu, Leş, Boroi – pentru a putea emite o opinie în acest sens.
[95] A. P. Dimitriu în Noul Cod de procedură civilă – Note – Corelaţii – Explicaţii, ediţia 1, ed. C.H. Beck, an 2012, Ghe. Piperea, p. 237 sau Nicoleta Stoian în „Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată conform NCPC”.
[96] Constat, răspândită în literatură, spre ex.: Ghe. Florea , op. cit,  p.571 sau A. P. Dimitriu op. cit,  p. 237; ultimul autor care are o poziţie mai inedită afirmând că Afirmând că procedura de verificare a cererii de chemare în judecată este una necontencioasă, specifică prevederilor art. 527, deoarece prin această procedură nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic şi, în ipoteza în care, în cadrul procedurii de verificare, instanţa constată că cererea de chemare în judecată nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 194-197, procedura se transformă într-una contencioasă; aserţiunea este fundamental greşită pentru că fiind vorba, prin ipoteză, despre introducerea unei cereri de chemare în judecată nu se poate aprecia că unul şi acelaşi incident (neregularitatea formei acţiunii) este supus, deopotrivă, procedurii contencioase (art.200) şi celei necontencioase (aici, 532 alin.1, text care vorbeşte despre citarea petentului „dacă legea o impune”, în caz contrar citarea fiind la libera apreciere a instanţei art. 532 alin.2).
[97] Un argument pe care acest text îl poate furniza este acela că, aplicând art. 200, instanţa nu hotărăşte asupra unei cererii în sensul art. 192 pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane, respectiv, nu statuează asupra temeiniciei unei pretenţii a reclamatului împotriva unei alte persoane şi nu soluţionează situaţia juridică (art. 30) ci doar verifică condiţiile pur formare de legală sesizare şi învestire a instanţei.
[98] Fiind complet ilogic a se pretinde că legiuitorul ar fi omis la alin.3 să impună citarea când, la doar 46 de cuvinte depărtare, în alin.6, a dispus aceasta.
[99] Deşi cerinţa citării părţilor este păzită în mod deosebit prin căile ordinare sau extraordinare de atac – a se vedea şi art. 503 alin.1 sau art.509 pct.9
[100] A se vedea încheierile nr. 8521/17.06.2013, nr. 11235/25.07.2013 ale Judecătoriei Constanţa, nepublicate şi, din nefericire, multe altele.
[101] A se vedea spre exemplu, încheierea nr. 9565/05.07.2013 a Judecătoriei Constanţa  nepublicată; în plus, absolut toate încheierile instanţelor cercetate conţin, invariabil, indicarea termenul de formulare a cererii de reexaminare; precizarea poate avea importanţa ei dat fiind faptul că, noile termene pentru declararea apelului şi recursului sunt de 30de zile.
[102]  I. Deleanu, op. cit., p.319.
[103] Aceasta fiind singura soluţie legală şi nu recalificarea, art. 152 fiind un text de aplicabilitate generală a cărui incidenţă este exclusă de această regulă specială; dacă totuşi se apreciază că s-ar aplica regula salvgardării cererii greşit denumită, această păstrare a „valabilităţii” se produce printr-o formă specifică, anume renaşterea dreptului de a formula cale da atac prevăzute de lege.
[104] Ioan Leş în op. cit., p. 334 comentariul 2, afirmă că regimul juridic al nulităţii este determinat şi de prevederile art. 200; aserţiunea nu este deloc motivată, însă o explicaţie ar putea fi aceea că, şi pentru elementele de la art.196 alin. 1, se va anula cerere nu se va constata nulă.
[105] Aceasta pentru că în aprecierea posibilităţii de anulare a cererii în etapa de regularizare nu trebuie să se ţină cont de art. 196 care este incident doar pentru ipoteza în care, din eroare, i s-a fixat termen de judecată cererii, deşi aceasta nu îndeplinea toate condiţiile legale, Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.53, nota 81,
[106] Conform art.174 alin.1, nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă; prin această definiţie legală, s-a consacrat una dintre opiniile exprimate în literatură conform căreia forma prescrisă de lege este un element esenţial al actului, obligatorie şi exclusivă. Noţiunea de „formă a actelor de procedură” nu beneficiază de o definiţie legală dar, prin interpretarea contrară „cerinţelor de fond”, aceasta nu poate însemna decât condiţiile extrinseci pentru existenţa şi validitatea un act de procedură (V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. I, p.454, ed. Naţional, 1997).
