BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
PIPEREA & ASOCIATII
 
4 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre admisibilitatea numirii curatorului special în cadrul procedurii insolvenței

18.11.2013 | Tiberiu PATANCIUS
Abonare newsletter

O tendinta inregistrata in practica unor instante de judecata este aceea de a dispune in mod arbitrar desemnarea de curatori speciali in cadrul unor cauze avand ca obiect procedura insolventei, in ipoteza in care citarea nu a putut fi indeplinita intrucat societatea debitoare nu mai are o adresa actuala si reala a sediului social.

In acest context, instantele de judecata referite au dispus numirea curatorilor speciali pentru reprezentarea intereselor persoanelor juridice, creditorii de buna credinta fiind nevoiti sa achite onorariul stabilit, pentru a evita aplicarea sanctiunii suspendarii cererilor privind deschiderea procedurii.

Cererile de apel formulate impotriva incheierilor privind desemnarea respectivilor curatori au fost respinse ca nefondate, motivat prin aceea ca:
– comunicarea actelor de procedura anterioare deschiderii procedurii (insolventei) si notificarea deschiderii procedurii se realizeaza potrivit NCPC (conform dispozitiilor art.7, alin. 3 din Legea nr. 85/2006);
– necesitatea citarii paratei debitoare prin publicitate a fost determinate de faptul ca transmiterea citatiei la sediul mentionat in Registrul comertului […] nu a asigurat comunicarea acesteia conform legii, fiind in situatia prevazuta de art. 166 NCPC de imposibilitate de a comunica actul de procedura “cand comunicarea actelor de procedura nu se poate face deoarece […] destinatarul nu mai locuieste in imobilul respective sau atunci cand comunicarea nu poate fi facuta din alte motive asemanatoare […]”;
– dispozitia legala citata (art. 166 NCPC) prevede astfel situatia de imposibilitate a comunicarii actelor de procedura atunci cand destinatarul nu mai locuieste in imobilul indicat, fara a distinge cu privire la cauzele pentru care acesta nu mai locuieste acolo sau cu privire la nerespectarea obligatiei acestuia de a-si face publica schimbarea domiciliului sau a sediului;
– imprejurarea ca parata debitoare nu a mentionat in registrul comertului o eventuala schimbare a sediului nu poate conduce la ideea ca procedura de citare a fost legal indeplinita in conditiile in care este cert ca debitoareanu isi mai are sediul la adresa cunoscuta si nu ar putea primi actele de procedura la aceasta adresa.[1]

Dispozitia desemnarii de curatori speciali in contextul anterior expus ne apare ca fiind gresit argumentata, pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos.

In opinia noastra, solutiile pronuntate se datoreaza interpretarii si aplicarii gresite a dispozitiilor art. 166 si 167 NCPC, imposibilitatea comunicarii actului de procedura privind exclusiv paratul-persoana fizica, realitate confirmata si prin inserarea sintagmei “nu mai locuieste” in cuprinsul textului legal.

Cat priveste locul citarii in cazul persoanelor juridice de drept privat, art. 155, alin. (1), pct. 3 NCPC stabileste ca acest act de procedura se indeplineste la sediul principal sau, atunci cand este cazul, la sediul dezmembramantului acestora.

Art. 21 si 22 din Legea nr. 26/1990, privind Registrul Comertului statueaza ca societatea are obligatia de a inregistra in decurs de 15 zile incheierea oricarui contract (de locatiune, comodat, etc.) privind utilizarea respectivelor spatii. Rezulta asadar ca responsabilitatea declararii si a actualizarii datelor privind coordonatele sediului social si ale punctelor de lucru incumba persoanei juridice, prin reprezentantii sai legali.

In acest context, nu putem intelege omiterea de catre instantele de judecata a dispozitiilor art. 229 NCC, potrivit caruia:
(1)  In raporturile cu tertii, dovada denumirii si a sediului persoanei juridice se face cu mentiunile inscrise in registrele de publicitate sau de evidenta prevazute de lege pentru persoana juridica respectiva si
(2)  In lipsa acestor mentiuni (aflate in sarcina reprezentantilor societatii: administratori si chiar adunarile asociatilor sau ale actionarilor, potrivit normelor statutare) stabilirea sau schimbarea denumirii si a sediului nu va putea fi opusa altor persoane.

