BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
6 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru
22.11.2013 | Gheorghe-Liviu ZIDARU

 
Competition Law

 1. Preliminarii

Noul Cod de procedură civilă („NCPC”) se aplică doar cererilor de chemare în judecată introduse după intrarea sa în vigoare, după cum rezultă din prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod.

Ca urmare, practicienii nu s-au confruntat concomitent cu aplicarea tuturor dispozițiilor Noului Cod, ci îndeosebi cu acele norme care privesc legala învestire a instanței și cercetarea procesului, respectiv dezbaterilor în fața primei instanțe. O atenție deosebită a fost acordată în acest context instituției regularizării cererii de chemare în judecată, prev. de art. 200 NCPC, care a ocazionat anumite interpretări divergente cu privire la obligativitatea procedurii de regularizare, sfera verificărilor impuse de lege, respectiv cu privire la sancțiunea aplicabilă pentru lipsa unora din elementele obligatorii prescrise de art. 194 NCPC, care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, o seamă de probleme rezultă din interferența procedurii de regularizare și, îndeosebi, a termenului de cel mult 10 zile acordat reclamantului pentru remedierea lipsurilor constatate cu ocazia verificării cererii de chemare în judecată cu posibilitatea aceluiași reclamant de a formula, după caz, cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță, respectiv cerere de ajutor public judiciar.

Această din urmă problemă, inițial nereglementată în cuprinsul Legii nr. 76/2012, își găsește acum o rezolvare în cuprinsul recentei OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.[1]

În cele ce urmează, vom întreprinde o scurtă analiză a câtorva chestiuni cu privire la procedura regularizării cererii de chemare în judecată (2), respectiv cu privire la interferența noii reglementări a taxelor judiciare de timbru cu unele dispoziții cuprinse în NCPC (3), pentru ca în final să formulăm câteva concluzii (4).

2. Observații privind regularizarea cererii de chemare în judecată

2.1.  Procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu este cu totul nouă, art. 200 NCPC fiind succesorul dispozițiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedură similară, el fiind însă foarte rar aplicat în practică. De aceea, atenția deosebită acordată art. 200 NCPC și, mai ales, aplicarea sa foarte exigentă în practica judiciară pot surprinde, cel puțin la prima vedere.

Se pot identifica însă mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ. nu a dobândit relevanță practică, în vreme ce procedura regularizării prev. de art. 200 NCPC a dobândit deja o importanță semnificativă pentru procedura de judecată în primă instanță.

Întâi, deși art. 114 alin.(1) și (2) C.pr.civ. erau formulate într-o manieră imperativă, procedura regularizării a fost considerată facultativă în jurisprudență, cu consecința uzitării ei foarte rare.

Aceasta, întrucât la data modificării art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă[2] (intrată în vigoare la 2.05.2001), cererile de chemare în judecată erau primite la registratură de judecătorul de serviciu, care se rezuma la o verificare sumară a cererii – îndeosebi din motive de timp, în cursul programului cu publicul fiind primite foarte multe cereri –  și dispunea măsurile strict necesare pentru primul termen de judecată, de regulă, citarea pârâtului cu copie de pe cerere și înscrisuri și cu mențiunea obligativității întâmpinării, respectiv citarea reclamantului, în măsura în care acesta nu dobândise termen în cunoștință la depunerea cererii. Verificarea sumară, adesea strict administrativă a cererii introductive era asociată ideii că măsurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi luate de completul de judecată, la primul termen, faza scrisă fiind redusă la o simplă comunicare a cererii și a înscrisurilor atașate către pârât, precum și la depunerea întâmpinării de către acesta.


[1] Publicată în M.Of. nr. 392/29.06.2013. Pentru o prezentare de ansamblu, a se vedea studiul pertinent al lui T.C. Briciu, „Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile introduse la instanțele judecătorești”, publicat pe www.juridice.ro (la data de 16.08.2013).
[2] Publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000.


Ulterior, ca urmare a modificărilor succesive aduse Legii de organizare judiciară și Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, termenul de judecată a fost stabilit de către programul informatic ECRIS, odată cu repartizarea aleatorie a dosarului nou format către un complet de judecată. Cu toate că s-a recunoscut judecătorului cauzei prerogativa de a dispune măsurile impuse de lege în dosarele ce i-au fost repartizate, la momentul primirii dosarelor de la registratură, cauza avea deja un termen de judecată stabilit. Majoritatea instanțelor au considerat, în aceste condiții, că textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil, câtă vreme etapa termenului „administrativ” părea, implicit, depășită.

Trebuie însă observat că programul informatic stabilea un termen, fără a (putea) stabili că respectivul termen este un termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ., respectiv un termen de judecată, conform art. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecătorul era liber să considere termenul stabilit automat ca fiind un termen acordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce însă era posibil numai dacă termenul era scurt [„cererea se va înregistra și se va acorda reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu dacă termenul acordat în sistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar și în aceste din urmă cazuri, sistemul informatic permitea stabilirea adițională a unui termen mai scurt decât cel stabilit pentru judecată, termen pentru care i s-ar fi pus în vedere reclamantului obligația de a completa ori modifica cererea, sub sancțiunea suspendării, potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ.. Comunicarea cererii întregite pârâtului ar fi avut loc doar în măsura în care reclamantul și-ar fi îndeplinit obligațiile stabilite de instanță la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu de programul informatic. Această practică a rămas însă una mai degrabă izolată.

Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era însă sancțiunea improprie, a suspendării judecății. În condițiile în care, prin ipoteză, regularizarea avea loc pentru că cererea nu îndeplinirea condițiile impuse de art. 112 C.pr.civ., ori de alte texte care reglementau cuprinsul cererii introductive de instanță în diferite materii, sancțiunea aplicabilă ar fi trebuit să fie anularea cererii, soluție care ar fi fost în consonanță cu dispozițiile art. 105 alin.(2) și ale art. 133 C.pr.civ. În cazurile în care s-ar fi dispus, totuși, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a formula recurs la instanța ierarhic superioară, criticând nelegala suspendare a judecății (art. 2441 C.pr.civ.), și chiar dacă încheierea de suspendare ar fi devenit irevocabilă, cauza rămânea pe rolul instanței, eventual în așteptarea împlinirii termenului de perimare. Așadar, reclamantul dispunea de un termen foarte lung pentru complinirea lipsurilor constatate la primirea cererii, în condițiile în care, dacă s-ar fi stabilit direct termen de judecată (cum se proceda în cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare în judecată informă, potrivit dreptului comun. În condițiile art. art. 133 alin.(1) și art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vătămarea se prezuma doar pentru neindicarea elementelor prevăzute expres sub sancțiunea nulității, respectiv numele părților, obiectul cererii și semnătura. S-a arătat însă în mod just că nulitatea poate interveni și pentru lipsa altor mențiuni, dacă se demonstrează vătămarea.[3]

2.2. Situația este evident diferită în ce privește regularizarea cererii de chemare în judecată, potrivit NCPC. În primul rând, repartizarea aleatorie privește doar completul de judecată, fără ca termenele să mai fie prestabilite de sistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC]. Judecătorul este liber să ia măsurile prevăzute de lege pentru pregătirea judecății, cea mai importantă fiind tocmai verificarea cererii de chemare în judecată și, dacă este cazul, regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) și (2) NCPC]. Pe de altă parte, finalitatea acestei proceduri este cu totul diferită, întrucât, pe de-o parte, obiectul verificărilor este mai bine circumstanțiat de lege, iar pe de altă parte, dacă lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea se anulează [art. 200 alin.(3)], cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea informă.

Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporită cu care practica judiciară aplică prevederile art. 200 NCPC nu poate surprinde, cel puțin ca tendință. Este rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia.


[3] A se vedea V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Ed. Național, București, 1997, p. 33.


Se constată în special că Noul Cod reglementează într-o manieră mult mai riguroasă conținutul cererii de chemare în judecată (art. 194), ori nu se poate presupune că legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii să aibă un caracter facultativ pentru reclamant.

Pe de altă parte, atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea verificărilor impuse și sancțiunea impusă în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii conduce de asemenea la concluzia că legea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea introductivă de instanță, atât pentru a permite buna desfășurare a judecății, într-un termen optim și previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodată, incompatibil cu tergiversarea pricinii prin acordarea unor termene repetate pentru a se face „precizări” pe care reclamantul le datora dintru început – cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite în concret. În această ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. Această dispoziție nu constituie o simplă declarație programatică, ci o soluție de principiu, care orientează interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată și la procedura prealabilă scrisă – desigur, și a celor referitoare la asigurarea contradictorialității în timpul judecății.

Pe de altă parte însă, trebuie semnalat că art. 200 NCPC nu a apărut „din neant”, el constituind o formă perfecționată a dispozițiilor (cu precădere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ. 1865, îndeosebi în ce privește sfera verificărilor și sancțiunea instituită. În acord cu principiile generale, lipsurile formale ale cererii atrag anularea acesteia. Referirea la principiile generale în acest context nu este întâmplătoare. Există tendința de a interpreta dispozițiile art. 200 NCPC ca reprezentând o derogare de la regimul de drept comun al nulității, cu toate că de fapt acest text nu face altceva decât o aplicare a regulilor generale ale nulității în materia cererii de chemare în judecată, înlăturând sancțiunea improprie a suspendării. Pentru justa interpretare și aplicare a textelor referitoare la regularizare trebuie avute în vedere geneza textelor referitoare la procedura regularizării precum și intenția reală a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200 NCPC de la restul principiilor și dispozițiilor cuprinse în Noul Cod.

2.3. În raport de cele ce preced, dar și față de ansamblul dispozițiilor art. 200 NCPC, considerăm că procedura regularizării este una obligatorie, iar nu facultativă. Astfel, judecătorul nu dispune de o putere de apreciere discreționară în ce privește uzitarea procedurii prev. de art. 200 NCPC. Credem, bunăoară, că încalcă dispozițiile art. 200 NCPC instanța care decide în mod sistematic să nu uzeze de procedura regularizării și să pună în vedere reclamantului să complinească lipsurile cererii până la primul termen de judecată, stabilit conform art. 201 NCPC, deoarece în această manieră este golită de conținut și de utilitate procedura prealabilă scrisă, reglementată de acest din urmă articol, iar pârâtului nu i se permite să formuleze decât o parte din apărările utile cauzei, cu precădere cele de ordin formal.[4]

Nu se poate susține că procedura are caracter facultativ, întrucât nu ar exista o sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor art. 200 NCPC. Este adevărat că omisiunea de a face aplicarea acestui text de lege nu poate atrage în mod nemijlocit anularea ori casarea hotărârii de către instanța de control judiciar, însă acest argument nu este hotărâtor. Spre exemplu, nici dispozițiile art. 131 NCPC nu instituie o sancțiune expresă, însă este incontestabil că instanța este obligată să-și verifice competența la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Pe de altă parte, în măsura în care pretenția formulată este neclară, iar instanța nu lămurește obiectul și cauza cererii, spre a putea da calificarea juridică exactă, există un risc sporit ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare al pârâtului, ori să fie nelegală din alte motive. În aceste condiții, anularea ori, după caz, schimbarea sau casarea hotărârii vor interveni pentru încălcarea altor reguli imperative ale procesului civil.


[4] Spre exemplu, dacă obiectul cererii este neclar, iar motivarea în fapt, lacunară, pârâtul nu se va putea apăra și va solicita precizări prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 201 alin.(1) NCPC. În măsura în care reclamantul își va întregi cererea la primul termen la care este legal citat [cf. art. 204 alin.(1) NCPC], cererea modificată trebuie comunicată pârâtului, acestuia acordându-i-se un nou termen pentru depunerea întâmpinării; prin analogie cu dispozițiile art. 201 alin.(1) NCPC, acest termen nu ar trebui să fie mai scurt de 25 de zile (sub rezerva cauzelor urgente). Luând în considerare și împrejurarea că întâmpinarea trebuie depusă cu 10 zile înaintea termenului de judecată, iar acest termen se calculează la rândul său pe zile libere, instanța ar trebui să acorde un termen de 40 de zile pentru a complini, astfel, lipsurile fazei scrise desfășurate inițial. Pierderea de timp este evidentă.


Credem însă că nu orice lipsuri formale ale cereri de chemare în judecată atrag automat incidența procedurii regularizării.  Judecătorul are un drept de apreciere asupra cazurilor în care este necesar să recurgă la această procedură, având în vedere gravitatea lipsurilor constatate și vocația acestora de a impieta asupra bunei desfășurări a judecății ori asupra dreptului de apărare al pârâtului. Spre exemplu, în măsura în care o cerere altminteri corect formulată nu cuprinde contul bancar al reclamantului persoană juridică, ori codul numeric personal al reclamantului persoană fizică, procedura regularizării ar putea fi considerată superfluă, urmând ca acest element să fie indicat pe parcursul judecății.

Un criteriu adițional pentru o apreciere justă asupra necesității de a regulariza cererea ar fi și caracterul urgent al cererii, decurgând din prevederile legale ori din împrejurările concrete ale cauzei. Dacă cererea de ordonanță președințială prezintă o urgență specială, de natură a reclama soluționarea ei într-un interval cât mai scurt, apare improprie decizia de a regulariza cererea pentru lipsuri mai puțin semnificative, precum omisiunea indicării CNP-ului reclamantului.[5]

2.4. În ce privește categoria cererilor introductive de instanță cărora li se aplică procedura regularizării, toate cererile judecate potrivit procedurii contencioase, inclusiv cele urgente, precum și, în principiu, cererile judecate potrivit procedurii necontencioase sunt supuse regularizării, potrivit art. 200 NCPC.[6] Contrariul poate fi dedus numai dintr-o dispoziție legală expresă, conform căreia textul menționat nu se aplică, ori din alte prevederi legale din care rezultă incompatibilitatea procedurii respective cu regularizarea prealabilă a actului de sesizare a instanței.


