Despre admisibilitatea numirii curatorului special în cadrul procedurii insolvenței
18 noiembrie 2013 | Tiberiu PATANCIUS
O tendinta inregistrata in practica unor instante de judecata este aceea de a dispune in mod arbitrar desemnarea de curatori speciali in cadrul unor cauze avand ca obiect procedura insolventei, in ipoteza in care citarea nu a putut fi indeplinita intrucat societatea debitoare nu mai are o adresa actuala si reala a sediului social.
In acest context, instantele de judecata referite au dispus numirea curatorilor speciali pentru reprezentarea intereselor persoanelor juridice, creditorii de buna credinta fiind nevoiti sa achite onorariul stabilit, pentru a evita aplicarea sanctiunii suspendarii cererilor privind deschiderea procedurii.
Cererile de apel formulate impotriva incheierilor privind desemnarea respectivilor curatori au fost respinse ca nefondate, motivat prin aceea ca:
– comunicarea actelor de procedura anterioare deschiderii procedurii (insolventei) si notificarea deschiderii procedurii se realizeaza potrivit NCPC (conform dispozitiilor art.7, alin. 3 din Legea nr. 85/2006);
– necesitatea citarii paratei debitoare prin publicitate a fost determinate de faptul ca transmiterea citatiei la sediul mentionat in Registrul comertului […] nu a asigurat comunicarea acesteia conform legii, fiind in situatia prevazuta de art. 166 NCPC de imposibilitate de a comunica actul de procedura “cand comunicarea actelor de procedura nu se poate face deoarece […] destinatarul nu mai locuieste in imobilul respective sau atunci cand comunicarea nu poate fi facuta din alte motive asemanatoare […]”;
– dispozitia legala citata (art. 166 NCPC) prevede astfel situatia de imposibilitate a comunicarii actelor de procedura atunci cand destinatarul nu mai locuieste in imobilul indicat, fara a distinge cu privire la cauzele pentru care acesta nu mai locuieste acolo sau cu privire la nerespectarea obligatiei acestuia de a-si face publica schimbarea domiciliului sau a sediului;
– imprejurarea ca parata debitoare nu a mentionat in registrul comertului o eventuala schimbare a sediului nu poate conduce la ideea ca procedura de citare a fost legal indeplinita in conditiile in care este cert ca debitoareanu isi mai are sediul la adresa cunoscuta si nu ar putea primi actele de procedura la aceasta adresa.[1]
Dispozitia desemnarii de curatori speciali in contextul anterior expus ne apare ca fiind gresit argumentata, pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos.
In opinia noastra, solutiile pronuntate se datoreaza interpretarii si aplicarii gresite a dispozitiilor art. 166 si 167 NCPC, imposibilitatea comunicarii actului de procedura privind exclusiv paratul-persoana fizica, realitate confirmata si prin inserarea sintagmei “nu mai locuieste” in cuprinsul textului legal.
Cat priveste locul citarii in cazul persoanelor juridice de drept privat, art. 155, alin. (1), pct. 3 NCPC stabileste ca acest act de procedura se indeplineste la sediul principal sau, atunci cand este cazul, la sediul dezmembramantului acestora.
Art. 21 si 22 din Legea nr. 26/1990, privind Registrul Comertului statueaza ca societatea are obligatia de a inregistra in decurs de 15 zile incheierea oricarui contract (de locatiune, comodat, etc.) privind utilizarea respectivelor spatii. Rezulta asadar ca responsabilitatea declararii si a actualizarii datelor privind coordonatele sediului social si ale punctelor de lucru incumba persoanei juridice, prin reprezentantii sai legali.
In acest context, nu putem intelege omiterea de catre instantele de judecata a dispozitiilor art. 229 NCC, potrivit caruia:
(1) In raporturile cu tertii, dovada denumirii si a sediului persoanei juridice se face cu mentiunile inscrise in registrele de publicitate sau de evidenta prevazute de lege pentru persoana juridica respectiva si
(2) In lipsa acestor mentiuni (aflate in sarcina reprezentantilor societatii: administratori si chiar adunarile asociatilor sau ale actionarilor, potrivit normelor statutare) stabilirea sau schimbarea denumirii si a sediului nu va putea fi opusa altor persoane.
Cum este inadmisibila invocarea propriei culpe, cu atat mai mult de catre un profesionist, a carui raspundere civila este mai accentuata decat in cazul particularului, consideram ca respectiva omisiune (care a si determinat si mentine imposibilitatea comunicarii actelor de procedura) nu trebuie in niciun caz sa conduca la penalizarea creditorilor de buna-credinta.