Cum este inadmisibila invocarea propriei culpe, cu atat mai mult de catre un profesionist, a carui raspundere civila este mai accentuata decat in cazul particularului, consideram ca respectiva omisiune (care a si determinat si mentine imposibilitatea comunicarii actelor de procedura) nu trebuie in niciun caz sa conduca la penalizarea creditorilor de buna-credinta.

Aceasta cu atat mai mult, cu cat au fost retinute numeroase cazuri de mutare deliberata si repetata a sediului social al debitoarei, tocmai pentru a impiedica cu rea-credinta desfasurarea inspectiei fiscale, procedurii executarii silite ori deschiderea procedurii insolventei.

Art. 58 NCPC stabileste limitativ cele doua ipoteze in care, credem noi, se impune desemnarea curatorului special pentru protejarea intereselor unei persoane juridice, respectiv:
a) In caz de conflict de interese intre persoana juridica si reprezentantul sau legal sau
b) Cand persoana juridica nu mai are reprezentant.

Aceasta reglementare acopera situatiile in care administratorul societatii a decedat, a demisionat ori a fost revocat din functie prin efectul unei hotarari judecatoresti. In acest context, societatea beneficiaza de protectia asigurata prin institutia curatorului special, pana la momentul desemnarii (fie prin hotararea organelor statutare, fie prin sentinta judecatoreasca) si a inregistrarii in registrul comertului a datelor privind identitatea noului administrator.

Este o evidenta ca nu se afla intr-o situatie juridica similara cu cea prevazuta la art. 58, pct. b) NCPC (de vulnerabilitate) societatea ai carei reprezentanti legali, in scopul sustragerii de la executarea obligatiilor asumate prin contracte ori de la plata datoriilor catre organele fiscale, isi muta sediul social la alta adresa (de regula, in alta unitate administrativ-teritoriala) si „omit” sa inregistreze respectiva mentiune la registrul comertului.

Prin retinerea imprejurarii (nereale) ca creditoarea „nu intentioneaza sa identifice o alta adresa de citare pentru debitoare”, drept pentru care masura „de a dispune citarea prin publicitate si, totodata, de a numi un curator special pentru a o reprezenta pe debitoare este o masura perfect legala”[2] instanta si-a asumat solutia de a imputa creditorului de bona fides omisiunea reprezentantilor societatii debitoare.

Or, aceasta solutie apare ca injusta, in conditiile in care cei din urma au obligatia (raspunderea lor este una de tip contractual si rezulta din insasi mandatul dat de persoana juridica) sa manifeste diligenta sporita, dupa modelul abstract al omului prudent si diligent.[3]

In aceasta situatie, opinam ca instantele judecatoresti trebuie sa constate indeplinirea procedurii de citare, iar nu sa se precipite in aplicarea nejustificata a dispozitiilor art. 167 NCPC.

Potrivit art. 167, alin. (1) NCPC, cand reclamantul invedereaza, motivat, ca, desi a facut tot ce i-a stat in putinta, nu a reusit sa afle domiciliul paratului sau un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, instanta va putea incuviinta citarea acestuia prin publicitateOdata cu incuviintarea citarii prin publicitate, instanta va numi un curator dintre avocatii baroului, potrivit art.58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor paratului (art. 167, alin. 3 NCPC).

La art. 167 NCPC legiuitorul foloseste termenul de „domiciliu” (nicidecum pe aceea de sediu social ori sediu profesional al debitorului).

Alin. (3) al art. 167 NCPC legifereaza citarea prin publicitate in cazul persoanei juridice, respectiv prin coroborare cu textul art. 58 NCPC, in ipotezele anterior referite si care nu isi gasesc aplicare in prezenta speta.

