Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Întrebare preliminară cu privire la protecția consumatorului în cazul unui contract de vânzare-cumpărare. UPDATE: Decizia Curții de Justiție
05.06.2015 | Mihaela MAZILU-BABEL

5 iunie 2015: Curtea declară:

1) Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretată în sensul că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract care poate intra în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop sau poate să dispună de acestea în urma unei simple cereri de lămuriri, să verifice dacă cumpărătorul poate fi calificat drept consumator în sensul directivei menționate, chiar în cazul în care acesta din urmă nu a invocat calitatea respectivă. (!!!!!) (s.a.-M.M.-B.)

2) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă unei norme naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică și că instanța națională are obligația de a aplica din oficiu orice dispoziție care asigură transpunerea acestuia în dreptul intern.

3) Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale care prevede că, pentru a beneficia de drepturile pe care i le conferă această directivă, consumatorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre neconformitate în timp util, cu condiția ca respectivul consumator să dispună, pentru a da informația menționată, de un termen care să nu fie mai scurt de două luni începând de la data la care a constatat această neconformitate, ca informația care trebuie să fie furnizată să aibă ca obiect doar existența neconformității menționate și ca aceasta să nu fie supusă unor norme privind proba care ar face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea de către consumatorul respectiv a drepturilor sale.

4) Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că norma potrivit căreia se presupune că neconformitatea a existat la momentul livrării bunului:
– se aplică în cazul în care consumatorul probează că bunul vândut nu este conform cu contractul și că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de șase luni de la livrarea bunului. Consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului;
poate fi înlăturată doar dacă vânzătorul dovedește corespunzător cerințelor legale că originea sau cauza neconformității respective constă într‑o împrejurare survenită după livrarea bunului.

Pentru întreg cuprinsul deciziei, a se vedea aici.

***

2 decembrie 2013: Judecătorul olandez adresează mai multe întrebări în materia protecției consumatorului în cazul specific al unui contract de vânzare-cumpărare. (C-497/13 Faber)

Situația de fapt (preluată de pe curia):
1. Neconformitatea bunului livrat și calitatea de consumator
2. Obligația instanțelor naționale de a examina din oficiu calitatea de consumator a cumpărătorului în cauză
3. Dispoziție națională care prevede obligația cumpărătorului de a invoca și, în cazul contestării de către vânzător, de a demonstra comunicarea neconformității bunului către vânzător într-un termen rezonabil
4. Termene
5. Încălcarea principiului efectivității, a directivei sau a altor dispoziții ale dreptului Uniunii
6. Relevanța reprezentării consumatorului de către un avocat.

Dispoziții incidente: articolului 1 alineatul (2) litera (a) și a articolului 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanţiile conexe

Articolul 1 (extras)

Domeniul de aplicare și definiții

(2) În sensul prezentei directive:
(a) consumator înseamnă orice persoană fizică care, în contractele reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care nu au legătură cu meseria, activitatea comercială sau profesia sa;

Articolul 5 (extras)
Termenele

(2) Statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre neconformitate în termen de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate.
Statele membre informează Comisia despre utilizarea acestui alineat. Comisia monitorizează efectul existenței acestei opțiuni pentru statele membre asupra consumatorilor și asupra pieței interne.

Până la 7 ianuarie 2003, Comisia pregătește un raport privind modul de utilizare a prezentului alineat de către statele membre. Raportul se publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

(3) Cu excepția cazului în care se dovedește altfel, se presupune că orice neconformitate care devine aparentă în termen de șase luni de la livrarea bunurilor a existat la momentul livrării, cu excepția cazului în care prezumția în cauză este incompatibilă cu natura bunurilor sau cu natura neconformității.

*Atragem atenția asupra ultimei întrebări preliminare, și anume:

Pentru a răspunde la întrebările precedente este relevant şi aspectul că în prezenta procedură doamna Faber a fost reprezentată de avocat în faţa ambelor instanţe?

Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Administrative, Universitatea din Craiova


Aflaţi mai mult despre , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Întrebare preliminară cu privire la protecția consumatorului în cazul unui contract de vânzare-cumpărare. UPDATE: Decizia Curții de Justiție”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Doamna avocat général Sharpston propune:

    În situația în care un cumpărător a inițiat o acțiune în despăgubire împotriva unui vânzător în temeiul unor dispoziții din dreptul național care se aplică, inter alia, contractelor încheiate cu consumatorii, fără să susțină în mod expres că are calitatea de consumator, o normă din dreptul procesual național nu poate împiedica instanța națională să examineze dacă acea persoană este în mod efectiv un consumator în sensul Directivei 1999/44 a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe și, în consecință, să aplice legislația națională în domeniul protecției consumatorului interpretată în conformitate cu Directiva 1999/44. Totuși, această cerință este supusă condiției ca elementele de drept și de fapt necesare pentru îndeplinirea acestei sarcini să se afle la dispoziția instanței naționale, fie că elementele respective există deja în dosarul cauzei, fie că instanța națională le poate obține în conformitate cu dreptul procesual național. Instanța națională nu poate depăși limitele litigiului care au fost stabilite de părți. Aceeași obligație de examinare ex officio și aceleași condiții există în cazul unui apel atunci când (i) cel puțin una dintre părți a invocat dispoziții din dreptul național care transpun (cel puțin parțial) Directiva 1999/44 și (ii) în funcție de aspectul dacă o parte are (sau nu are) calitatea de consumator, aceasta poate (sau nu poate) beneficia de protecția sporită pe care o acordă dispozițiile menționate. Faptul că respectivul consumator a fost asistat de un avocat nu modifică această concluzie.