[5] Am putea generaliza, întrebându-ne dacă nu cumva în cazul cererilor cu caracter urgent, miza litigiului pentru părți și necesitatea soluționării grabnice a acestuia ar trebui să primeze față de necesitatea complinirii unor lipsuri mai puțin grave, care nu sunt de natură a afecta – cel puțin nu în mod iminent, nemijlocit – buna desfășurare a judecății și finalitatea procedurii prealabile scrise. Dacă răspunsul oferit este afirmativ, ar urma ca procedura regularizării să nu fie parcursă, iar aceste lipsuri să fie complinite la primul termen de judecată ori, în cazuri temeinic justificate, la un moment ulterior.
[6] Pentru o analiză detaliată și pertinentă, a se vedea A. A. Chiș, „Procedura prealabilă a medierii și regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură civilă”, în RRDA nr. 4/2013, pp. 47 – 51. În sensul arătat în text, a se vedea și D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 480; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1 – 526), Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 570 (lucrare citată, în continuare, „Noul Cod…”).


Simpla împrejurare că anumite cereri cu caracter contencios sunt supuse unor proceduri speciale nu poate conduce la concluzia inaplicabilității art. 200 NCPC, întrucât normele speciale, pentru aspectele pe care nu le reglementează, se completează cu cele generale, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu cele dintâi. Nicio incompatibilitate nu poate fi însă decelată între procedurile speciale și regularizare, câtă vreme rațiunile acesteia (buna desfășurare a judecății, printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, și respectarea dreptului la apărare al pârâtului) se regăsesc și în cazul acestor proceduri.

În cazul procedurilor urgente, s-ar putea obiecta că termenul de 10 zile  la care se referă art. 200 alin.(2) ar fi excesiv de lung. Însă, acest termen este intervalul maxim acordat reclamantului pentru a complini lipsurile cererii sale; în cazul unor cereri urgente, reclamantul ar trebui să fie primul interesat pentru a se conforma cerințelor legii, fiind perfect posibil să-și îndeplinească obligațiile imediat după ce primește comunicarea instanței. Desigur, în acest caz, instanța ar fi ținută să ia de îndată măsurile necesare pentru comunicarea cererii către pârât, fără a aștepta împlinirea termenului de 10 zile. În schimb, instanța nu poate scurta din proprie inițiativă termenul de 10 zile, întrucât legea conferă reclamantului dreptul de a-și regulariza cererea înăuntrul acestui interval, socotit rezonabil,[7] fără a fi prevăzută posibilitatea reducerii sale [spre deosebire, spre exemplu, de art. 201 alin.(6) NCPC].


[7] În anumite cazuri de excepție termenul de 10 zile s-ar putea dovedi insuficient, spre exemplu, atunci când reclamantul introduce cererea de chemare în judecată rapid, pentru a nu pierde un termen de decădere, fără a fi în măsură să depună toate înscrisurile cerute de lege (de exemplu, avocatul care îl reprezintă pe reclamantul domiciliat în străinătate formulează o contestație supusă unui termen de decădere, deși nu a putut primi în timp util procura ad litem). În cazuri temeinic justificate nu excludem posibilitatea de a admite cererea de repunere în termenul de 10 zile, potrivit art. 186 NCPC. Această cerere ar trebui formulată odată cu cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii, întrucât, prin ipoteză, dacă reclamantul depune înscrisurile necesare după expirarea termenului de 10 zile, dar înainte de anularea cererii, anularea nu mai poate fi dispusă. A se vedea infra, pct. 2.7.


După cum am arătat însă în cele ce preced, caracterul urgent al unei proceduri, ori instituirea unui termen maxim de soluționare a unei cereri[8] pot fi luate în considerare de judecător, atunci când apreciază dacă procedura regularizării este necesară în cazul unor lipsuri mai puțin semnificative, ori dacă este preferabil să procedeze direct conform art. 201 NCPC, urmând ca eventualele lipsuri să fie îndreptate până la primul termen de judecată.

În ce privește procedura necontencioasă, credem că nu se poate porni de la premisa inaplicabilității dispozițiilor art. 200 NCPC, întrucât, pe de-o parte, art. 536 alin.(1) trimite la dispozițiile procedurii contencioase, care se aplică și în procedura necontencioasă, dacă sunt compatibile cu aceasta din urmă, iar pe de altă parte, compatibilitatea trebuie examinată de la caz la caz, în funcție de specificul cererii necontencioase la care ne referim.

Este real că unul din scopurile urmărite prin procedura regularizării, respectiv acela de a permite celui chemat în judecată să formuleze apărări, ar putea lipsi în acele proceduri necontencioase care nu implică decât citarea petentului ori care se soluționează fără citare. În aceste cazuri, instanța ar putea aprecia superfluă procedura regularizării, mai ales dacă cererea are un caracter simplu – bunăoară, ne este greu să concepem regularizarea unei cereri de recomunicare, ori de eliberare a unei cauțiuni. De asemenea, credem că în procedura încuviințării executării silite dispozițiile referitoare la regularizare nu sunt aplicabile, având în vedere atât împrejurarea că cererea se soluționează fără citare, cât și dispozițiile imperative ale art. 665 alin.(2), conform cărora cererea trebuie soluționată în termen de 7 zile „de la înregistrarea acesteia la judecătorie”.

Pe de altă parte însă, caracterul necontencios al cererii nu exclude de plano regularizarea, întrucât și în procedura necontencioasă este necesar ca obiectul sesizării să fie clar, iar eventualele cerințe legale speciale privind conținutul anumitor cereri să fie respectate[9].


[8] Spre exemplu, art. 1.022 alin.(1) NCPC  prevede că ordonanța de plată trebuie soluționată în termen de 45 de zile de la introducerea cererii, dacă debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare. Însă, din interpretarea art. 1.022 alin.(2) rezultă că timpul necesar regularizării cererii, fiind imputabil reclamantului, nu intră în calculul termenului de 45 de zile.
[9] Într-un sens parțial diferit, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 51.


Vedem așadar aplicabilă procedura regularizării îndeosebi în acele proceduri necontencioase cu caracter mai complex, care implică unele mențiuni speciale ale cererii de chemare în judecată sau atașarea anumitor înscrisuri, precum în cazul cererilor formulate potrivit procedurii speciale a înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1.049 și urm. NCPC).[10]

2.5. În schimb, achiesăm la opinia potrivit căreia procedura regularizării nu este aplicabilă decât cererii introductivă de instanță, ea fiind menită să prevină comunicarea unei cereri informe ori netimbrate către pârât, care s-ar vedea pus în situația de a face cheltuieli care s-ar dovedi ulterior inutile, în condițiile în care în final cererea ar fi anulată.

În sprijinul acestei soluții în literatura de specialitate au fost enunțate mai multe argumente pertinente.[11]

Cel mai important dintre acestea ne pare a fi împrejurarea că cererile incidentale pot fi formulate, uneori, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori chiar până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe. Astfel, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea reconvențională [art. 209 alin.(4)],[12] cererea de chemare în garanție [art. 73 alin.(4)], chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul [art. 68 alin.(3)], respectiv arătarea titularului dreptului pot fi formulate de pârât la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Totodată, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută la primul termen la care reclamantul este legal citat [art. 204 alin.(1)], iar cu acordul expres al tuturor celorlalte părți, chiar într-un stadiu ulterior al procesului [art. 204 alin.(3)], regularizarea cererii adiționale astfel formulate conform dispozițiilor art. 200 NCPC fiind exclusă.


[10] În sensul aplicabilității dispozițiilor referitoare la regularizare în cazul acestei proceduri, precum și a altor proceduri necontencioase, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., pp. 51 – 52.
[11] A se vedea pe larg D.N.Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, pp. 484 – 485; în același sens, Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 571.
[12] Pentru argumente în sens contrar, care ar justifica regularizarea cererii reconvenționale, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 50.


În fine, reclamantul (ori intervenientul principal) poate formula cererea de chemare în garanție, ori cererea de chemare în judecată a altei persoane până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe [art. 68 alin.(2), art. 73 alin.(2)], iar intervenția voluntară principală[13] poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond [art. 62 alin.(2)].

Dincolo de incompatibilitatea procedurii regularizării – care se desfășoară în camera de consiliu, fără citare, ori doar cu citarea titularului cererii introductive de instanță – cu regulile aplicabile judecății (și discutării admiterii în principiu a unor cereri incidentale), dacă se acceptă regularizarea cererilor incidentale, încheierea de anulare va avea un regim juridic distinct, după cum cererea a fost formulată în etapa prealabilă scrisă, caz în care ar fi supusă în mod separat cererii de reexaminare la alt complet al aceleiași instanțe, ori după cum a fost formulată în cursul judecății, caz în care ar fi supusă apelului la instanța superioară, odată cu fondul [ori, dacă se acceptă ideea că o cerere informă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul verificării admisibilității în principiu, separat cu apel, în condițiile arătate de art. 64 alin.(4) NCPC[14]]. Ori această diferență de regim juridic ni se pare greu de primit.

Pe de altă parte, credem că opțiunea legiuitorului, de a face trimitere în cuprinsul art. 209 alin.(5) doar la art. 201, iar nu și la art. 200 NCPC nu trebuie socotită întâmplătoare, aplicarea procedurii regularizării și în cazul altor cereri decât cererea introductivă de instanță nefiind urmărită de legiuitor, ori scopul avut în vedere la elaborarea normei trebuie avut în vedere de interpret.

2.6. Cele mai importante chestiuni din punct de vedere practic sunt întrebările de a ști care sunt elementele supuse verificării și în cazul cărora dintre acestea neîndeplinirea obligațiilor stabilite de lege atrage sancțiunea nulității.


[13] Nu ne referim în acest context la intervenția accesorie, aceasta având natura unei simple apărări, ceea ce explică posibilitatea de a fi formulată inclusiv în căile de atac.
[14] Credem însă că o cerere informă ar trebui anulată chiar înainte de discutarea admiterii în principiu, printr-o încheiere supusă căii de atac odată cu fondul, potrivit dreptului comun, întrucât încuviințarea în principiu presupune o seamă de verificări care nu pot fi făcute în cazul în care cererea incidentală nu respectă (cel puțin) dispozițiile art. 196 alin.(1) NCPC, nefiind, bunăoară, motivată în fapt.


Răspunsul la prima întrebare este simplu, deoarece art. 200 alin.(1) impune completului de judecată să verifice „dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194 – 197”, fiind vorba despre toate aceste cerințe, în lipsa oricăror distincții sau nuanțări prevăzute de lege. Bunăoară, trebuie verificat dacă cererea și înscrisurile atașate acesteia au fost depuse în numărul legal de exemplare, respectiv dacă s-a plătit taxa de timbru prevăzută de lege.

În schimb, în mod evident nu formează obiectul verificărilor în procedura regularizării parcurgerea producerii prealabile impuse de o normă legală imperativă, precum în materia contenciosului administrativ (cf. art. 7 – 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), ori a procedurii ordonanței de plată [art. 1.014 și art. 1.016 alin.(2) NCPC].

Sancțiunea inadmisibilității, atrasă de omisiunea reclamantului de a parcurge o procedură prealabilă impusă în mod obligatoriu de lege, poate fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare [art. 193 alin.(2)[15]], ceea ce implică în mod logic depășirea procedurii regularizării și comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, în condițiile art. 201 NCPC. Ca atare, instanța poate cel mult să atragă atenția reclamantului asupra necesității depunerii dovezii de parcurgere a procedurii prealabile, dar nu poate regulariza și cu atât mai puțin anula cererea doar pentru inexistența acestei dovezi.


[15] Achiesăm la opinia conform căreia în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepția inadmisibilității poate fi ridicată și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Sub un alt aspect, învederăm că simplul fapt că o normă juridică specială – indiferent dacă este situată în Cod ori în alt act normativ – instituie sancțiunea expresă a inadmisibilității [precum, bunăoară, art. 1.016 alin.(2) NCPC] nu înseamnă nicidecum că excepția inadmisibilității ar putea fi invocată de instanță din oficiu, întrucât este de principiu că o normă specială se completează cu norma generală în ce privește aspectele pe care nu le reglementează. Instituind sancțiunea expresă a inadmisibilității în cuprinsul art. 1.016 alin.(2) NCPC, legiuitorul a voit doar să clarifice care sunt consecințele juridice ale omisiunii de a-l soma pe debitor, anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței de plată, iar nicidecum să deroge de la art. 193 alin.(2) NCPC, care instituie regula în materie; în măsura în care ar intenționa ca neparcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii să poată fi invocată din oficiu de instanță, legiuitorul ar trebui să dispună expres aceasta [cum a procedat, spre exemplu, în cuprinsul art. 193 alin.(3), al cărui conținut nu lasă loc de interpretare – și aceasta independent de împrejurarea că soluția cuprinsă în acest text este curioasă, întrucât verificarea unor evidențe constituie mai degrabă un procedeu probatoriu decât o veritabilă procedură prealabilă, și nejustificată, întrucât nu se vede de ce obligativitatea verificării evidențelor succesorale este stabilită printr-o normă de ordine publică, în vreme ce procedura prealabilă în materia contenciosului administrativ este reglementată printr-o normă de ordine privată, a cărei nerespectare poate fi invocată doar de pârât]. Cu alte cuvinte, una este sancțiunea, alta este regimul de invocare a neregularității și de aplicare a sancțiunii, acesta din urmă fiind stabilit de art. 193 NCPC.  În același sens, cu privire la procedura prealabilă de informare cu privire la mediere, a se vedea Al. Suciu, „Unele considerații privind sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea”, în RRDP nr. 2/2013, p. 199. Pentru critica justificată a obligativității de a participa la ședința de informare privind medierea, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 553 – 554.


În ce privește a doua întrebare, apreciem că principial sancțiunea anulării cererii poate interveni în cazul neîndeplinirii oricărei cerințe dintre cele la care se referă art. 194 – 197 NCPC, iar nu doar în cazul cerințelor la care se referă art. 196 alin.(1) NCPC.