Fata de aceste argumente, consideram ca practicienii dreptului au obligatia de a exercita toate caile de atac impotriva acestor incheieri privind desemnarea curatorilor speciali, pana la modificarea (argumentata) a abordarii date de catre magistrati acestei chestiuni.

Desigur, critica prezentata in materialul de fata nu priveste desemnarea curatorilor speciali in alta ipoteza, reglementata de art. 3, pct. 26 din Legea nr. 85/2006, respectiv aceea in care numirea curatorului special complineste omisiunea de desemnare a administratorului special.

Chiar daca practica judiciara nu este recunoscuta ca izvor de drept in sistemul nostru judiciar, este cunoscut faptul ca aceasta evolueaza constant si tinde sa fie unitara.


[1] Decizia civila nr. 88/11.09.2013, Curtea de Apel Constanta, Sectia a II-a Civila, de contencios administrativ si fiscal;
[2] Idem;
[3] Tudor R. Popescu (coordonator), Adrian Bordea, Gabriel Balasa, Calauza Juristului, Cereri si actiuni in justitie, editia 2, ad. All Beck 2004, pag. 620-621.


Tiberiu PATANCIUS
avocat, Baroul București

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Despre admisibilitatea numirii curatorului special în cadrul procedurii insolvenței”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Fara a avea pretentia de a fi in masura sa inlatur, prin rationamentele juridice ce vor urma, orice indoiala asupra functiei si conditiilor de aplicare a remediului instituit de dispozitiunile art.167 C.pr.civ.(2010), dintr-un inceput arat ca ma voi pozitiona intr-o colegiala si respectuoasa disidenta fata de autor.

    -despre comunicare si citare.

    1. Cu ocazia conturarii unuia dintre principiile fundamentale ale procesului civil – contradictorialitatea art.14 C.pr.civ. (2010) – legiuitorul a subliniat importanta citării sau înfatisarii partilor ca regulă de temelie a acestui principiu care insa poate suporta situatii derogatorii prescrise expres, neasigurarea corespunzatoare a acestor conditii procesuale constituind o piedica insurmontabila in calea dezlegarii oricarui diferend, nulitatea fiind sanctiunea ce însoteste ori de cate ori se constata vreun asemenea neajuns – art.153 alin.1-2, art.480 alin.3 teza II C.pr.civ. (2010).

    2. Un alt principiu fundamental al procesului civil ce ar putea prezenta interes in dezbaterea antamata de autor il gasesc a fi si cel al „egalitatii”, consfintit astfel de dispozitiunile art.8 C.pr.civ.(2010).

    3. Este mai mult decat evident ca functia citarii ori comunicarii judiciare este aceea de a instiinta partile despre declansarea unei proceduri judiciare ce le implica. Esuarea unor astfel de proceduri ne poate cu usurinta duce la concluzia ca partea care nu a fost informata despre respectiva judecata i-a fost lezat „a priori” oricare din drepturile consfintite de principiile fundamentale ale procesului civil, mai cu seama a celui ce consfinteste dreptul la aparare – art.13 alin.2 C.pr.civ. (2010).

    4. Diligent, legiuitorul a anticipat posibilitatea esuarii unor astfel de proceduri avand ca scop esential informarea impricinatilor despre judecata diferendului lor, aratand enunciativ – iar nu limitativ – situatii de acest fel, utilizand si sintagma „cand comunicarea nu poate fi facuta din alte motive asemanatoare”. O astfel de sintagma consider ca este deplin acoperitoare si pentru acele situatii cand esueaza o comunicare judiciara ori de citare a unei persoane juridice, potrivit dispozitiunilor art.155 alin.1 pct.3 C.pr.civ. (2010).
    De altfel, cu aceasta ocazie legiuitorul nici nu distinge după cum esuarea a privit partea persoana fizica ori juridica, ba mai mult, in ultima teza se refera generic la „adresa”, concept nedefinit care insa ar putea cuprinde atat locatia domiciliului, cat si a sediului – privit ca element de identificare a persoanei fizice/juridice.

