De la Marea Unire la Europa Unită
2 decembrie 2013 | Maria BORNEA
În toamna anului 1918 s-au ivit condiţiile pentru realizarea visului de veacuri al românilor din Transilvania de a se uni cu Țara. Întreaga Transilvanie era în fierbere. Vestea a pătruns pînă în cele mai mici cătune. Românii voiau unirea, dar cei ce stăpâneau aceste ţinuturi, nu. Toţi luptau pentru ceva, unii pentru unire, alţii împotriva ei.
Satul meu este situat la şase km de Beiuş, înspre munte. Bunicul meu matern era birău, adică primar, dar care atunci nu era plătit. A adunat bărbaţii fruntaşi ai satului, şi cu două care cu boi au traversat Munţii Apuseni până la Alba Iulia, ca să fie ACOLO, să participe şi ei la „plinirea vremii”, să ajute dacă va fi nevoie la facerea ei, să fie siguri că ea se va face şi nu va fi din nou un vis spulberat.
Au făcut două săptămâni pe drum, o săptămână dus, alta întors, pe drumuri de munte, pe timp de iarnă la munte era zăpadă, pe drumuri doar de ei ştiute, ca să se ferească de honvezii unguri, care nu ezitau să facă orice pentru a împiedica pe cei care se duceau la Alba, chiar să îi împuşte, aşa cum au făcut cu mulţi dintre fruntaşii români şi după 1 decembrie 1918. Au străbătut cca 300 km dus-întors.
În mod sigur, din satele din Țara Beiuşului, au plecat şi alte care cu boi pline, spre Alba.
Mulţimea imensă adunată pe Câmpul lui Horea era alcătuită, în cea mai mare parte, din cei ce întotdeauna s-au numit „talpa ţării”, adică din ţărani. Sătenii mei au fost doar câţiva din Marea Adunare, dar au fost! Poate nici nu s-au putut apropia de Sala Unirii şi poate nici nu au fost băgați în seamă. Prezenţa lor acolo a fost ştiută doar de cei din satul lor, cărora le-au adus vestea cea mare, iar eu v-o spun şi vouă acum, pentru că merită ştiută.
Au povestit că nu a fost linişte deplină nici la Adunarea de la Alba. Şi acolo, în ultimul ceas, erau unii care încercau să împiedece unirea, să convingă să nu se facă.
Noi am mai fi în stare de astfel de efort? Dacă, cu sinceritate, majoritatea am spune da, încă nimic nu e pierdut.
Efortul lor imens a fost pe măsura suferinţelor adunate de veacuri. Au vrut ca noi, copiii lor, să nu mai ştim ce înseamnă să fii slugă în ţara ta şi iată că aşa este şi că drumul spre Alba al tuturor celor care au fost acolo, nu a fost în zadar.
Unul din cei care au oficiat Sfânta Liturghie la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia a fost episcopul de Arad, Ioan Ignatie Papp, cu numele nelatinizat Ioan Pop, care era originar dintr-un sat vecin cu satul meu, şi care a fost numit Episcopul Unirii, pentru că şi el şi preoţii pe care îi păstorea, de la graniţa de sud a Banatului până la cea de nord a Sătmarului, au propovăduit neîncetat, din amvoanele bisericilor, unirea tuturor românilor. A fost unul din cei care ulterior au fost numiţi „corifeii Marii Uniri”. Poate că episcopul a fost cel care i-a îndemnat şi încurajat şi pe cei ce au traversat munţii în care cu boi iarna, arătându-le de ce trebuie să fie acolo. Fără munca preoţilor şi a dascălilor, alţi propovăduitori, care nu lipseau nici atunci, ar fi putut strâmba drumul românilor spre alte direcţii.
De numele episcopului se leagă şi o întâmplare care a străbătut veacul şi ar fi păcat să fie uitată, pentru că este foarte simpatică.
La circa doi ani după unire a venit la Arad prinţul Carol, viitorul rege Carol al II-lea, fiind întâmpinat de notabilităţile locului, în fruntea cărora se afla vlădica Ioan Papp. Cronicile vremii spun că îşi păstrase sufletul de ţăran modest, aşa cum plecase din satul lui. Vrând ca primirea prinţului să aibă o culoare locală, i s-a adresat acestuia într-un dialect neaoş, profund, neatenuat, cu cuvintele „Ce mai face mă-ta şi tată-to?” Prinţul nu a înţeles intenţia preotului şi ofensat a răspuns: „Poate vreţi să spuneţi Majestăţile Lor, Regele Ferdinand şi Regina Maria!”
Toţi cei prezenţi au râs de gafa prelatului, iar folclorul a dus-o în tot Ardealul. Eu am auzit-o la mai mult de jumătate de secol şi iată o transmit mai departe ca să împlinească veacul, pentru că umorul nu ne-a părăsit şi nici nu trebuie să ne părăsească niciodată.
Poate că şi generaţia noastră va avea norocul să trăiască vremuri pe care istoria să nu le uite. Vom fi la înălţimea lor, aşa cum au fost cei de altădată? Sau netoţii, guralivii şi lacomii noştri guvernanţi vor împinge ţara spre anularea şi distrugerea a ceea ce au realizat generaţiile trecute, sub privirile noastre tâmpe şi îngăduitoare?
Este memorabilă o scenă dintr-un serial celebru, în care după război, o mare familie se adună la masă. Câţiva muriseră, altora le lipseau ba o mână, ba un picior, sau câte un ochi, sărăcia era mare, teama la fel, durerea din suflete era imensă. Europa era măcinată de război, dar şi de rănile şi duşmăniile lăsate de el şi totuşi au avut viziunea şi puterea de a închina un pahar „Four Europe”. Au realizat atunci, că dacă Europa vrea să aibă viitor, nu are decât un singur drum: acela al păcii şi unirii într-o Europă mare şi puternică, chiar dacă până ieri se bătuseră pe viaţă şi pe moarte.
Plâng unii pe la televizoare că tineretul nostru nu îşi iubeşte ţara, deşi ştiu bine că nu este aşa. Dar, chiar dacă aşa ar fi, vinovaţi suntem doar noi, părinţii lor. Nu trebuie să dăm iar vina pe alţii. N-o să vină Europa să ne educe copiii. Să facem ceea ce trebuie, până nu este prea târziu.
În aceste sărbători să închinăm şi noi un pahar pentru România dodoloaţă în Europa Unită, pentru că nu există un alt drum mai bun.
Doamne, ajută!
Maria BORNEA
avocat, Baroul Arad
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