Acest punct de vedere poate fi chestionat, întrucât art. 196 alin.(1) NCPC sancționează expres cu nulitatea acele cereri care nu cuprind numele ori denumirea părții, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții ori a reprezentantului acesteia, iar partea finală a acestui text trimite direct la art. 200 NCPC. Înseamnă aceasta că legiuitorul a voit să permită judecătorului să anuleze cererea doar în cazul lipsurilor la care se referă art. 196 alin.(1)?

Dacă se adoptă această interpretare,[16] ne întrebăm care mai este sensul obligației de a verifica toate elementele prevăzute de art. 194 – 197 NCPC și de a pune în vedere reclamantului complinirea lor, câtă vreme pentru omisiunea majorității elementelor prevăzute de aceste texte de lege nu s-ar putea aplica nicio sancțiune în procedura regularizării! Pe de altă parte, credem că art. 201 alin.(1) și (2) trebuie interpretate în mod coroborat, sensul art. 200 alin.(2) fiind acela că neîndeplinirea oricărei cerințe dintre cele verificate potrivit alin.(1) poate atrage sancțiunea anulării, dacă aceasta a fost anterior învederată reclamantului, dându-i-se ocazia să remedieze lipsurile cererii sale[17].

Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat mai exigent cuprinsul cererii de chemare în judecată (art. 194 NCPC), ori nu se poate presupune că același legiuitor a privit o seamă de elemente importante ale cererii – anume cele care nu se încadrează în dispozițiile art. 196 alin.(1) – ca fiind simple elemente accesorii și în cele din urmă facultative, de vreme ce nerespectarea lor nu poate atrage nicio sancțiune eficace.


[16] A se vedea pentru acest punct de vedere, e.g., M. Ursuța, „Scurte considerații cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC”, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 16.09.2013).
[17] Așadar, nu s-ar putea anula cererea de chemare în judecată pentru alte aspecte decât lipsurile comunicate în scris reclamantului, pentru că în caz contrar s-ar încălca în mod grav principiile contradictorialității și al dreptului la apărare, reclamantul fiind privat de ocazia de a remedia neregularitățile constatate. Ca urmare, într-o atare ipoteză (anularea cererii pentru alte neregularități decât cele comunicate reclamantului), cererea de reexaminare ar trebui admisă, urmând ca procedura regularizării să fie reluată. A se vedea, în sensul necesității de a se comunica neregularitățile constatate, dar și în sensul că nerespectarea dispozițiilor art. 194 – 197 atrage, în condițiile legii, anularea cererii de chemare în judecată, și Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 570.


În al doilea rând, elemente precum indicarea valorii obiectului cererii, atunci când criteriul valoric prezintă relevanță pentru determinarea competenței după valoare și a taxei de timbru ori indicarea dovezilor propuse, dar și depunerea cererii în numărul legal de exemplare[18] sunt indispensabile pentru buna desfășurare a procesului, fiind necesar ca nerespectarea lor să atragă sancțiunea nulității, în condițiile art. 200 NCPC. După cum vom vedea, această soluție rezultă, în privința taxelor judiciare de timbru, din dispozițiile OUG nr. 80/2013.


[18] Considerăm că dispozițiile art. 195 NCPC, care privesc anume cererea de chemare în judecată, sunt speciale și derogatorii față de prevederile art. 149 alin.(3) NCPC, aplicabile oricărei cereri adresate instanței, din care rezultă că instanța poate – dacă sunt create condițiile organizatorice și financiare necesare, ceea ce în prezent nu este cazul – să îndeplinească din oficiu ori să pună în sarcina oricăreia dintre părți obligația de a depune cererea în numărul de exemplare prevăzut de art. 149 alin.(1) NCPC. Această dispoziție constituie un temei legal pentru acele situații în care instanța poate efectiv să complinească o lipsă punctuală – e.g., au fost depuse 7 exemplare de pe motivele de apel, în loc de 9, iar amânarea judecății nu este o soluție adecvată față de urgența pricinii – , însă nu are nicidecum ca scop să exonereze părțile de obligațiile ce le revin potrivit legii, mizând pe împrejurarea că aceste obligații vor fi îndeplinite de instanță. În acest sens, trebuie menționat că grefierii sunt o resursă umană cu o înaltă calificare, al căror timp nu poate fi irosit cu activități de fotocopiere, pentru a nu mai vorbi despre insuficiența și starea precară a fotocopiatoarelor.


Desigur, împrejurarea că art. 196 alin.(1) NCPC prevede în mod expres care sunt elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, fără de care aceasta poate fi anulată în orice stadiu al procesului, implică în mod necesar ideea unei „ierarhizări” a importanței cerințelor instituite de art. 194 și urm. NCPC[19]. Dacă în cazul cerințelor prev. de art. 196 alin.(1) sancțiunea nulității nu comportă nicio explicație specială, în cazul celorlalte cerințe, deși trebuie pornit de la premisa că neîndeplinirea lor poate atrage anularea, judecătorul cauzei trebuie să analizeze în ce măsură în concret acea mențiune era necesară pentru buna desfășurare a cauzei și în ce măsură lipsurile au o gravitate suficientă pentru a justifica anularea cererii în procedura regularizării.[20]


[19] Interpretarea contrară, care dă relevanță exclusiv dispozițiilor art. 200 alin.(1) NCPC, care nu distinge între diferitele lipsuri formale ale cererii, ar face ca art. 196 alin.(1) să fie lipsit de orice efect și de orice utilitate, ori, după cum se știe, o normă juridică trebuie interpretată în sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. În plus, după cum vom arăta și în cele ce urmează, o normă juridică nu poate fi interpretată niciodată în mod izolat, fără a avea în vedere conexiunea ei cu alte principii și norme ale Codului; cu alte cuvinte, interpretarea trebuie să fie sistematică și teleologică, iar nu izolată și mecanică. Mai adăugăm că art. 200 alin.(2) nu constituie o normă „specială” față de art. 196 NCPC, câtă vreme ambele articole privesc cererea de chemare în judecată, având aceeași sferă de aplicare. Ele trebuie așadar corelate, inclusiv în cadrul procedurii de regularizare. În sens contrar, a se vedea G. Lefter, „Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil”, studiu disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 15.11.2013).
[20] Nu spunem că această analiză ar trebui să se regăsească într-o motivare aprofundată a încheierii de anulare, ci în primul rând că ea trebuie să fie inerentă raționamentului judiciar însuși. Ea se poate reflecta într-o manieră succintă în motivarea încheierii de anulare, fiind suficient să se constate că judecătorul a luat în considerare și a făcut aplicarea principiului proporționalității.


Cu alte cuvinte, anularea cererii nu intervine implacabil, pentru orice lipsuri formale ale cererii de chemare în judecată. Fiind o sancțiune de natură să îngrădească, fie și temporar, accesul reclamantului la justiție, care este o componentă a dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil [art. 21 alin.(3) din Constituție, art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului], această sancțiune trebuie să fie proporțională cu motivele care o justifică. Ideea de proporționalitate între ingerința într-un drept fundamental și motivul de interes public care o justifică trebuie să devină una firească, de natură a orienta interpretarea și aplicarea cotidiană a normelor procesuale. De aici ideea deja enunțată, care doar aparent nu are un suport legal, conform căreia nu orice viciu formal, ci un viciu de o anumită gravitate ar trebui să atragă anularea cererii.[21]

Tendința practicii judiciare, de a impune o „ștachetă ridicată”, verificând cu rigurozitate elementele prev. de art. 194 – 197 NCPC ni se pare principial corectă și de apărat, având în vedere că adoptarea unui nou Cod de procedură civilă este momentul în care se poate crea deprinderea sănătoasă a aplicării integrale și nedistorsionate a unor dispoziții legale obligatorii (!). Este preferabil ca îndeosebi avocații să se adapteze cerințelor Noului Cod, mai degrabă decât să formuleze proteste, ori să exercite presiuni pentru neaplicarea dispozițiilor referitoare la regularizarea cererii. Totuși, cel puțin în parte aceste reacții negative sunt justificate de unele excese care decurg tocmai din ignorarea ideii de proporționalitate, ori, uneori, chiar din încălcarea dispozițiilor legale.[22]

Fără a ignora scopul legitim urmărit de legiuitor prin introducerea mențiunii obligatorii a codului numeric personal al reclamantului [în ce-l privește pe cel aparținând pârâtului, nu ar trebui să existe probleme, de vreme ce acesta urmează a fi indicat doar dacă este cunoscut de reclamant, potrivit art. 194 lit.a) NCPC[23]], ori prin obligativitatea certificării tuturor înscrisurilor depuse pentru conformitate cu originalul, credem că aceste lipsuri nu justifică, singure, anularea cererii în procedura regularizării, chiar dacă nu au fost complinite în termenul fixat de instanță.


[21] În sens contrar, a se vedea V. Bozeșan, „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare – art. 200 alin.(6) NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro; de asemenea, G. Lefter, op.cit. Tezele tranșante ale acestui autor nu pot fi primite, întrucât ele ignoră cerința interpretării sistematice și teleologice a dispozițiilor art. 200 NCPC. Acestea nu pot fi absolutizate și detașate din contextul principiilor fundamentale ale procesului civil și al celorlalte dispoziții din Cod. Dacă este real că instanța nu este în drept să chestioneze motivele care au determinat legiuitorul să instituie o anumită cerință de formă, cu scopul de a le pune la îndoială, este însă absolut necesar ca instanța să aibă în vedere scopul urmărit de legiuitor la edictarea dispoziției legale respective, pentru a aplica textul de așa manieră încât să răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă și de rigidă, care nu ține cont de intenția reală a legiuitorului.
[22] Pentru a ne referi doar la două situații mai frapante, anularea cererii de chemare în judecată pentru nedepunerea dovezii de parcurgere a unei proceduri prealabile ori anularea cererii ca urmare a nedepunerii răspunsului la întâmpinare (!) constituie încălcări flagrante ale legii.
[23] În ce privește art. 148 alin.(1) teza a II-a NCPC, la care art. 194 lit.a) face trimitere, neindicarea adresei de e-mail, a numărului de telefon sau fax nu poate atrage anularea cererii, întrucât acestea vor fi indicate numai „dacă este  cazul”, respectiv dacă partea deține asemenea mijloace de comunicare și dorește să le folosească, ceea ce în cazul unei persoane fizice nu poate fi, totuși, presupus. Situația ar putea fi diferită în cazul unei instituții publice.


De asemenea, dacă în multe cazuri valoarea obiectului cererii și indicarea modului de calcul a acesteia, cu depunerea înscrisurilor corespunzătoare [art. 194 lit.c)] este necesară pentru determinarea competenței materiale și a taxei de timbru, în acele situații în care o atare necesitate nu există – bunăoară, cererea este de competența unei anumite instanțe, indiferent de valoare, iar taxa de timbru este fixă ori cererea este scutită de taxă de timbru – ar fi excesiv de formal și după părerea noastră chiar greșit să se impună reclamantului în condițiile art. 200 NCPC să indice, totuși, această valoare, chiar dacă ea nu prezintă importanță pentru buna desfășurare a procesului.

Cu alte cuvinte, nu argumentul formal, potrivit căruia legea nu distinge, este cel potrivit în acest context, ci argumentul teleologic, conform căruia trebuie avut în vedere scopul pentru care a fost instituită regularizarea cererii, urmând ca dacă acest scop nu se regăsește în concret, regularizarea să nu fie efectuată. În acest sens, reamintim că, în ce ne privește, judecătorul dispune de un incontestabil drept de apreciere asupra chestiunii de a ști în ce măsură lipsurile formale sunt suficient de grave pentru a parcurge regularizarea ori dacă poate trece la comunicarea cererii, potrivit art. 201 NCPC.

În aceeași ordine de idei, credem că lipsa motivelor de drept nu justifică anularea cererii, în condițiile în care ar reclamantul putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile pretenţiei sale (nu trebuie uitat că în România asistența juridică nu este obligatorie în fața primei instanțe!), iar instanţa este ţinută să califice juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la motivele de fapt pe care se sprijină, şi să dea eficienţă normelor de drept aplicabile [iura novit curia, cf. art. 22 alin.(1) şi (4) NCPC].[24]


[24] În sens asemănător (lipsa motivelor de drept poate fi complinită în cadrul procedurii regularizării, însă dacă expunerea faptelor este suficientă pentru a rezulta incidența unei norme juridice, instanța ar trebui să încadreze în drept faptele litigioase), a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 558; în sens contrar (lipsa motivelor de drept atrage anularea cererii), a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 463, cu precizarea că, pentru autoare, motivarea în drept înseamnă explicarea obiectului acțiunii, din perspectiva dreptului substanțial și a celui procesual, iar nu indicarea textelor de lege aplicabile, care vor fi stabilite de instanță, aceasta având posibilitatea de a stabili corecta încadrare a faptelor (ibidem, p. 460).