    Principiul efectivității impune examinarea ex officio a articolului 5 alineatul (3), cu condiția ca instanța națională să aibă la dispoziție elementele de drept și de fapt necesare și să nu modifice limitele litigiului care au fost stabilite de părți. În măsura în care articolul 5 alineatul (3) are trăsături similare cu cele ale unei norme de ordine publică potrivit dreptului național, principiul echivalenței poate de asemenea impune ca o instanță națională precum cea din litigiul principal să aplice din oficiu orice dispoziție din dreptul intern care transpune articolul menționat.

    Directiva 1999/44 nu limitează competența statelor membre de a stabili și de a aplica normele în materie de probațiune în ceea ce privește cerința ca, potrivit articolului 5 alineatul (2) din Directiva 1999/44, consumatorul să informeze vânzătorul despre neconformitate, atât timp cât dreptul național (i) prevede un termen care nu este mai scurt de două luni, (ii) nu impune norme care să modifice conținutul obligațiilor instituite de articolul 5 din Directiva 1999/44 și (iii) normele aplicabile nu sunt în alt mod mai puțin favorabile decât cele care reglementează acțiunile întemeiate pe dreptul intern și nu sunt concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

    Articolul 5 alineatul (3) răstoarnă parțial sarcina probei în favoarea consumatorului, care, sub rezerva respectării unui termen, nu trebuie să demonstreze că neconformitatea exista deja atunci când a fost livrat bunul. Astfel, revine totuși acestuia să invoce că bunul livrat nu corespunde așteptărilor sale rezonabile bazate pe contract și pe informațiile enumerate la articolul 2 alineatul (2). Nu este necesar însă ca el să dovedească faptul că îi este imputabil vânzătorului caracterul necorespunzător al bunului.”

    Mai redăm și următoarele paragrafe, importante pentru a arăta analiza pe care avocatul general o face raportat la obligația instanței de a analiza ex officio anumite aspecte ale cauzei:

    47. În acest context, prima și a patra întrebare privesc problema dacă dreptul Uniunii impune ca o instanță națională să examineze din oficiu dacă cumpărătorul este un consumator în sensul Directivei 1999/44 și, prin urmare, dacă această directivă trebuie aplicată (într‑adevăr, instanța națională ar trebui mai întâi să analizeze domeniul de aplicare al directivei, înainte de a aplica în special articolul 5(11), prin interpretarea reglementărilor naționale aplicabile într‑un mod care să fie conform cu această dispoziție). Curtea a confirmat, în cazul legislației în materie de protecție a consumatorului (în special cu privire la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii(12)), incidența principiului potrivit căruia, în lipsa unei armonizări a normelor de procedură, dreptul național continuă să se aplice sub rezerva respectării principiilor efectivității și echivalenței(13). Considerăm că, în prezenta cauză, prima și a treia întrebare privesc în special principiul efectivității și problema dacă jurisprudența Curții, în special cea din domeniul clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, se aplică prin analogie; în timp ce a patra întrebare poate fi interpretată în sensul că se referă mai mult la principiul echivalenței. În cazul în care există o obligație de a examina ex officio dacă cumpărătorul este un consumator în sensul Directivei 1999/44, atunci, prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită îndrumări referitoare la împrejurările în care o instanță națională are această obligație.

    48. Totuși, a patra întrebare poate fi interpretată și în sensul (mai larg) că instanța de trimitere urmărește să afle dacă, în cazul în care stabilește că doamna Faber a avut calitatea de consumator și constată că ea a informat vânzătorul în timp util despre neconformitate [articolul 7:23 alineatul (1), ultima teză din BW], trebuie să aplice ex officio dispozițiile privind sarcina probei de la articolul 7:18 alineatul (2) din BW, prin care a fost pus transpus articolul 5 alineatul (3) din Directiva 1999/44. Vom aborda și acest aspect al celei de a patra întrebări.

    Pentru întreg cuprinsul Concluziilor, a se vedea aici.
    Cam așa pătrunde dreptul UE pe tărâmul dreptului procesual național. 😉

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Foarte, dar foarte importantă această decizie a CJUE în materia protecției consumatorului coroborată cu materia procedurii civile.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.