    5. Intr-adevar, la reglementarea remediului consacrat prin dispozitiunile art.167 C.pr.civ. (2010), dar si a premiselor acestuia consfintite prin dispozitiunile art.166 C.pr.civ. (2010), legiuitorul a optat sa utilizeze in principal si constant notiunea de domiciliu, imprejurare ce este apta a conduce la concluzia cel putin discutabila a autorului ca remediul ar fi reglementat doar in considerarea persoanelor fizice pentru care domiciliul consituie in sens juridic restrans un element de identificare, asa cum pentru persoanele juridice ar fi sediul.

    (Aici as sublinia ca obligatia de declarare a domiciliului revine in mod similiar si persoanei fizice pe taramul dispozitiunilor art.39 din O.U.G.nr.97/2005 – aprobate prin Legea nr.235/2013 si republicate.)

    Si la aratarea premiselor remediului avut in vedere prin dispozitiunile art.167 alin.1 C.pr.civ. (2010), legiuitorul nu se margineste la o enuntare limitativa, ci, cu ajutorul conjuctiei disjunctive „sau” se refera si la o alta situatie mult mai generoasa, respectiv „un alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii”.

    6. De altfel, în considerarea principiului egalitatii, drepturile procesuale le sunt recunoscute partilor in mod egal si fara discriminari, indiferent dupa cum acestea ar fi persoane fizice ori juridice, in mod expres legiuitorul nearatand ca persoanele juridice nu ar beneficia in privinta citarii lor de remediul consacrat de dispozitiunile art.167 alin.1 C.pr.civ., mai cu seama ca acest remediu este lasat la aprecierea de oportunitate a judecatorului, situatie in care devin incidente exigentele impuse de dispozitiunile art.22 alin.7 C.pr.civ. (2010).
    (Combat in acest fel concluzia autorului potrivit careia numirea curatorului ar sta la aprecierea arbitrara a judecatorului.)
    Cu usurinta se poate observa ca diferentele de regim juridic dintre persoana fizica si cea juridica nu sunt determinante si caracteristice in cadrul unei actiuni judiciare, aplicarea sau nu a remediului analizat in raport cu felul persoanei nu ar putea fi justificat de vreun scop legitim si nici nu ar putea fi considerat necesar si adecvat pentru atingerea unui asemenea scop, atat persoana fizica, cat si cea juridica, fiind recunoscute ca subiecte de drept civil – titulare de drepturi si obligatii civile – art.25 C.civ. (2009), coroborate cu cele ale art.29 si urm. C.pr.civ. (2010).

    7. Pornind de la distinctia esentiala avuta in vedere de autor, am putea ajunge si la o concluzie periculoasa şi anume, ca citarea prin publicitate nu ar fi ingaduita decat in cazul persoanelor fizice, cu infrangerea nejustificata a tuturor principiilor fundamentale ale procesului civil la care m-am referit in cele ce preced in cazul in care partea in disputa judiciara ar fi o persoana juridica.

    – despre numirea curatorului.

    1. Cu usurinta se poate observa ca legiuitorul leaga numirea unui curator nu de felul subiectului de drept dupa cum ar fi persoana fizica ori juridica, ci de hotararea preliminara a judecatorului de a incuviinta citarea paratului prin publicitate, pentru aceasta folosind sintagma ”odata cu incuviintarea citarii prin publicitate” – aceasta situatie constituind premisa obiectiva a numirii curatorului.
    2. Pe de alta parte, trimiterea la norma juridica de drept comun ce reglementeaza curatela speciala judiciara – art.58 C.pr.civ. (2010) – este facuta nu la premisele instituirii ei – alin.1-2 – ci: a) la numirea efectiva a acestora de către instanta ce judeca procesul, b) dintre avocatii anume desemnati de barou pentru fiecare instanta judecatoreasca care in prezent pot fi atat stagiari, cat si definitivi, indiferent de rangul instantei, c) drepturile si obligatiile prevazute pentru curator şi d) remuneratia cuvenita si modul ei de stabilire – alin.3-4, dupa cum am aratat premisa numirii curatorului fiind reprezentata de cea aratata de art.167 alin.1 C.pr.civ.(2010).