În ce privește lipsa totală a motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cuprinsul art. 22 alin.(4), care permite expres judecătorului fie să dea, fie să restabilească calificarea juridică exactă, rezultă în mod evident că textul are în vedere, în primul rând, situația în care reclamantul nu a indicat niciun motiv de drept și nu a efectuat o calificare juridică a pretenției sale și a situației de fapt pe care se întemeiază. În această situație, instanța este obligată să pună în discuție la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate calificarea juridică a cererii și să dea ea însăși respectiva calificare, dacă reclamantul, bunăoară neasistat juridic, nu este în măsură să formuleze o precizare pertinentă în această privință. Ca urmare, este greșit să se spună că în această ipoteză cererea va fi anulată, întrucât astfel  dispozițiile art. 22 alin.(4) teza I NCPC ar fi de plano negate, aplicarea lor practică fiind imposibilă (de vreme ce o cerere fără temei juridic ar fi anulată în procedura regularizării, nu s-ar  ajunge niciodată la situația în care instanța va da ea însăși calificarea juridică cererii deduse judecății). Desigur, poate fi readus în discuție argumentul eronat că art. 200 NCPC derogă de la tot restul Codului, lăsând toate principiile și dispozițiile acestuia fără aplicare, însă o atare soluție este atât de absurdă, încât rezultă în mod limpede necesitatea interpretării sistematice, teleologice și, am adăuga noi, rezonabile a dispozițiilor art. 200 NCPC, care nu trebuie rupte din context.[25]


[25] Într-un sens parțial diferit, a se vedea G. Lefter, op.cit. Autorul consideră că indicarea unui text de lege sau a unui principiu de drept ar fi absolut necesară pentru a evita sancțiunea anulării, pronunțată în condițiile art. 200 NCPC, însă concede că textul de lege indicat ar putea să nu aibă nicio legătură cu situația de fapt pe care se întemeiază cererea, întrucât punerea în discuție a calificării juridice corecte excede fazei de regularizare. Ultima aserțiune este incontestabilă, însă atunci ne întrebăm care mai este motivul legitim, rațional pentru a-i impune reclamantului să indice, totuși, un temei de drept, câtă vreme acesta ar putea fi unul aleatoriu, iar nu unul edificator cu privire la adevărata natura juridică a acțiunii. Și în acest context, autorul absolutizează dispozițiile art. 200 NCPC și argumentul ubi lex…, fără a face corelațiile necesare cu alte texte din cod, îndeosebi art. 22 alin.(1), (4) și (5) NCPC, care afirmă în termeni categorici dreptul și totodată obligația instanței de a da calificarea juridică corectă cererii, chiar în pofida opoziției reclamantului care insistă în temeiul și calificarea greșite date inițial, sub singura rezervă a acordului expres la care se referă art. 22 alin.(5). De asemenea, este încă o dată ignorat în mod esențial art. 196 alin.(1) NCPC, care erijează motivarea în fapt printre elementele esențiale ale cererii, în vreme ce motivarea în drept, nu. După cum s-a observat deja în doctrină, Noul Cod accentuează, cu subtilitate, ponderea elementului factual în structura noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, element care este unul esențial și imutabil, în vreme ce elementul de drept este unul accesoriu – putând lipsi, de vreme ce instanța poate da ea calificarea juridică, ceea ce evident nu se poate face în procedura de regularizare! – și mutabil, supus recalificării de către instanță, cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni [a se vedea în acest sens Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 428]­­. Ori, în opinia pe care o combatem se ignoră această schimbare fundamentală de optică a legiuitorului, cu reverberații ample în ce privește rolul instanței, principiul contradictorialității, noțiunea de cauză a cererii de chemare în judecată și chiar întinderea autorității lucrului judecat și se afirmă, dimpotrivă, că importanța motivării în drept s-a accentuat, autorul citat raportându-se doar la dispozițiile art. 200 NCPC.


În ce privește dovezile, achiesăm principial la distincția deja propusă în doctrină,[26] potrivit căreia neindicarea oricărei dovezi ori folosirea unei formule care echivalează cu neindicarea probelor („orice probe utile cauzei”) justifică anularea cererii, întrucât reclamantul încalcă obligațiile impuse de art. 14 alin.(2) NCPC, iar pârâtul este lipsit de posibilitatea de a formula apărări pertinente față de pretențiile formulate – această posibilitate implică și cunoașterea și discutarea probelor pe care se întemeiază partea adversă. Se tinde astfel la eludarea fazei scrise și la surprinderea adversarului, ceea ce contravine noii reglementări. Trebuie însă observat că nu poate fi exclusă ipoteza în care reclamantul nu propune nicio probă pentru simplul motiv că nu dispune de niciun mijloc de probă, acționându-l pe pârât în judecată în speranța că acesta va achiesa la pretențiile formulate, recunoscând temeinicia acestora. Oricât de temerară ar putea părea o asemenea strategie procesuală, ea nu poate fi cenzurată pe tărâmul regularității formale a cererii, reclamantul asumându-și riscul respingerii cererii, ca neîntemeiate (iar nu a anulării acesteia în procedura regularizării, care ar fi vădit nelegală, dacă din cuprinsul cererii rezultă că reclamantul nu are probe de administrat). Pe de altă parte, în literatura de specialitate s-a arătat cu temei că există situații în care sarcina probei este inversată, incumbând pârâtului, situație care nu poate fi ignorată cu ocazia verificării și regularizării cererii introductive.[27] De asemenea, nu corespunde unei aplicări corecte a dispozițiilor art. 200 NCC anularea cererii pe motiv că nu s-a indicat teza probatorie, această chestiune urmând a fi discutată în cadrul cercetării procesului.

Dacă însă a fost solicitată fie și o probă în condiții de regularitate procesuală, cererea ulterioară de încuviințare  a unei noi probe va fi evaluată din perspectiva dispozițiilor art. 254 NCPC, sancțiunea pentru propunerea tardivă a probelor fiind decăderea. Așadar, instanța nu ar putea să impună reclamantului în faza regularizării să depună la dosar anumite dovezi (sub rezerva celor impuse chiar de dispozițiile art. 194 NCPC, precum certificatul fiscal ori extrasul de carte funciară, în cazul imobilelor), ci doar cu ocazia fixării termenului de judecată, potrivit art. 203 NCPC. După cum s-a observat în mod just, instanța încalcă dispozițiile legale dacă impune reclamantului să depună la dosar anumite înscrisuri (cu excepția celor a căror necesitate rezultă din cuprinsul art. 194 NCPC – n.n.), întrucât etapa regularizării are ca scop verificarea formală a cererii introductive de instanță și nu trebuie să se substituie cercetării judecătorești[28] (ori să anticipeze etapa încuviințării sau ordonării din oficiu a probelor). Ca urmare, nu prin rezoluția de regularizare [art. 200 alin.(2) NCPC]­­ se poate impune reclamantului să depună la dosar înscrisuri care servesc soluționării cauzei, dar nu sunt menționate expres de textele referitoare la cererea de chemare în judecată, ci cel mai devreme prin rezoluția de fixare a termenului de judecată, prevăzută de art. 203 NCPC, și aceasta sub rezerva dezbaterilor purtate asupra admisibilității și concludenței probei la primul termen de judecată.


[26] În acest sens, G. Boroi, prelegere susținută la Institutul Național al Magistraturii cu privire la Noul Cod de procedură civilă (21.03.2013), înregistrare disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/NCPC/index.html.
[27] A se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 563.
[28] A se vedea M. Ursuța, op.cit.


De asemenea, ni se par de neacceptat soluțiile de anulare a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 200 alin.(3) NCPC, pe motiv că reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, fără a enunța în chiar cuprinsul cererii ce înscrisuri au fost depuse, o asemenea cerință (de enumerare a înscrisurilor atașate cererii) neavând niciun suport legal. Totodată, deși achiesăm la ideea că elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, precum obiectul acesteia și identitatea celui chemat în judecată, trebuie să rezulte chiar din cuprinsul acestei cereri și nu al înscrisurilor anexate, apreciem că nici această soluție nu trebuie absolutizată, câtă vreme identificarea elementelor care lipsesc din cuprinsul cererii propriu-zise se impune cu puterea evidenței în unele cazuri, neridicând nicio dificultate pentru judecător. Astfel, dacă se formulează plângere contravențională împotriva unui proces-verbal corect identificat, neindicarea expresă a intimatului nu ar trebui să atragă anularea cererii, dacă identitatea acestuia rezultă din cuprinsul procesului-verbal anexat.[29] De asemenea, nu ar putea interveni anularea cererii de chemare în judecată pentru neindicarea CNP-ului reclamantului, dacă o copie de pe cartea de identitate a reclamantului a fost anexată cererii.[30] Însă, salvgardarea cererii în aceste condiții are caracter excepțional și nu se poate considera că judecătorul are obligația sistematică de a parcurge toate înscrisurile atașate cererii pentru a deduce din cuprinsul lor elementele formale care nu au fost indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deși art. 194 NCPC obligă la aceasta.

Contrar unei opinii exprimate recent în literatura de specialitate,[31] credem că judecătorul care soluționează cererea de reexaminare este la rândul său în drept să aprecieze dacă cerința neîndeplinită era suficient de gravă – respectiv de natură să impieteze asupra bunei desfășurări a procesului și asupra posibilității pârâtului de a se apăra – pentru a justifica sancțiunea anulării cererii. Așadar, judecătorul cererii de reexaminare poate reevalua proporționalitatea sancțiunii și poate reveni asupra măsurii anulării, dacă aceasta pare excesivă.


[29] În sens contrar, a se vedea G. Lefter, op.cit.
[30] S-a arătat că în acest caz ar trebui să intervină nulitatea, întrucât există posibilitatea ca reclamantul să fie citat la domiciliul său, menționat în cartea de identitate, cu toate că acesta dorește să fie citat în altă parte (în acest sens, G. Lefter, op.cit.). Însă, reclamantul nu poate pretinde să fie citat la un domiciliu efectiv, ori ales pentru comunicarea actelor de procedură pe care nu l-a indicat, procedura de citare fiind valabil îndeplinită la domiciliul care rezultă din evidențele serviciului public competent (cf. în acest sens art. 91 NCC) și din actele dosarului.
[31] A se vedea V. Bozeșan, op.cit.


În măsura în care cerința care a determinat anularea este prevăzută de art. 194 – 197, s-a făcut o aplicare corectă a acestora (a se vedea nuanțările propuse în cele ce preced, de exemplu în privința valorii obiectului cererii, a motivelor de drept și a dovezilor), iar lipsurile au fost comunicate reclamantului, judecătorul cererii de reexaminare ar trebui să admită această cerere doar dacă anularea este obiectiv disproporționată, iar nu pentru simplul fapt că el însuși înclină spre o aplicare mai puțin strictă a textelor de lege în materie.[32]

Mai mult, dacă judecătorul, verificând cererea, a pus în vedere reclamantului, sub sancțiunea anulării, să remedieze mai multe lipsuri ale cererii, iar reclamantul remediază o parte dintre acestea, subzistând lipsuri cu caracter puțin grav (de exemplu, unele înscrisuri nu au fost certificate pentru conformitate cu originalul, nu a fost indicat CNP-ul reclamantului), instanța este în drept să aprecieze că aceste lipsuri nu justifică anularea, nefiind „ținută” să anuleze ori de câte ori constată că obligațiile stabilite nu au fost îndeplinite integral. Desigur, într-o atare situație, opțiunea de a nu anula cererea (ci de a dispune prin rezoluție comunicarea cererii către pârât, conform art. 201 NCPC) trebuie explorată cu o anumită precauție, doar în situația în care reclamantul și-a îndeplinit o parte relevantă a obligațiilor impuse, iar cele rămase nu justifică, în sine, anularea cererii, lipsa lor nefiind de natură să împiedice în mod substanțial buna desfășurare a procesului.

Deși toate cele de mai sus introduc o serie de nuanțări care pot fi găsite criticabile de adepții ambelor soluții „extreme”, raționamentul propus este unul destul de simplu.

Se pornește de la premisa obligativității tuturor mențiunilor prev. de art. 194 – 197 NCPC.[33]


[32] Într-un sens parțial diferit, dar cu sublinierea diferenței de optică dintre judecătorul cauzei, pe de-o parte, și judecătorul cererii de reexaminare, pe de altă parte, a se vedea V. Bozeșan, op.cit.
[33]  Formează obiectul verificărilor impuse de art. 200 NCPC și existența altor mențiuni impuse de norme speciale, aplicabile anumitor cereri de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 482.


Apoi, din coroborarea cu alte texte ale Codului rezultă totuși că lipsa unor elemente nu atrage sancțiunea anulării, fie pentru că instanța este obligată să califice juridic cererea (iura novit curia), fie pentru că intervin alte sancțiuni prevăzute de lege, precum decăderea, fie pentru că în concret acestea nu sunt necesare în cauza respectivă.

De aici rezultă în mod firesc ideea interpretării teleologice a textelor privitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată și a aplicării lor doar acolo unde se regăsește rațiunea urmărită prin adoptarea lor (ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex), precum și ideea de proporționalitate a sancțiunii cu gravitatea lipsurilor constatate, impusă de principiile generale ale statului de drept, ca și, în mod specific, de accesul la justiție, ca aspect inerent al dreptului la un proces echitabil. Elementul de apreciere care decurge de aici este inerent oricărei activități judiciare și nu poate fi calificat drept arbitrar. Facultatea judecătorului de a modera, de a nuanța, de a aplica legea deopotrivă exigent și într-o manieră rezonabilă trebuie cultivată de judecători și facilitată de lege. Doar în mod aparent o soluție normativă tranșantă, lipsită de nuanțe (se anulează întotdeauna pentru x și nu se anulează niciodată pentru y) este de natură să asigure certitudinea juridică, pentru că legiuitorul nu poate prevedea niciodată complexitatea tuturor situațiilor ivite în practica judiciară, iar o soluție rigidă se poate dovedi inadecvată în multe cazuri.

În acest context, este de menționat că o aplicare excesiv de rigidă, formalistă a textelor de lege referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată generează riscul unei modificări legislative care ar determina un regres semnificativ, implicând cel puțin în parte revenirea la situația anterioară, caracterizată de o aplicare laxă a cerințelor referitoare la sesizarea instanței. Contrar aparenței, un asemenea deznodământ ar fi cel puțin la fel de dăunător pentru buna administrare a justiției ca tendința actuală a unor instanțe de a complica și de a formaliza excesiv procedura prev. de art. 200 NCPC. Învederăm de asemenea că, în ce ne privește, textul de lege aici discutat este constituțional, față de scopul legitim urmărit (buna înfăptuire a justiției, într-un termen optim și previzibil, respectarea dreptului la apărare al pârâtului, exercitarea cu bună-credință a drepturilor procesuale) însă că aplicarea sa incorectă poate duce, în cazuri concrete, la încălcarea dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil, în măsura în care textul este aplicat mecanic și rigid, într-o manieră excesiv de formalistă și care nu ține seama de proporționalitatea care trebuie să existe între lipsurile formale constatate și gravitatea sancțiunii anulării cererii.

2.7. Din punct de vedere procedural, încheierea de anulare a cererii informe se va pronunța fără citarea părților, soluție care rezultă atât din interpretarea sistematică a art. 200 NCPC – reclamantul va fi citat doar la soluționarea cererii de reexaminare, conform art. 200 alin.(6) – cât și din coroborarea art. 200 alin.(3) cu dispozițiile art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC, care instituie regula citării facultative în materie necontencioasă.[35] Ori, în ce ne privește, înainte de comunicarea cererii către pârât procedura nu se află încă într-o fază contencioasă, aplicarea cel puțin corespunzătoare a regulilor specifice procedurii necontencioase fiind o soluție legală.[34] Chiar dacă procedura regularizării se află în „anticamera” procedurii contencioase propriu-zise, subliniem că aceasta nu are caracter „administrativ”, ci un vădit caracter jurisdicțional,[36] întrucât ea implică verificarea actului de procedură prin raportare la regulile de drept aplicabile, instanța fiind ținută să se pronunțe asupra regularității formale a învestirii sale, ca și asupra numeroaselor incidente care pot interveni cu privire la timbraj, prin încheieri motivate, susceptibile de definitivare în urma exercitării căii de atac prevăzute de lege. Regăsim aici trăsăturile definitorii ale actului jurisdicțional, respectiv aplicarea legii la o situație de fapt determinată, contradictorialitatea (fie și restrânsă, concretizată într-o manieră specifice acestei faze de debut a procesului) și pronunțarea unei hotărâri motivate asupra chestiunii supuse judecății.

Achiesăm de asemenea la opinia potrivit căreia dacă reclamantul își îndeplinește obligațiile după împlinirea termenului de 10 zile prev. de art. 200 alin.(2), dar înainte de pronunțarea încheierii la care se referă art. 200 alin.(3), anularea cererii nu mai poate fi dispusă, întrucât cauza de nulitate a dispărut înainte ca instanța să se pronunțe asupra excepției de nulitate [art. 177 alin.(3)]. Mai mult, apreciem că și în lipsa acestui text de lege soluția s-ar fi impus: de vreme ce scopul urmărit, adică regularizarea cererii, a fost atins, anularea contravine legii și constituie o soluție strict formală, care nu poate fi considerată a urmări un scop legitim.


[34] A se vedea și A.A. Chiș, op.cit.,, p. 53; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 571.
[35] Practica judiciară a adoptat de altfel pe temeiul art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC o soluție punctuală pe care o socotim judicioasă, anume citarea reclamantului care din cauza vârstei, pregătirii ori altor circumstanțe nu ar fi în măsură să înțeleagă obligațiile comunicate în scris de instanță și să se conformeze acestora, pentru a i se învedera verbal care sunt elementele ce trebuie îndreptate. Deși această soluție nu se încadrează în litera Codului, nu excludem aplicarea ei, cu titlu de excepție, pentru a da un conținut real dialogului dintre instanță și un reclamant aflat într-o situație dintre cele exemplificate anterior, în etapa regularizării.
[36] În sens contrar, G. Lefter, op.cit.


Este lipsită de temei teza potrivit căreia prin dispozițiile art. 200 alin.(6) NCPC, legiuitorul a voit să deroge de la prevederile cuprinse în art. 177 alin.(3). Art. 200 alin.(6) are ca scop să prevină interpretarea potrivit căreia complinirea lipsurilor ar fi posibilă și în etapa soluționării cererii de reexaminare, interpretare care ar fi deschis calea abuzului de drept și a deresponsabilizării reclamantului. Finalitatea textului este doar aceea de a evidenția că regularizarea trebuie să intervină până la data la care instanța verifică cererea, nicidecum ulterior; pentru a avea garanția că cererea nu va fi anulată, reclamantul trebuie să-și îndeplinească obligațiile în termenul de 10 zile fixat de lege; dacă însă reclamantul depune completările solicitate, fie și după expirarea termenului, însă înainte ca instanța să procedeze la o nouă verificare, scopul procedurii de regularizare este atins, iar anularea este un gest strict formal și dăunător, întrucât nu se poate susține că reclamantul a tergiversat judecata, de vreme ce și-a îndeplinit totuși obligațiile înainte ca dosarul să ajungă la judecător; respectarea termenului de 10 zile nu poate fi erijată în scop de sine stătător, care primează față de orice alte aspecte; anularea îl expune pe reclamant pierderii de timp și de bani [cf. art. 45 lit.d) din OUG nr. 80/2013] și multiplică volumul de lucru al instanței, cererea urmând a fi introdusă din nou pe rolul său. Mai mult, este eronată afirmația că prin dispozițiile art. 200 NCPC legiuitorul ar fi voit să deroge de la regimul de drept comun al nulității actelor de procedură,[37] aserțiune care se întemeiază, din nou, pe tendința de a conferi un caracter autonom și cuprinzător unui singur text de lege, deși este de principiu că norma specială, prin care se instituie sancțiunea nulității într-un caz concret, se completează pentru toate aspectele pe care nu le reglementează cu normele generale, în speță, cu cele care reglementează instituția nulității actelor de procedură.

Alta este însă situația în cazul în care reclamantul își îndeplinește obligațiile după împlinirea termenului de 10 zile și după ce s-a dispus anularea cererii; în acest caz, cererea de reexaminare trebuie respinsă, întrucât prin ipoteză anularea s-a dispus corect, iar regularizarea nu a avut loc înăuntrul termenului prevăzut de lege, încheierea atacată fiind legală.[38]


[37] În acest sens, G. Lefter, op.cit.
[38] A se vedea și V. Bozeșan, op.cit.


2.8. Dacă reclamantul renunță la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, apreciem justă opinia conform căreia în acest caz, instanța va stabili un termen de judecată în camera de consiliu, cu citarea doar a reclamantului, urmând să ia act prin încheiere de renunțarea la judecată.[39]  Această soluție rezultă și din interpretarea a contrario a dispozițiilor art. 406 alin.(3) NCPC, interpretare care impune concluzia că se poate renunța la judecată și înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, ori această comunicare este precedată de regularizarea cererii introductive.  În tot cazul, nu se vede de ce instanța ar încunoștința pârâtul despre introducerea unei cereri de chemare în judecată la care reclamantul a renunțat – dacă totuși se apreciază necesar să se ia act de renunțarea la judecată la termenul de judecată stabilit, ar fi necesar ca pârâtul să fie citat cu mențiunea că reclamantul a renunțat la judecată, pentru a nu-l determina pe pârât să facă cheltuieli inutile, care nu ar putea fi acoperite, față de prevederile art. 406 alin.(3).

2.9. O chestiune de mare interes practic este reprezentată de efectul anulării cererii de chemare în judecată asupra întreruperii prescripției ori, după caz, a termenului de decădere, intervenită odată cu introducerea cererii. Se păstrează acest efect întreruptiv sau, ca urmare a anulării cererii, el este înlăturat cu efect retroactiv? Îndeosebi în cazul termenelor de decădere, care sunt adesea scurte, înlăturarea cu efect retroactiv a întreruperii termenului ar avea ca efect pierderea accesului la justiție al reclamantului, ceea ce ar reprezenta o consecință foarte drastică.

În această materie sunt însă incidente prevederile judicioase ale art. 2.539 alin.(2) NCPC, conform cărora prescripția nu este întreruptă (…) dacă cererea de chemare în judecată a fost anulată; „cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de (…) anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.”


[39] În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.


Așa fiind, în măsura în care în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a anulării cererii este introdusă o nouă cerere, cu același conținut, care este de data aceasta admisă,[40] efectul întreruptiv de prescripție al cererii inițiale se păstrează.[41]

Aceeași soluție se aplică și termenelor de decădere, de vreme ce art. 2.548 alin.(3) NCC dispune că „de asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.” Printre dispozițiile referitoare la întreruperea prescripției se numără și art. 2.539 alin.(2) teza a II-a NCC.[42] Pe de altă parte, aplicarea corespunzătoare a acestei dispoziții înseamnă că după anularea primei cereri reclamantul nu dispune de un termen de 6 luni pentru introducerea noii cereri – ceea ce ar fi un beneficiu nejustificat, dacă termenul inițial de decădere era de 15 zile, ori de 30 de zile – ci de un nou termen cu aceeași lungime ca termenul inițial. În acest sens, trebuie subliniat că ori de câte ori legiuitorul prevede că o anumită dispoziție legală se aplică în mod corespunzător, aceasta nu se aplică ad litteram, ci cu adaptările necesare la instituția juridică asupra căreia își extinde aplicarea.

2.10. O chestiune controversată în practica judiciară recentă este chestiunea de a ști dacă instanța necompetentă este ținută să parcurgă procedura de verificare și de regularizare a cererii de chemare în judecată prev. de art. 200 NCPC.

Această chestiune amintește de disputa cunoscută cu privire la ordinea de soluționare a excepțiilor de necompetență, respectiv de netimbrare.[43]


[40] Dacă însă și a doua cerere ar fi anulată, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC, întreruperea prescripției la data primei cereri este înlăturată cu efect retroactiv. În acest caz însă, a doua cerere va întrerupe la rândul său prescripția, cu consecința că dacă (o eventuală) a treia cerere este formulată înăuntrul termenului de 6 luni
[41] A se vedea și V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, „Impactul Noului Cod Civil asupra unor instituţii de drept procesual civil”, în RRDP nr. 1/2012, pp. 99 – 100.
[42] În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.
[43] Pentru amănunte, a se vedea Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 386 – 387.


Sub imperiul Noului Cod, pentru soluționarea acestei vechi dileme trebuie avut în vedere că lipsurile formale ale cererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, impun judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru regularizarea cererii de chemare în judecată [art. 200 alin.(1) și (2)]; în măsura în care obligațiile stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu sunt îndeplinite, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților. În acest stadiu al procedurii, instanța nu are posibilitatea de a-și verifica competența. Rezultă prin urmare că, în noua reglementare, excepția nulității cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea netimbrării, are prioritate față de verificarea competenței.[44] Reclamantul nu ar putea invoca pe calea cererii de reexaminare că instanța sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost dispusă eronat, întrucât fie pretinsele neregularități nu erau reale, fie acestea au fost înlăturate în termenul acordat în acest scop [art. 200 alin.(4) și (6) NCPC[45]].

Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenței la primul termen la care părțile sunt legal citate, rezultă că excepţia nelegalei citări are prioritate faţă de excepţia necompetenţei, întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate părţile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenţei imunităţii de jurisdicţie, această chestiune are de asemenea prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanţa nu ar putea statua asupra unor incidente procesuale înainte de a desemna un curator special, în condiţiile art. 58 NCPC, care impune desemnarea unui curator dintre avocaţii desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească), ori până când instanţa de tutelă va numi un tutore, în condiţiile legii.


[44] Este firesc ca excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată să primeze faţă de excepţia necompetenţei. Spre exemplu, dacă reclamantul nu indică obiectul cererii, ori valoarea acestuia, sau cererea nu conţine o expunere oricât de sumară a motivelor de fapt pe care se întemeiază, instanţa nu poate determina regulile de competenţă aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiţiile art. 196 alin.(1) NCPC și ale art. 200 alin.(3) NCPC.
[45] Nu credem că ipoteza anulării eronate a cererii de chemare în judecată se referă la necompetența instanței sesizate, ci doar la maniera în care instanța a aplicat dispozițiile art. 194 și urm. NCPC. În sensul susținut de noi, a se vedea, mai recent, G. Lefter, op.cit. 


Soluţionând aceste incidente, instanţa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual necesar pentru exerciţiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părţilor (îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiții de regularitate procesuală).

Așadar, soluționarea excepției de necompetență implică o activitate de judecată care, în concepția Codului, impusă de o succesiune firească a lucrurilor, este subsecventă regularizării lipsurilor formale ale cererii de chemare în judecată. Apoi, excepția nu poate fi soluționată decât după citarea pârâtului, citare care ar fi strict formală și lipsită de orice semnificație, dacă pârâtului nu i s-ar comunica și cererea de chemare în judecată și copie de pe înscrisurile atașate; odată comunicată cererea, o regularizare subsecventă, în fața instanței competente, apare ca tardivă și, în tot cazul, dacă cererea este în cele din urmă anulată (ca netimbrată sau ca informă), pârâtul a angajat cheltuieli inutile pentru angajarea unui apărător sau pentru prezentarea la termenul de judecată.

Ca urmare, discutarea prioritară a necompetenței, înainte ca lipsurile formale cu privire la cuprinsul cererii de chemare în judecată și cu privire la timbraj să fie înlăturate, răstoarnă logica reglementării și nu constituie o aplicare corectă a dispozițiilor Noului Cod.

O singură rezervă se poate însă face cu privire la situația în care reclamantul sesizează o instanță care nu are competența funcțională de a judeca în primă instanță, precum Înalta Curte de Casație și Justiție ori, sub rezerva competenței speciale în materie de contencios administrativ, curtea de apel. În aceste cazuri, credem că instanța este în drept să fixeze un termen doar în vederea discutării necompetenței (scop în care pârâtul va fi citat cu copie de pe cerere și înscrisuri), urmând ca regularizarea propriu-zisă să fie efectuată, dacă (mai) este cazul, de către instanța competentă.

Soluția pe care o susținem, anume parcurgerea cu prioritate a procedurii de regularizare, rezultă fără echivoc și din dispozițiile art. 33 alin.(2), respectiv ale art. 39 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, din care rezultă, în esență, că cererea va fi comunicată pârâtului doar după rezolvarea tuturor incidentelor referitoare la timbraj și după legala timbrare a cererii de chemare în judecată.[46]


[46] A se vedea pentru amănunte infra, pct. 3.1.


2.11. O altă problemă ivită în practica recentă este specificul „regularizării” impuse completului de apel sau de recurs de dispozițiile art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013[47], care au „dublat” în mod neoportun și neinspirat dispozițiile relevante ale NCPC.

Pentru soluționarea acestei chestiuni, trebuie pornit de la dispozițiile (corecte ale) art. 471 alin.(3) NCPC,[48] conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței [este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă, după cum rezultă din art. 471 alin.(1) și (8) – s.n. L.Z.] sau persoana desemnată de aceasta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să depună completarea sau modificarea cererii (s.n. – L.Z.)”.

Pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, observăm că prin prevederile art. 471 alin.(3) NCPC legiuitorul nu a urmărit, în niciun caz, să permită judecătorului care pune în vedere apelantului să completeze sau să modifice cererea să anuleze o eventuală cerere de apel informă, în primul rând pentru că acest judecător este un judecător de la prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apel poate statua numai instanța de control judiciar, nefiind admisibil ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anuleze cererea de apel (împrejurarea că în dreptul comparat sunt cunoscute și alte soluții nu prezintă relevanță în acest context).


[47] Potrivit art. XX alin.(2), în cazul in care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris, apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3) prevede că această dispoziție legală se aplică în mod corespunzător și în recurs.
[48] Cu privire la acest text de lege, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, pp. 1067 – 1070.


Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale, ci numai să amâne – de altfel, în mod nejustificat – aplicarea dispozițiilor conform cărora pregătirea dosarului pentru soluționarea căii de atac de reformare se face la instanța a cărei hotărâre se atacă. Așadar, putem concluziona că nu corespunde voinței legiuitorului ca cererea de apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiind posibilă numai în cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs (dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pe de altă parte, dacă examinăm cu atenție dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la conținutul cererii de apel, observăm că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, respectiv a probelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii [art. 470 alin.(3)]; în lipsa unei precizări similare celei din vechea reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie să aibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. Ca urmare, dacă apelantul declară apel în a III-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze apelul și să indice probele în termen de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucât Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoare la pregătirea dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII din Legea nr. 2/2013). Mai mult, ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea acestor cerințe, câtă vreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune specială, anume decăderea. Soluția anulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectul devolutiv al apelului, întrucât apelul nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă o devoluțiune totală, în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin.(2) și art. 478 alin.(2) NCPC].

Așadar, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC nu este posibilă. Soluția este limpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC: apelantul beneficiază de întreg termenul de apel și, în condițiile legii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura în care cererea de apel nu cuprinde, în final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau, după caz, a decăderii, după distincțiile prev. de art. 470 alin.(3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fi aplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.

În condițiile în care art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013 prevede, în mod inexplicabil, un termen invariabil de 10 zile pentru complinirea „lipsurilor” cererii de apel, singura interpretare care asigură concilierea acestui text cu dispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi doar elementele prev. de art. 470 alin.(1) lit.a) și b), anume datele de identificare ale părților și indicarea hotărârii atacate.[49] În ce privește plata taxei judiciare de timbru, aceasta poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iar în privința semnăturii, art. 470 alin.(3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin.(2), fiind așadar posibilă semnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă, de cele mai multe ori datele de identificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin.(2), precum și faptul că în apel există doar un rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun caz mecanismul sancționator prev. de art. 200 alin. (3) NCPC.

În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin.(2) și ale art. XVII alin.(3) din Legea nr. 2/2013 este la fel de evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă, el se anulează în procedura de filtrare a recursurilor, potrivit art. 493 alin.(5) NCPC, dispoziție specială și derogatorie care înlătură, din nou, orice posibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recurs informe nu intervine în procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este Înalta Curte de Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un tribunal sau o curte de apel).


[49] După cum spuneam, s-ar încălca drepturile procesuale ale apelantului dacă i s-ar impune să motiveze apelul și să indice probele „în termen de 10 zile de la primirea comunicării”, deși termenul de apel rămas este mai lung – pentru a nu mai vorbi de ipoteza în care apelantul alege să nu motiveze apelul și să se prevaleze doar de probele administrate la prima instanță! – după cum s-ar conferi acestuia un beneficiu nejustificat, dacă deși împlinirea termenului de apel era iminentă la data depunerii cererii incomplete, apelantul ar beneficia de un nou „termen de 10 zile de la primirea comunicării” pentru a face completările necesare.


De lege ferenda, se impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, urmând a fi aplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016, pregătirea dosarului se face de către instanța de control judiciar.

3. Recent, a fost adoptată OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.  Fosta reglementare devenise inadecvată în raport de succesivele modificări aduse legislației civile și procesual-civile, îndeosebi ca urmare a intrării în vigoare a NCC și a NCPC. Din acest punct de vedere, ordonanța conține numeroase soluții novatoare. În cele ce urmează, vom aborda corelarea dispozițiilor noului act normativ cu dispozițiile NCPC referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată și la stabilirea competenței după criteriul valoric.

3.1. Înainte de adoptarea OUG nr. 80/2013 s-a pus problema efectelor cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță, respectiv a cererii de ajutor public judiciar asupra termenului de 10 zile, acordat reclamantului pentru regularizarea cererii, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC. S-au avansat soluțiile suspendării, respectiv chiar a întreruperii termenului menționat, niciuna dintre acestea nefiind însă consacrată de un text de lege.

Întrucât problema rămâne de interes practic, față de regulile de drept tranzitoriu anterior discutate (din care rezultă că OUG nr. 80/2013 este aplicabilă doar cererilor de chemare în judecată înregistrate la instanță după intrarea sa în vigoare, iar nu și proceselor deja începute, și aceasta chiar dacă verificarea timbrajului și regularizarea cererii nu au avut încă loc), apreciem că efectul cererilor anterior menționate este acela de întrerupere a termenului de 10 zile acordat reclamantului pentru regularizarea cererii; după comunicarea încheierii de respingere a cererii de reexaminare, ori, după caz, a încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar sau a încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare împotriva modului de soluționare a cererii de ajutor public judiciar curge un nou termen de 10 zile, înăuntrul căruia reclamantul are posibilitatea de a se conforma dispozițiilor instanței.[50] Această soluție a fost de altfel expres consacrată de legiuitor în materia termenului de apel și de recurs, prin art. 13 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, însă dintr-o scăpare nu a fost reglementată o soluție similară și pentru termenul de regularizare a cererii de chemare în judecată.


[50] În același sens, a se vedea D.N. Theohari, în în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 484.


Potrivit art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.”

În condițiile alin.(2), „cererea se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluţionarea cererii de reexaminare.”

De asemenea, potrivit art. 33 alin.(2) din ordonanță, „dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru,[51] în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru.”


[51] Facilitățile la plata taxei judiciare de timbru acordate persoanelor juridice sunt reglementate de art. 42 alin.(2) și de art. 43 din OUG nr. 80/2013. Desigur, art. 33 alin.(2) are un sens larg, referindu-se și la ajutorul public judiciar acordat persoanelor fizice.


Din aceste texte de lege rezultă următoarele idei:

1) Atât cererea de reexaminare a taxei de timbru, cât și cererea de ajutor public judiciar nu prelungesc termenul de 10 zile acordat reclamantului pentru complinirea lipsurilor cererii de chemare în judecată, altele decât cele referitoare la timbraj. Dacă, spre exemplu, reclamantul nu a semnat cererea și nu a depus numărul legal de exemplare de pe aceasta și nu remediază aceste omisiuni în termenul de 10 zile de la comunicarea lor, cererea va fi anulată, chiar dacă o eventuală cerere de ajutor public judiciar nu a fost încă soluționată – aceasta va fi respinsă, prin încheierea de anulare, ca rămasă fără obiect.

2) Pe de altă parte însă, până la soluționarea cererilor anterior menționate nu este posibilă anularea cererii introductive de instanță pentru neîndeplinirea obligațiilor referitoare la timbraj. Chiar dacă textele legale nu prevăd expres, în măsura în care în urma reexaminării taxei de timbru, ori a soluționării definitive a cererii de ajutor public judiciar, reclamantul  nu a fost scutit integral de plata taxei, însă a îndreptat celelalte lipsuri ale cererii, acesta va fi citat cu mențiunea obligației de a plăti taxa de timbru, acordându-i se un nou termen de 10 zile în acest scop.[52]

Așa fiind, efectul cererilor de reexaminare, respectiv de ajutor public judiciar este similar unei întreruperi a termenului de 10 zile, însă numai în ce privește îndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

3) În toate cazurile, se va proceda la comunicarea cererii către pârât doar după soluționarea cererilor la care facem referire și, deși textele nu prevăd expres, numai după plata taxei judiciare de timbru rămase în sarcina reclamantului. În cazul în care obligația de plată a taxei nu este îndeplinită, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în condițiile art. 200 alin.(3) NCPC. Soluția se impune, deoarece taxele de timbru se plătesc anticipat [art. 33 alin.(1) din OUG nr. 80/2013] și nu este judicios ca pârâtului să-i fie comunicată o cerere care va fi anulată, în final, ca netimbrată, fiind astfel expus riscului de a face unele cheltuieli de judecată inutile.  De aceea, credem că nu ar fi corect procedeul în care s-ar pune în vedere reclamantului obligația de plată a taxei de timbru doar pentru primul termen de judecată. Noile reglementări implică ideea că nu se trece la comunicarea cererii către pârât, a fortiori nici la stabilirea termenului de judecată până ce se plătește taxa datorată (sub rezerva unei eventuale eșalonări).


[52] A se vedea, în acest sens, și T.C. Briciu, op.cit.


4) Din ansamblul reglementării rezultă că reclamantul poate formula cerere de ajutor public judiciar pentru plata taxei de timbru doar în etapa regularizării, întrucât dacă a plătit taxa, formularea ulterioară a unei astfel de cereri ar fi lipsită de obiect, iar dacă nu este în măsură să plătească taxa comunicată după primirea cererii, trebuie să formuleze cerere de ajutor public judiciar în termen de 5 zile de la primirea comunicării taxei datorate și a celorlalte lipsuri ale cererii introductive, dacă este cazul [art. 33 alin.(2) din OUG nr. 80/2013 și art. 200 alin.(2) NCPC].

5) Dacă reclamantul nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, el nu mai poate critica existența și cuantumul obligației de timbraj stabilite în sarcina sa pe calea cererii de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii sale (pentru netimbrare și, eventual, pentru alte lipsuri). Credem că această soluție se impune, întrucât art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013 prevede un termen de decădere de 3 zile de la comunicarea inițială a taxei datorate, în vreme ce termenul de 15 zile pentru formularea cererii de reexaminare curge de la data comunicării încheierii de anulare [art. 200 alin.(5) NCPC].[53]

6) Clarificându-se o controversă mai veche, legiuitorul a prevăzut în art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013 că doar reclamantul poate formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru.

Anterior, credem că cererea de reexaminare putea fi formulată și de pârât, acesta fiind interesat ca în sarcina reclamantului să fie stabilită taxa corectă, pentru ca, după caz, neplata taxei datorate potrivit legii să ducă la anularea cererii ori pentru a se evita ca reclamantul să plătească o taxă prea mare, ceea ce în final ar fi sporit cheltuielile de judecată datorate de pârât, dacă acesta ar fi căzut în pretenții. Această soluție nu mai poate fi reținută. Însă, pentru argumentele expuse, credem că pârâtul poate critica pe calea apelului – ori, după caz, a recursului, dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel – nelegala stabilire a taxei de timbru, întrucât după ce a căzut în pretenții interesul său nu mai este doar unul ipotetic, preventiv, ci este născut și actual (cf. art. 33 NCPC).


[53] În sens contrar, se pare, C.V. Radu, „Cererea de reexaminare. Corelații între OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro.


În tot cazul, nu poate fi primită varianta în care pârâtul nu are nicio posibilitate de a contesta taxa datorată de reclamant, deși aceasta finalmente produce consecințe patrimoniale în ce-l privește, întrucât s-ar încălca dreptul de acces la justiție, sub aspectul dreptului de a fi ascultat efectiv cu privire la o contestație reală și serioasă asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (cf. art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

3.2. Am arătat cu altă ocazie[54] că valoarea obiectului litigiului, stabilită în condițiile art. 98 alin.(1) și (3) – potrivit valorii indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestație, în temeiul înscrisurilor prezentate și explicațiilor date de părți, fiind exclus probatoriul de altă natură, îndeosebi expertizele prețuitoare – va fi avută în vedere și pentru stabilirea taxei judiciare de timbru, atunci când aceasta se calculează la valoare. Numai din punct de vedere teoretic se poate distinge între valoarea stabilită în vederea determinării competenței și valoarea stabilită în vederea timbrajului. Din punct de vedere logic și practic, acestea trebuie să coincidă, nefiind admisibil ca instanța să stabilească taxa de timbru la o valoare superioară celei avute în vedere pentru determinarea competenței.

Cu alte cuvinte, dispozițiile cu privire la determinarea competenței după valoarea cererii introductive de instanță sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia timbrajului. Concluzia care se impunea, chiar anterior OUG nr. 80/2013, era că pe temeiul art. 83 lit.k) din Legea nr. 76/2012 trebuiau considerate abrogate prevederile art. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, care impuneau, în caz de contestație asupra valorii obiectului litigiului, efectuarea unei expertize de specialitate.

Această teză este confirmată de legiuitor, fiind totodată instituită o reglementare complementară în ce privește drepturile reale imobiliare.

Potrivit art. 31 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, „în cazul taxelor calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă.”


[54] A se vedea pe larg Gh.L. Zidaru,  în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod…”, p. 295 – 298.


În condițiile art. 31 alin.(3), „în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcţie de valoarea impozabilă a bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare.”

Așadar, noua reglementare exclude varianta efectuării unei expertize pentru a determina valoarea la care se face taxarea și face trimitere la reglementările NCPC pentru determinarea valorii obiectului cererii. Legiuitorul noului Cod a urmărit să limiteze probațiunea asupra valorii obiectului litigiului, dând preeminență principiului disponibilității [i.e. valorii indicate de reclamant, conform art. 98 alin.(1)], respectiv impunând o probațiune limitată la înscrisuri [art. 98 alin.(3)], fiind totodată instituite criterii complementare pentru determinarea competenței în situații mai frecvent ivite în practică (art. 99 și urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă periclitat, iar noua reglementare golită de conținut, dacă s-ar administra probe costisitoare și care cer timp, doar pentru determinarea bazei de impunere a taxei de timbru.