Aceasta cu atat mai mult, cu cat au fost retinute numeroase cazuri de mutare deliberata si repetata a sediului social al debitoarei, tocmai pentru a impiedica cu rea-credinta desfasurarea inspectiei fiscale, procedurii executarii silite ori deschiderea procedurii insolventei.
Art. 58 NCPC stabileste limitativ cele doua ipoteze in care, credem noi, se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane juridice, respectiv:
a) In caz de conflict de interese intre persoana juridica si reprezentantul sau legal sau
b) Cand persoana juridica nu mai are reprezentant.
Aceasta reglementare acopera situatiile in care administratorul societatii a decedat, a demisionat ori a fost revocat din functie prin efectul unei hotarari judecatoresti. In acest context, societatea beneficiaza de protectia asigurata prin institutia curatorului special, pana la momentul desemnarii (fie prin hotararea organelor statutare, fie prin sentinta judecatoreasca) si a inregistrarii in registrul comertului a datelor privind identitatea noului administrator.
Este o evidenta ca nu se afla intr-o situatie juridica similara cu cea prevazuta la art. 58, pct. b) NCPC (de vulnerabilitate) societatea ai carei reprezentanti legali, in scopul sustragerii de la executarea obligatiilor asumate prin contracte ori de la plata datoriilor catre organele fiscale, isi muta sediul social la alta adresa (de regula, in alta unitate administrativ-teritoriala) si „omit” sa inregistreze respectiva mentiune la registrul comertului.
Prin retinerea imprejurarii (nereale) ca creditoarea „nu intentioneaza sa identifice o alta adresa de citare pentru debitoare”, drept pentru care masura „de a dispune citarea prin publicitate si, totodata, de a numi un curator special pentru a o reprezenta pe debitoare este o masura perfect legala”[2] instanta si-a asumat solutia de a imputa creditorului de bona fides omisiunea reprezentantilor societatii debitoare.
Or, aceasta solutie apare ca injusta, in conditiile in care cei din urma au obligatia (raspunderea lor este una de tip contractual si rezulta din insasi mandatul dat de persoana juridica) sa manifeste diligenta sporita, dupa modelul abstract al omului prudent si diligent.[3]
In aceasta situatie, opinam ca instantele judecatoresti trebuie sa constate indeplinirea procedurii de citare, iar nu sa se precipite in aplicarea nejustificata a dispozitiilor art. 167 NCPC.
Potrivit art. 167, alin. (1) NCPC, cand reclamantul invedereaza, motivat, ca, desi a facut tot ce i-a stat in putinta, nu a reusit sa afle domiciliul paratului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanta va putea incuviinta citarea acestuia prin publicitate. Odata cu incuviintarea citarii prin publicitate, instanta va numi un curator dintre avocatii baroului, potrivit art.58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor paratului (art. 167, alin. 3 NCPC).
La art. 167 NCPC legiuitorul foloseste termenul de „domiciliu” (nicidecum pe aceea de sediu social ori sediu profesional al debitorului).
Alin. (3) al art. 167 NCPC legifereaza citarea prin publicitate in cazul persoanei juridice, respectiv prin coroborare cu textul art. 58 NCPC, in ipotezele anterior referite si care nu isi gasesc aplicare in prezenta speta.
Fata de aceste argumente, consideram ca practicienii dreptului au obligatia de a exercita toate caile de atac impotriva acestor incheieri privind desemnarea curatorilor speciali, pana la modificarea (argumentata) a abordarii date de catre magistrati acestei chestiuni.
Desigur, critica prezentata in materialul de fata nu priveste desemnarea curatorilor speciali in alta ipoteza, reglementata de art. 3, pct. 26 din Legea nr. 85/2006, respectiv aceea in care numirea curatorului special complineste omisiunea de desemnare a administratorului special.
Chiar daca practica judiciara nu este recunoscuta ca izvor de drept in sistemul nostru judiciar, este cunoscut faptul ca aceasta evolueaza constant si tinde sa fie unitara.
[1] Decizia civila nr. 88/11.09.2013, Curtea de Apel Constanta, Sectia a II-a Civila, de contencios administrativ si fiscal;
[2] Idem;
[3] Tudor R. Popescu (coordonator), Adrian Bordea, Gabriel Balasa, Calauza Juristului, Cereri si actiuni in justitie, editia 2, ad. All Beck 2004, pag. 620-621.
Tiberiu PATANCIUS
avocat, Baroul București