    – despre incidenta acestor norme juridice formale in procedura judiciara speciala a insolventei.

    1. Autorul nu a demonstrat in niciun fel incompatibilitatea acestor dispozitii cu materia insolventei, in limitele prescrise de dispozitiunile art.149 din Legea nr.85/2006.
    2. Piedicile aratate pentru creditorul ce i se opune o astfel de situatie procesuala inaintea judecatorului sindic sunt doar aparente pentru ca, in cazul in care va pierde procesul ca urmare a respingerii cererii, in mod obisnuit va suporta spezele judecatii in conditiile prescrise de art.453 C.pr.civ.(2010), iar daca va avea castig de cauza, acestea ii vor fi recunoscute pe seama averii debitoarei, chiar in conditiile prielnice prescrise de dispozitiunile art.63 alin.6 din Legea nr.85/2006, atat in cazul deschiderii procedurii generale a insolventei, cat si in cazul deschiderii procedurii falimentului.
    3. Mai mult chiar, in cazul in care debitoarea nu ar avea disponibilitati, o astfel de cheltuiala cred ca va putea fi pretinsa si sub auspiciile dispozitiunilor art.4 alin.4 din Legea nr.85/2006.

    • Tiberiu PATANCIUS spune:

      Stimate Coleg,

      apreciez si va multumesc pentru comentariile dumneavoastra constructive.

      Va solicit respectuos sa aveti in vedere ca, in afara unei abordari corecte din punct de vedere al reglementarii legale, subsemnatul ridica intrebari privind oportunitatea dispunerii tot mai frecvente a citarii prin publicitate, in contextul in care textul art. 166 NCPC are caracter supletiv, lasand la aprecierea instantei de judecata (care „…poate dispune…”) cu privire la acest demers.

      Desigur ca nu critic toate ipotezele in care este dispusa citarea persoanei juridice prin publicitate, asa cum aratam si in penultimul paragraf al materialului.

      Am avut insa in vedere ca o aplicare automata si necircumstantiata a prevederilor legale in materie poate fi total lipsita de oportunitate, daca nu sunt avute in vedere urmatoarele realitati:

      a) Ce demersuri poate intreprinde curatorul special, odata desemnat sa reprezinte interesele unei persoane juridice disparute (cum anume apara interesele acesteia, in lipsa oricarei documentatii contabile si cum anume argumenteaza ca societatea nu este in stare de insolventa)?

      b) cum justific cheltuiala la care este supus creditorul de buna credinta, in contextul in care numai 7-10% dintre societatile ajunse in stare de insolventa mai au active care sa conduca la satisfacerea (de cele mai multe ori partiala) a creantelor inregistrate?

      c) ce se intampla in situatia in care creditorul in sarcina caruia se retine achitarea onorariului curatorului special este organul fiscal? Se incurajeaza astfel practica mutarii sediului social in scopul evitarii deschiderii procedurii insolventei, imputand culpa debitoarei creditorului?

      d) Cum anume isi gasesc aplicare dispozitiile art. 229 NCC (referite in articol si asupra carora nu ati facut nici un comentariu), prin coroborare cu cele ale art. 149 din Legea insolventei, invocate chiar de catre domnia voastra? Consider ca dispozitiile art. 229 NCC inlatura orice suspiciune privind vreun regim juridic „favorizant” pentru persoana juridica.

      In fine, va rog sa imi permiteti a-mi rezerva dreptul de a cerceta si de a nu crede neconditionat in profesionalismul absolut si „diligenta” de care da dovada legiuitorul, cata vreme vorbim despre acelasi legiuitor care adopta modificari ale Codului fiscal in cursul anului fiscal (in ciuda normelor prohibitive in acest sens) si care provoaca prin aceleasi modificari aplicarea retroactiva a…legii fiscale.