[107] În concepţia NCPC, sancţiunea nulităţii este general aplicabilă ori de câte ori lege nu prevede expres p altă sancţiune; Ghe. Florea în op. cit.  p. 491
[108] Mihaela Tăbârcă, op. cit., p.53, nota 81
[109] V. Bozeşan, op. cit. pct. 2 lit. b.
[110] Apreciez că singura situaţie în care invocarea acestui motiv de reexaminare ar necesita o discuţie în drept ar fi aceea în care se invocă greşeli privind calculul termenului (art. 180-183).
[111] În nici un caz, nu se poate folosi procedura cererii de reexaminare pentru a se complini lipsurile iniţiale, în acest cadru, transformându-se într-o modalitate ocolită de modificare a acţiunii informe; a se vedea încheierea nr. 12171/14.08.2013 a Judecătoriei Constanţa  nepublicată, prin care s-a respins cererea de reexaminare constatându-se că prin aceasta se modifică cadrul procesual pasiv, fără a se critica încheierea de anulare.
[112] Nu şi invers, când o astfel de alegere nu a fost trecută în cerere; a se vedea încheierea nr. 12133/12.08.2013 a Judecătoriei Constanţa nepublicată, prin care a respins cererea de reexaminare observându-se judicios că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii şi-au indicat domiciliul şi au arătat numele şi domiciliul, au arătat numele şi sediul apărătorului ales, conform dispoziţiilor art. 194  lit. a şi b, fără ca în cuprinsul cererii să se arate în vreun fel că reclamanţii înţeleg să le fie comunicate actele de procedură la sediul procesual ales situat la sediul cabinetului de avocatură al apărătorului ales.
[113] Indiferent de caracterul lor manifest
[114]  Aici regăsindu-se cele trei funcţii ale nulităţii: preventivă (descurajarea părţilor de a folosi acte de procedură cu încălcarea legii), sancţionatorie (de înlăturare a efectelor contrare legii) şi mijloc de garantare a principiului legalităţii, a se vedea Ghe. Beleiu op.cit., p. 178-179
[115] Text care dispune că, în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
[116]  I. Deleanu, op. cit., p.319.
[117] Această încheiere nu se comunică pârâtului, deoarece, în această etapă a procesului, pârâtul nu poate exercita drepturi şi nu îi incumbă obligaţii.
[118] A se vedea art. 40 alin.4 din vechiul cod faţă de art. 144 alin.2 NCPC
[119] Pentru celelalte motive enumerate la art. 503 alin.2, faţă de împrejurarea că legiuitorul a restrâns obiectul acestei căi de atac la „hotărârea instanţei de apel/recurs”, este inadmisibilă contestaţia în anulare împotriva încheierii de soluţionare a cererii în reexaminare).
[120] Termenul procedural „de îndată” art. 200 alin.1 este acel termen „de recomandare” stabilit prin repartizarea aleatorie conform programului ECRIS (a se vedea pe larg Hotărârea nr. 713/27.06.2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii) şi la care, conform art. 103¹ alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, dosarele repartizate aleatoriu sunt transmise completului corespunzător, pentru îndeplinirea procedurilor premergătoare fixării primului termen de judecată, textul impunând aducerea dosarelor „la data fixată” nicidecum mai devreme cum se întâlneşte uneori în practică, căci astfel se zădărniceşte raţiunea expusă în Hotărârea nr. 161/13.02.2013 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii ca dosarele să ajungă progresiv în responsabilitatea completului, astfel încât să se respecte punctajul anual stabilit prin programul privind volumul optim de activate
[121] Este încă discutabil dacă, în această etapă administrativă, se pot recunoaşte pârâtului anumite drepturi legate de cererea informă a reclamantului care, în principiu ar fi singurul lezat de lipsa de continuitate de procesului său, deoarece până la soluţionarea definitivă pârâtul este prezumat că nu datorează nimic; totuşi dacă însăşi existenţa cererii informe ar crea prejudicii pârâtului (spre exemplu, cerere de chemare în judecată vizează un imobil al pârâtului, iar reclamatul a procedat la notarea litigiului în cartea funciară) trebuie admis că şi pârâtul are deschisă o cale procedurală prin care să fie înlăturate dubiile create prin introducerea unei acţiuni împotriva sa.