În cazul cererilor având ca obiect un drept real imobiliar, legiuitorul nu s-a raportat exclusiv la valoarea impozabilă, astfel cum o face în cuprinsul art. 104 NCPC, pentru determinarea competenței materiale. Fiind de notorietate că în prezent[55] aceste valori sunt uneori derizorii, s-a prevăzut că taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare, dacă valoarea impozabilă este contestată de părți ori de instanță din oficiu, dacă aceasta din urmă constată caracterul vădit derizoriu al valorii impozabile.[56] Credem că textul trebuie interpretat în sensul în care simpla contestare a valorii impozabile de către părți nu este suficientă, ci mai trebuie ca instanța să aprecieze această contestație ca fiind fondată, găsind ea însăși că valoarea impozabilă are un caracter aparent derizoriu. O interpretare literală a textului, întemeiată în mod simplist pe utilizarea conjuncției „sau”, ar face dispozițiile legale referitoare la utilizarea valorii impozabile drept criteriul principal de stabilire a taxei de timbru în materie imobiliară inaplicabile, ori legea trebuie interpretată în sensul în care să producă efecte; pe de altă parte, s-ar îngrădi în mod nepermis puterea de apreciere a judecătorului, care este îndreptățit să rețină valoarea impozabilă ca fiind cea verosimilă ori, dimpotrivă, să se raporteze la valoarea rezultată din grilele notariale.


[55] Desigur, soluția adoptată de art. 104 NCPC este una principial corectă, ea nefiind adoptată în considerarea unor realități imediate, ci pentru o aplicare îndelungată, ori este de presupus că pe termen mediu valorile impozabile vor reflecta cu acuratețe din ce în ce mai mare valoarea de circulație a imobilelor.
[56] Pentru critica pertinentă a soluției legiuitorului, a se vedea T.C. Briciu, op.cit.


Dacă totuși instanța se raportează, în condițiile legii, valoarea determinată potrivit grilelor notariale, ne putem întreba dacă aceasta va sta și la baza determinării instanței competente. Pentru răspunsul negativ pledează argumentul potrivit căruia soluția subsidiară de raportare la grilele notariale, având rațiuni fiscale, este aplicabilă exclusiv taxei de timbru. Răspunsul afirmativ ar fi întemeiat pe împrejurarea nu există o justificare temeinică pentru a stabili două valori distincte, una pentru determinarea competenței și alta pentru stabilirea timbrajului, iar pe de altă parte, inclusiv competența după materie trebuie stabilită prin raportare la o valoare verosimilă a imobilului, iar nu prin raportare la o valoare considerată de instanță însăși ca vădit derizorie. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă interpretare.

Însă, invocarea excepției de necompetență materială trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 130 alin.(2), respectiv ale art. 131 NCPC: numai la primul termen la care părțile sunt legal citate ori, în mod excepțional, dacă la acest termen se pune în discuție caracterul vădit derizoriu al valorii impozabile și determinarea pe baza grilei notariale, la unicul termen acordat pentru completarea probațiunii [art. 131 alin.(2)] este posibilă invocarea excepției necompetenței materiale. Dacă stabilirea valorii pe temeiul grilei notariale are loc la un moment procesual ulterior, aceasta va rămâne fără consecințe în ce privește competența instanței învestite, fiind avută în vedere doar pentru stabilirea taxei de timbru.

3.3. În condițiile art. 58 alin.(1) și (2) NCPC, instanța desemnează pentru persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă un curator special, fie până la numirea reprezentantului ori, după caz, a ocrotitorului legal, fie în cazul în care între incapabil și aceștia din urmă ar exista un conflict de interese. Totodată, curatorul special este numit când o persoană juridică sau o entitate fără personalitate juridică dintre cele prev. de art. 56 alin.(2), chemate în judecată, nu are reprezentant.

Potrivit alin.(3), „numirea acestor curatori se face de instanța care judecă procesul, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească.[57] Curatorul special are toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.”

În ce privește plata, alin.(4) prevede că „remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanță, prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată. La cererea curatorului, dată cu încetarea calității sale, ținându-se seama de activitatea desfășurată, remunerația va putea fi majorată.”

De asemenea, în condițiile art. 167 NCPC, în cazul citării prin publicitate a pârâtului, instanța va numi un avocat dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului. De vreme ce art. 167 alin.(3) trimite la art. 58, se naște întrebarea dacă această trimitere este făcută strict cu privire la modalitatea de desemnare ori dacă ea trebuie înțeleasă că numirea curatorului special se va dispune numai în cazul persoanelor fizice. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă variantă, persoanele fizice fiind cele îndreptățite la o protecție adițională, în vreme ce o persoană juridică, ce figurează cu un anumit sediu într-un registru public accesibil tuturor, ar trebui să aibă reprezentarea consecințelor juridice ale unei înregistrări inexacte, asumându-și inclusiv citarea legală la sediul înregistrat, dar necorespunzător realității. Relevante în acest sens sunt și prevederile art. 229 NCC.

Mai mult, argumentul esențial în sprijinul acestei soluții – numai în cazul citării persoanelor fizice prin publicitate se desemnează un curator special – este împrejurarea că art. 167 alin.(1) NCPC se referă doar la „domiciliul”, iar nu la „sediul” pârâtului, iar terminologia nu poate fi socotită întâmplătoare, de vreme ce atunci când a vrut să se refere la sediu, legiuitorul a menționat distinct acest element de identificare a persoanei juridice (cf., între multe alte exemple, art. 107, art. 158, art. 164 alin.(1) lit.c), art. 425 alin.(1) lit.c) NCPC).

Noul Cod nu arată însă cui îi incumbă obligația de plată a curatorului special, ceea ce a dat deja naștere unor dificultăți în practica judiciară.


[57] Din acest text rezultă suficient de limpede că instanța numește persoana care va îndeplini funcția de curator iar nu baroul, la cererea instanței. Baroul doar alcătuiește lista persoanelor susceptibile de a fi numite curator special.


Pentru a rezolva această chestiune, au fost inserate unele dispoziții în cuprinsul OUG nr. 80/2013, pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează.[58]

De vreme ce numirea curatorului special se face pentru protejarea intereselor legitime ale părții incapabile ori citate prin publicitate, art. 48 alin.(1) prevede că avansarea remuneraţiei curatorului special numit de instanţă în condiţiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului.

În cazul părții citate prin publicitate, care nu participă la proces și este de presupus că nici nu are cunoștință efectivă de acesta, numirea curatorului apare, în principiu,[59] ca o necesitate, pentru a asigura premisele unei minime apărări a intereselor sale; cu toate acestea, în asemenea situații partea ale cărei interese sunt ocrotite nu poate avansa remunerația cuvenită curatorului special. Pentru a nu se ajunge la un blocaj, art. 48 alin.(2) prevede că „instanţa poate stabili, prin încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca avansarea remuneraţiei curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării procesului.” Credem că deși această ipoteză este reglementată ca o excepție de la regulă, ea va fi foarte frecventă în practică. Această situație naște însă întrebarea delicată dacă nu ar exista fie și numai aparența unui conflict de interese, de vreme ce curatorul special este numit să apere interesele unei părți, însă este remunerat din sumele avansate de cealaltă parte. Cu toate acestea, soluția este una pragmatică.

Indiferent dacă remunerația a fost avansată de partea ocrotită ori de partea adversă, art. 48 alin.(3) dispune că „sumele avansate cu titlu de remuneraţie a curatorului special se includ în cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.” De vreme ce remunerația a fost stabilită de instanță, nu întrevedem posibilitatea aplicării corespunzătoare a dispozițiilor art. 451 alin.(1) NCPC, în sensul diminuării sumelor puse în sarcina părții căzute în pretenții.


[58] A se vedea și T.C. Briciu, op.cit.
[59] Se ridică problema de a ști dacă numirea curatorului este obligatorie și în procedura cererilor cu valoare redusă, ori a ordonanței de plată, sau chiar în procedura de drept comun, dacă valoarea obiectului litigiului este modică (e.g., obligarea la plata sumei de 100 lei). Deși în principiu dispozițiile referitoare la numirea curatorului sunt aplicabile, nu excludem ca, în mod excepțional, instanța să decidă motivat că numirea curatorului nu se impune față de miza ori complexitatea foarte redusă a litigiului. În acest fel se evită împovărarea părții care ar cădea în pretenții cu suportarea unor cheltuieli de judecată adiționale, a căror utilitate ar putea părea discutabilă.


Potrivit art. 49 alin.(1), „în mod excepţional, în cazuri urgente, care nu suferă amânare şi dacă nici nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanţa va încuviinţa avansarea remuneraţiei cuvenite curatorului special din bugetul statului. Sumele avansate din bugetul statului cu titlu de remuneraţie pentru curatorul special constituie cheltuieli judiciare şi vor fi puse în sarcina părţii care pierde procesul.” Alin.(2) dispune că „obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”

În fine, potrivit art. 49 alin.(3), dacă partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut procesul şi este lipsită de venituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede acordarea asistenţei juridice gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina acestuia.

Cu reticență, legiuitorul a instituit finalmente și posibilitatea ca remunerația curatorului special să fie suportată din bugetul de stat, „în mod excepțional, în cazuri urgente, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru a proceda potrivit alin.(2)” – adică, spre exemplu, când reclamantul este o instituție publică ori o altă persoană ce nu dispune de fondurile necesare remunerării curatorului părții adverse. Această „supapă” este utilă mai ales în cazul proceselor urgente, când nu este admisibil ca remunerarea curatorului special să constituie un aspect de natură să întârzie judecata.

În raport de art. 49 alin.(2), instanța va menționa din oficiu în dispozitivul hotărârii prin care se dezînvestește obligația de plată a sumelor avansate de stat cu acest titlu, în sarcina părții care a pierdut procesul.

4. În concluzie, apreciem că procedura regularizării cererii introductive de instanță, instituită de art. 200 NCPC, constituie un element util pentru a asigura de la bun început respectarea condițiilor necesare unei bune desfășurări a judecății, dreptului la apărare al pârâtului și unei depline contradictorialități.

În ce ne privește, tendința de a aplica în mod riguros noile reglementări este justificată, fiind rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, care prevede exigențe sporite pentru părți și instanță, în vederea asigurării unei bune desfășurări a actului de justiție și a soluționării cererilor într-un termen optim si previzibil, legiuitorul a vrut să impună o disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Fără ca noile texte să fie cu totul „noi”, ele constituie adesea o reluare, o clarificare și, eventual, o accentuare a vechii reglementări, care ajunsese să fie nesocotită ori relativizată în practica judiciară, atât de judecători, cât și de avocați.

Din păcate, uneori pot fi constatate unele abordări prea formaliste ori soluții nelegale, decurgând din greșita înțelegere și din necorelarea dispozițiilor Noului Cod; credem însă că aceste chestiuni se vor regla, atât datorită moderației și echilibrului specifice funcției judiciare, dar și ca urmare a dezbaterilor purtate în doctrină cu privire la noile instituții procedurale.

În această ordine de idei, trebuie avute în vedere scopul urmărit de legiuitor, ansamblul reglementărilor cuprinse în NCPC precum și dreptul de acces la justiție, ca o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, din care rezultă necesitatea proporționalității sancțiunii anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate și cu ansamblul circumstanțelor cauzei.

În ce privește noua lege a taxelor de timbru, aceasta este de natură să aducă clarificări atât cu privire la corelația cererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru și a cererii de ajutor public judiciar cu procedura regularizării.

În mod binevenit, s-a eliminat aparenta nepotrivire existentă între art. 98 alin.(3) NCPC și art. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (spunem aparentă, întrucât acestea trebuie socotite implicit abrogate prin Legea nr. 76/2012 și prin OUG nr. 80/2013, în tot ceea ce este contrar noilor reglementări cu forță juridică superioară), statuându-se că determinarea valorii obiectului în vederea taxării se va face potrivit dispozițiilor NCPC; doar în materie imobiliară este instituit un criteriu complementar, care implică însă tot o probațiune sumară, respectiv valoarea rezultată din grilele notariale în materie.

Deși sediul materiei poate părea impropriu, legiuitorul a folosit totodată „ocazia” adoptării OUG nr. 80/2013 pentru a da o reglementare obligației de plată a remunerației curatorului special numit potrivit art. 58 și art. 167 NCPC.

dr. Gheorghe-Liviu ZIDARU
judecător Tribunalul București
formator, Institutul Național al Magistraturii

Nota autorului: O primă formă a prezentului studiu a fost publicată în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013, în cursul lunii august 2013. Mulțumesc editurii Universul Juridic pentru permisiunea de a-l publica și în format electronic.

* mulțumim Revista Română de Drept Privat nr. 3/2013


Aflaţi mai mult despre , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 6 de comentarii cu privire la articolul “Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a taxelor judiciare de timbru”

  1. Valentin BULIGA spune:

    Cu tot respectul neconditionat pe care il nutresc fata de autor, as dori sa-mi exprim doua rezerve, incercand a nu cadea in deriziune, privitoare la: 1. verificarea si aprecierea jurisdictionala a existentei/inexistentei temeiului juridic, cu ocazia regularizarii acesteia de catre judecatorul primitor al pricinii; 2. desemnarea curatorului litis.

    1. Nu am inteles ratiunea pentru care se propune un tratament jurisdictional esentialmente diferit intre neregularitatea pricinuita de lipsa motivelor de drept şi, de exemplu, lipsa indicarii probelor, in conditiile in care ambele neregularitati au aptitudinea de a crea un echivoc consistent privitor la asigurarea efectiva a garantiilor de contradictorialitate si de aparare ale celui chemat in judecata, mai cu seama ca dispozitiunile art.14 alin.2 C.pr.civ. (2010) avute in vedere cu acel prilej privesc atat motivele de drept, cat si mijloacele de proba.
    Mi-a fost usor sa observ distinctia dintre tratamentul lipsei motivelor de fapt si a celor de drept, prin prisma dispozitiilor art.194 alin.1 lit.d), ale art.196 alin.1 , respectiv ale art.175 alin.1-2 C.pr.civ (2010).
    Daca tot s-a aratat ca sta in puterea de apreciere a judecatorului necesitatea verificarii propunerilor probatorii cu asigurarea garantiilor unei judecati sub principiile guvernatoare ale procesului civil – art.22 alin.7 C.pr.civ. (2010), nu vad de ce nu ar sta sub aceeasi apreciere verificarea existentei ori a lipsei motivelor de drept.