      In acest context, consider ca toti juristii trebuie sa dea dovada de vigilenta si spirit critic-constructiv, spre a determina o imbunatatire a sistemului nostru juridic.

      Va asigur de inalta mea consideratie.

      • Valentin BULIGA spune:

        Stimate devalmas pe taramul zeitei Themis, nu pot sa nu-mi exprim recunostinta pentru faptul ca ati gasit de cuviinta a ridica o tema ce poate nu prezinta un interes major, insa pe care o gasesc destul de fascinanta devreme ce cheama la aplecarea asupra mai multor institutii, atat de drept material, cat si substantial, basca mi-ati oferit prilejul de a-mi pune propriile-mi cugetari alaturea de cele ale domniei voastre, pentru ca impreuna sa gasim dreapta cale de urmat.

        Asa cum am subliniat si in comentariul anterior, nu mi-am propus si nici macar inchipuit ca voi fi in masura sa inlatur orice indoiala, marginindu-ma doar a incerca un simplu test obiectiv asupra institutiei antamate.

        Prin interogatiile domniei voastre din cele ce preced gasesc ca s-ar impune cu necesitate pasirea spre un test subiectiv (de oportunitate), ba mai mult a unei analize asupra eventualelor beneficii aduse de remediul avut in vedere, atat in plan material, cat si substantial, insa deosebit de anevoios atata vreme cat nu avem la indemana o situatie factuala concreta asupra careia sa aplicam.

        Voi incerca, cu toate acestea, un exercitiu de imaginatie, pentru ca nu-mi ingadui a va lasa acum si aici fara o cuviincioasa contributie la dialogul amical tocmai incropit.

        Sunt de acord ca fiind usuratica masura activarii remediului in lipsa unor minime cercetari preliminare asupra cauzelor esecului procedurii de comunicare judiciara ori de citare. In mod facil judecatorul poate verifica actualitatea informatiilor necesare facerii comunicarilor judiciare/citarii in bazele de date accesibile administratiei instantei judecatoresti din care face parte, poate chiar sa faca o cercetare superficiala apeland la informatiile din mediul virtual despre acea persoana juridica parata (pagina web, e-mail, numar de telefon/fax), poate identifica cu usurinta asezamintele profesionale ale paratei printre care s-ar putea gasi si una activa, in sensul aratat de art.155 alin.1 pct.3 C.pr.civ. (2010).

        E drept ca toate aceste informatii ar putea sta si la indemana subiectului activ, chiar daca mai anevoios, de unde si importanta pentru acesta de a le comunica autoritatii judiciare cu ocazia infatisarii cererii lui. Relevante devin asadar dispozitiunile art.154 alin.6-8 C.pr.civ. (2010).

        Abia daca toate aceste informatii si demersuri s-au dovedit neputincioase in atingerea scopului urmarit, acela de a informa subiectul pasiv de reclamatia ce i se aduce, se iveste si oportunitatea de a activa remediul avut in vedere, de multe ori paleativ, ce-i drept.

        a) Odata numit curator special in beneficiul subiectului pasiv al procedurii judiciare, dand masura profesionalismului – legiuitorul indicand un subiect calificat profesional pentru aceasta calitate – in principal acesta va putea opune orice aparare formala subiectului activ, drenand in acest fel acuzele initiale de oaresce posibile aformitati strecurate cu prilejul aducerii lor inaintea judecatorului si asupra carora legiuitorul nu ii ingaduie acestuia din urma a le ridica din oficiu, ba va putea chiar sa extinda diverse cercetari in vederea clarificarii unor aspecte aduse de respectivele acuze in sens material si substantial, in masura in care ar fi posibil – e.g.:incertitudinea creantelor opuse, lipsa cuvenitelor dovezi pentru intreaga creanta opusa, ci doar pentru o parte din aceasta a carei intindere ar ramane astfel sub valoarea prag, etc. Ar mai putea chiar sa extinda demersurile pentru identificarea concreta si aducerea reprezentantului legal al paratei inaintea judecatii, situatie in care mandatul judiciar i-ar inceta de indata. E cert ca sfera posibilitatilor curatorului poate fi marginita doar de diligenta profesionala manifestata de acesta ori de ivirea unor piedici obiective insurmontabile.
        In toate cazurile mandatul curatorului va inceta odata cu dezlegarea cererii creditorului (in cazul de fata) care duce in mod necesar si obligatoriu la deschiderea procedurii insolventei, in conditiile prescrise de dispozitiunile art.3 alin.2 pct.1-4 din Legea nr.85/2006 chiar direct a procedurii simplificate a falimentului, atunci cand fosta deja parata urmeaza a fi reprezentata de administratorul/lichidatorul judiciar provizoriu.