Dar, cu excepţia notabilă a art. 522, pârâtul nu poate recurge la alte mijloace de apărarea anticipată a drepturilor sale (spre exemplu note sau concluzii adresate instanţei care analizează incidenţa sancţiunii anulării sau instanţei sesizate cu cererea de reexaminare) pentru că până la comunicarea cererii regularizate către el nu exercita nici un fel de drept sau obligaţie procedurală; cu atât mai mult, în etapa scrisă/administrativă, pârâtul nu poate formula o cerere de intervenţie in interes propriu şi nici una de intervenţie accesorie (în care să ceară respingerea cererii de reexaminare spre exemplu) pentru că – dacă s-ar aprecia, prin absurd, că ar fi îndeplinite condiţiile legale – prevederile art. 61-67 nu pot fi aplicate în procedura regularizării cererii.
[122] Dacă la momentul în care completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică cererea şi dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât aceasta nu poate însemna că judecătorul a decis să sară peste etapa administrativă a art. 200 ci doar că s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art. 201 alin. 1 acrea leagă inseparabil obligaţie de comunicare de constatarea – invariabil anterioară – regularităţii cererii).
[123] Este motivul pentru care art. 200 alin. 7 dispune că, în caz de admitere, cauza se retrimite completului iniţial învestit. Analiza acestui text, se impune concluzia că judecătorul care a anulat cererea de chemare în judecată în temeiul art. 200 alin.3 nu devine incompatibil să soluţioneze absolut nici unul dintre aspectele pricinii, nici măcar unele excepţii de nulitate a cererii de chemare în judecată care ar putea fi invocate de pârât în baza aceloraşi lipsuri ale cererii care au fost comunicate reclamantului conform alineatului 2 ; in acelaşi sens I. Deleanu, op. cit., p.319.
[124] M. Ursuţa, op. cit., pct. 4.
[125] La care face trimitere spre exemplu art. 137, când dispune că în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice
[126] Sintagmă folosită spre exemplu în art. 12 alin. 1 al Legii nr. 134/2010.
[127] Căci procesul are o configuraţie graduală: etapa administrativă, cercetarea judecătorească şi dezbaterile, iar desfăşurarea judecăţii presupune epuizarea definitivă –  în sensul că nu se mai poate reveni asupra ei – a unei etape pentru trecerea în cealaltă etapă, excepţiile fiind limitativ prevăzute la art. 390, art. 395 alin. 3, art. 399 alin. 3 şi art. 400
[128] Doctrina era unanimă în a considera că între excepţia de necompetentă materială şi excepţia nulităţi cererii pentru insuficienta timbrare primează analiza excepţiei de  netimbrare;  a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă vol. II, , ed. Naţional, 1997 p. 127 nota 421 şi autorii indicaţi acolo
[129] De aceea este greşită soluţia Judecătoriei Constanţa din încheierea nr. 10731/18.07.2013, nepublicată care a anulat o cerere (probabil cea introductivă) când reclamantul făcuse completări şi a solicitase introducerea în cauză a uni nou pârât, iar instanţa a reţinut că nu s-ar fi depus o copie după acţiune şi pentru acest pârât.
[130] Sub nicio formă nu se admite restituirea taxei judiciare de timbru datorată pentru analizarea cererii de reexaminare conform de art. 9 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, nici măcar în ipoteza admiterii acestei cereri de reexaminare, deoarece această nu se regăseşte printre ipotezele enumerate limitativ de art. 45 lit. a) – j).
[131] De altfel, art. 45 alin. 6 din O.U.G. nr. 80/2013 statuează expres că, dacă legea nu prevede altfel, nu se restituie taxele judiciare de timbru plătite pentru cereri şi acţiuni anulate ca insuficient timbrate; sintagma „anulate ca insuficient timbrate” nu ar trebui să justifice o interpretare conform căreia o anulare în temeiul art. 200 alin. 3 pentru nerespectarea art. 197 – şi când nu se indică motivul anulării în dispozitiv – nu s-a încadra în ipoteza legală analizată, pentru că în art. 45 alin. 1 lit. f se instituie expres cerinţa existenţei unei acţiuni corect timbrate încă din faza art. 200.

Gabriel LEFTER
judecător, Curtea de Apel Constanţa

Secţiuni: Drept civil, Procedură civilă, RNSJ

Cuvinte cheie: art. 200 NCPC, cerere de chemare in judecata, drepturi reale, Gabriel Lefter, judecare cauză în termen optim, judecator, noul cod civil, noul Cod de procedura civila, obligatii, parat, reclamant, regularizare

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!