    Nu arareori am intalnit ca subiectul activ sa culiseze echivoc, in acelasi context factual si probatoriu, in sustinerea pretentiilor reclamate in contra paratului pe taramuri juridice diferite, de multe ori aflate in conflict unele cu altele de o maniera care sa le excluda reciproc chiar, de obicei prin utilizarea locutiunii conjunctionale „in subsidiar”, spre exemplu, atat temeiurile unei raspunderi contractuale, cat si ale unei fapte licite cauzatoare de prejudicii.

    Sau, si mai decisiv, in proceduri judiciare speciale de felul celor incidentale procedurii insolventei, solicitarea de desfiintare, cu consecinta refacerii, a raportului privind cauzele insolventei atat prin mijlocirea contestatiei reglementate de dispozitiunile art.21 alin.3 din Legea nr.85/2006, cat si a celei reglementate de dispozitiunile art.14 alin.7 din Legea nr.85/2006 sau, in materie societara, cererea de dizolvare atat pentru consideratii proprii dispozitiunilor art.227 din Legea nr.31/1990-rep., cat si ale art.237 din Legea nr.31/1990-rep., etc.

    In unele dintre aceste cazuri, vadit subiectul pasiv diligent se va considera obligat a prezenta aparari distincte pentru fiecare din temeiurile juridice diferite propuse de adversarul procesual, cu impovararea nejustificata a acestuia si ruperea in acest fel a echilibrului ce trebuie mentinut intre interesele legitime procesuale ale partilor aflate in disputa judiciara.
    In altele chiar judecatorul acelei pricini va fi pus in dificultate in a lua cuvenitele masuri procesuale potrivite: stabilirea unui termen in camera de consiliu sau in sedinta publica, cu citarea ori fara citarea partilor ori a caror parti, competenta sau necompetenta materiala/teritoriala/functionala, etc., creandu-se astfel vulnerabilitati apte sa conduca la ivirea si constatarea ulterioara a unor situatii ce sa cada sub efectul unor nulitati neconditionate – art.176 C.pr.civ. (2010).

    Consider ca nimic nu ar impieta ca, justificat de situatii de felul celor prezentate enunciativ, judecatorul primitor al cererii sa deschida formele de regularizare prin aratarea subiectului activ a alternativei temeiurilor juridice posibile a fi incidente pricinii (daca nu s-a aratat nicicum un astfel de temei), cu obligatia pentru acesta a opta fara echivoc in privinta unuia sau altuia ori chiar a unui alt temei neavut in vedere de judecator, situatie in care nu s-ar nega nici eficienta prerogativelor conferite acestuia din urma de dispozitiunile art.22 alin.4 C.pr.civ (2010), s-ar da eficienta si dispozitiunilor art.9 si ale art.10 alin.1 C.pr.civ.(2010).

    In ipoteza lipsei oricarui temei juridic, in caz de neconformare subiectul activ ar urma sa sufere sanctiunea anularii cererii lui pe taramul dispozitiunilor art.200 alin.3 C.pr.civ. (2010), iar in caz de conformare a (re)stabilirii sub rezerva discutiei asupra temeiului juridic in contradictoriu, asa cum arata si dispozitiunile art.22 alin.4-5 C.pr.civ.(2010).

    In ipoteza in care au fost aduse temeiuri juridice echivoce ori contradictorii intre ele insele, chiar de la deschiderea formelor de regularizare judecatorul primitor al unei astfel de cereri sa stabileasca masurile cuvenite ca si cum ar fi fost investit cu atatea cereri principale cate temeiuri juridice au fost infatisate de subiectul activ, pentru ca, in cele din urma, chiar daca partile, obiectul material ori interesul ar fi identic, ar lipsi identitatea in privinta obiectului juridic.
    Astfel, subiectul activ va avea deplina oportunitate fie de a opta pentru posibilitatea judiciara considerata mai eficienta, in raport cu care si paratul urmeaza a se apara, fie va mentine toate temeiurile juridice, urmand a fi in raport cu acestea indatorat la sarcini procesuale, pozitia subiectului pasiv nemaifiind in aceste circumstante disproportionat impovarata.
    In aceasta ipoteza, evident ca neconformarea de a opta doar pentru unul din temeiurile infatisate initial nu ar mai putea atrage anularea cererilor.

    2. Asupra chestiunii referitoare la desemnarea curatorului litis cu ocazia remediului reglementat de dispozitiunile art.167, coroborate cu cele ale art.58 C.pr.civ. (2010) mi-am expus argumentele cu prilejul dialogului purtat cu dl.T.Patancius si, cum rationamentul d-lui L.Zidaru pentru optiunea domniei sale nu difera decisiv de cel al d-lui T.Patancius, nu gasesc oportun a le mai relua.
    De altfel, interpretarea data dispozitiunilor art.167, prin coroborare si cu cele ale art.58 C.pr.civ. (2010), de cei doi stimati colegi ma face sa cred ca au operat implicit si decisiv cu o distinctie intre persoane fizice/persoane juridice, neprofesionisti/profesionisti (comercianti/necomercianti) pentru a justifica existenta unei presupuse obligatii de diligenta sporita pe seama celor din urma, distinctie de care insa actualul legiuitor s-a dezis chiar explicit cu unele ocazii si destul de vehement, odata cu intrarea in fiinta a C.civ. (2009) – Legea nr.287/2009, cu cea de aplicare a ei Legea nr.71/2011.

    Cu neindoielnica colegialitate, Valentin B.

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Mi-a atras atentia acest paragraf din comentariul dvs., stimate d-le judecator V. Buliga, pe care vreau sa-l comentez, citez: „Nu arareori am intalnit ca subiectul activ sa culiseze echivoc, in acelasi context factual si probatoriu, in sustinerea pretentiilor reclamate in contra paratului pe taramuri juridice diferite, de multe ori aflate in conflict unele cu altele de o maniera care sa le excluda reciproc chiar, de obicei prin utilizarea locutiunii conjunctionale „in subsidiar””.

      Si daca aceasta situatie echivoca a fost generata chiar de judecatori? De pilda, in cazul meu concret, CAAI a pronuntat doua decizii irevocabile, care se cam contrazic pe ici, pe colo, prin partile esentiale, fiindca judecatorii nu au vrut sa-si respecte nici macar propriile hotariri anterioare emise in spete similare, daramite pe ale colegilor de instanta… Cum era de asteptat, piritele CJP si CNPP refuza sa puna in aplicare cele doua decizii, silindu-ma sa inregistrez un al treilea litigiu de pensii, in care am folosit si eu sintagma „in subsidiar”. Mai exact, am cerut instantei sa oblige piritele sa aplice prima decizie, iar in cazul in care considera ca aceasta nu mai are aplicare, abia atunci sa tina seama de a doua decizie.

      Evident, nu exclud situatiile in care tocmai reclamantii actioneaza cu rea-credinta. Dar am tinut sa subliniez ca si magistratii pot „sa culiseze echivoc” (mi-a placut mult expresia asta… :)).

      Cit despre procedura regularizarii, n-am nimic impotriva ei atita vreme cit se desfasoara cu celeritate. Or, in practica, deja s-a conturat o conduita care dezminte atit principiile enuntate de NCPC, cit si promisiunile celor care i-au grabit intrarea in vigoare sub pretextul ca va asigura o justitie mai eficienta si mai rapida. Eu am un dosar inregistrat din 8 iulie 2013 si inca nu s-a miscat nimic in el. In ritmul acesta, fac pariu ca nu se va solutiona mai repede decit pe vechiul cod.

      • Valentin BULIGA spune:

        Domnule Florin Iulian Hrib, tin sa va declar ca ma simt sincer magulit de a va fi aplecat asupra celor mai degraba aratate de mine, cu toate ca, se pare, nu am reusit sa-mi transpun intim unele reflectii personale.

        Atunci cand m-am referit la ipoteza de lucru a abordarii de catre subiectul activ a pricinii sale prin prisma mai multor perspective juridice nu m-am gandit nicio clipa la o posibila rea-credinta din partea sa, ci exclusiv la consecintele pe care o astfel de abordare le-ar putea produce in privinta raportului juridic procesual ce urmeaza a se contura pornind de la astfel de premise.
        Libertatea accesului la justitie eu o privesc ca un dat si, cu riscul de a fi considerat indolent, recunosc cu acest prilej ca nu ma intereseaza contextul preliminar ori parghiile subiective care au condus titularul unei cereri judiciare la hotararea de a-si aduce pricina inaintea unui judecator, mergand pe cugetarea ca omului ii este ingaduit a judeca pricina altui om, nicidecum pe omul din acea pricina.
        Cu usurinta se poate observa ca legiuitorul nici nu a lasat la indemana judecatorului posibilitatea de a constata si sanctiona din oficiu un eventual abuz procesual, ci doar la solicitarea celui care sustine ca i s-a casunat un neajuns in acest fel, adica o alta pricina. Mai mult decat atat, sunt convins ca buna credinta se manifesta de regula cu ocazia unor exercitii judiciare, reaua credinta constituind exceptia nefericita.

        Asadar, imi este usor sa accept ca o pricina starnita cu buna credinta sa fie adusa pe mai multe temeiuri juridice, chiar pentru aceeasi stare de fapt si probatoriu, doar si pentru ca ceea ce a constituit cauza ei se plaseaza la congruenta incidentei mai multor institutii de drept material si pentru care legiuitorul a pus la indemana celor indrituiti posibilitati judiciare distincte, in raport cu fiecare dintre acestea. Pus inaintea unei astfel de situatii, un subiect activ diligent si hotarat in a-si apropia recunoasterea dreptului pretins va fi in mod firesc tentat de a se prevala de toate aceste posibile instrumente puse la indemana lui simultan si nu succesiv, doar si pentru a nu cadea inafara unor termene pentru unele dintre ele ori pentru ca doar in acest fel va putea aduce inaintea aceluiasi judecator si cu o eficienta sporita toate fatetele pricinii sale.
        Consider insa ca, in astfel de situatii, acel subiect activ ar trebui sa poarte corespunzator si in aceeasi masura poverile judecatii, adica sa aduca intreaga logistica aferenta acelor posibilitati si sa satisfaca toate cerintele preliminare fiecareia dintre acestea, tocmai pentru a se asigura ”a priori” conditiile ca adversarul procesual sa le cunoasca intocmai si sa i se deschida in acest fel posibilitatea de a raspunde adecvat fiecareia in parte. Ca o va face sau nu sta doar in diligenta acestuia din urma si potrivit cu dreptul de a dispune, asemenea subiectului activ.
        La urma urmei dreptul la aparare se naste invariabil in urma exercitarii dreptului la acces la justitie si trebuie firesc sa i se asigure efectiv si in aceeasi masura consistenta.

        Cat despre pricinile in concret nu mi se cade a scrie vorbe, decat atunci si acolo cand sunt chemat in calitatea – subsidiara si vremelnica – pe care mi-ati dezvaluit-o si pe care nu mi-o declin intr-un astfel de spatiu doar pentru ca nu o consider oportuna si nici potrivita, de fiece data cand ma simt manat a interveni in felul in care am facut-o de cele cateva ori e doar purtat de simtaminte de colegialitate si amicitie ce tin exclusiv de persoana fizica pentru care numele si, mai cu seama, prenumele constituie elemente de identificare.
        Acesta este si motivul pentru care voi incheia,

        Cu amicitie si colegialitate, Valentin. Valentin Buliga (ca-n Forest. Forest Gump – emoticon smiley face)

        • Florin-Iulian HRIB spune:

          Multumesc pt precizari. Precizez si eu ca, de obicei, ma semnez doar cu initialele inversate ale numelui meu complet, adica HIF. Chiar si adresa de e-mail este fi_hrib. Prin urmare, nu am avut deloc intentia sa va ofensez prin modul de adresare. Pur si simplu o fac asa pt a cistiga timp.

          • Valentin BULIGA spune:

            Nu m-am simtit ofensat, pentru ca nu as fi avut niciun motiv rezonabil, ci doar am vrut sa subliniez inutilitatea, in contextul dialogului purtat, a calitatii atribuite inaintea numelui si prenumelui, cu intiale ori fara.

            O saptamana reusita! V. Buliga

  2. ANONIM spune:

    Articol, in principiu, corect, relativ echilibrat.
    Relativ pentru ca nu poate sa nu fie sesizat „derapajul” judecatorului care nu se poate abtine sa nu-i urecheze pe avocati si sa nu observe ca in fapt, procedura de regularizare este folosita de catre judecatori, in mod vexatoriu, cu unicul scop de a scapa rapid de dosare, cautind nod in papura.

    Este adevarat ca noul cod este un moment al ‘reinnoirii”, dar asta inseamna ca toata practica si doctrina, fundamentata pe princii de drept, prezente de altfel si in noul cod, merge la gunoi?
    parca suna a comunism: omul nou, revolutie proletara…

    De ce uitam ca nu cu mult timp in urma s-a practicat aplicarea rigida a prev. art. 302/1 cod proc 1865, anulindu-se recursuri pentru neindicarea contului bancar al intimatei (de ex.), fiind nevoie de interventia Curtii constiotutionale – vezi Decizia 176/2005 ??????????? de ce nu invatam din aceasta practica? trebuie o alta interventie a C.C. a ICCJ, a CJUE sa ne dam seama ca excesele nu duc la nimic bun?
    Si in acest context sesizati ca se risca interventia legiuitorului pentru „relaxarea” procedurii de regularizare? DA! daca se abuzeaza de aceasta procedura, cu unicul scop arat mai sus, da, este nevoie de o astfel de interventie.

    De multe ori in practica am constatat faptul ca avem norme, dar sint prost aplicate! in special de judecatori…
    Noul cod instituie o procedura cu un anumit scop, dar daca se va aplica formalist, rigid, fara discermamint, va fi aruncat in derizoriu ca si alte prevederi legale, consecinta, fireasca, fiind tendinta de a „fenta”, pacali…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.