        b) O astfel de interogatie apare retorica in contextul economiei actuale romanesti, insa nu ar fi lipsit de interes ca justificarea avansarii unor speze de felul celor avute in vedere este similara celor precum onorariile avocatilor, taxele judiciare de timbru, eventuale expertize, etc. Sub acest aspect nu poate fi omisa imprejurarea ca procedura judiciara a insolventei este doar unul din mijloacele puse la indemana celor indrituiti in satisfacerea creantelor recunoscute.
        Un beneficiu palid pentru creditorul profesionist ar mai fi acela ca, in urma inchiderii procedurii falimentului, isi va putea marca contabil pierderile profesionale astfel incercate, cu consecinta regularizarii profitului si, implicit, a taxelor generate de acesta. Ajunsi aici, am putea cu usurinta deschide o noua elipsa despre taxe si impozite, tva, directive, decizii CJUE, politici fiscale (in)oportune, etc.

        c) Raspunsul la aceasta interogatie vine din dispozitiunile art.49 alin.1 si 3 din O.U.G.nr.80/2013, in masura in care acestea sunt incidente temporal.
        c indice 1) Raspunsul la aceasta interogatie sta in argumentatia juridica oferita de ICCJ-sectia a II-a civila prin decizia nr.2482/19.06.2013 pronuntata in dosarul nr.4954/205/2012 (aici: juridice.ro iccj-schimbarea-domiciliului-paratului-pe-parcursul-solutionarii-litigiului). Mai mult, „meteorica” O.U.G.nr.91/2013 oferea un remediu eficient in acest sens, probabil ce va fi insusit si de proxima legiferare a insolventei.

        d) Nicidecum nu am tagaduit opozabilitatea erga omnes a inscrierilor in registrul comertului in sensul aratat de dispozitiunile art.229 C.civ. (2009), insa intre parti poate interveni si incidenta dispozitiunilor art.227, coroborate cu cele ale art.97 C.civ. (2009), moment in care interes procesual prezinta si locatia indicata contractual de parata, daca aceasta este alta decat cea a sediului profesional, tot in intelesul dispozitiunilor art.155 alin.1 pct.3 C.pr.civ. (2010). In toate cazurile, competenta teritoriala, materiala si functionala este fixata de sediul inregistrat la registrul comertului la momentul inregistrarii cererii pretinsei creditoare, fiind straina de chestiunea prejudiciala modificarea ulterioara si intempestiva a sediului.

        Cu amicitie si sincere aprecieri, Valentin B.

  2. Anca BUTA spune:

    dragi colegi,
    nu pot sa nu remarc stilul elegant al descutiei purtate, chiar daca in contradictoriu, pertinenta argumentelor si dedicatia fata de subiect.
    aceeasi dezbatere ne/a angajat si pe noi, insa, am adoptat varianta sustinuta de autorul articolului, respectiv aceea de a nu numi un curator. in esenta, un profesionist are obligatia de a face publice anumite date despre sediu, organe de conducere, etc.
    cu toate acestea, am analizat problema si din punctul de vedere al comentatorului anterior, insa la vot, majoritatea a decis pentru a nu da nastere unei practici, sa zicem, alternative.
    cu toata consideratia, va doresc o zi buna si alte discutii la fel de reusite, evident, (pe)juridice.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate