Care sunt calităţile necesare unui judecător pentru a fi numit în funcţiile de conducere din cadrul instanţelor?
3 decembrie 2013 | Gabriel LEFTER
Mereu m-am întrebat, deschizând pagina de internet a CSM-ului la rubrica „magistraţi/concursuri şi examene”, de ce există un tratament diferit al promovării în funcţii de execuţie faţă de numirea în funcţii de conducere, dacă unele dintre calităţile unui judecător sunt premisa avansării în grad profesional pe când altele pentru conferirea unei funcţii de conducere.
Din perspectiva atribuţiilor diferite pe care un judecător cu funcţie de conducere le îndeplineşte, pare firească folosirea unei terminologii distincte, astfel încât să se evidenţieze că ocuparea unei funcţii de preşedinte sau vicepreşedinte de instanţă nu înseamnă „promovare” (adică o ridicare într-un grad superior, mă întreb câţi dintre candidaţii la aceste funcţii au sesizat deosebirea expusă).
Din perspectiva însuşirilor pe care un judecător trebuie să le demonstreze pentru a câştiga oricare dintre cele două tipuri de concursuri/examene apreciez că acestea nu sunt fundamental diferite, ele putând fi sintetizate în trei categorii: tărie de caracter, pregătire profesională şi respectarea regulilor deontologice.
Şi acum încerc aceeaşi emoţie ca atunci când am citit pentru prima oară capitolul „Independenţa instanţelor şi a judecătorilor” din Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţională, 1997, p. 18-27 a prof. V. M. Ciobanu care reamintea că „toate principiile valorează atât cât valorează oamenii. Întreaga valoare a puterii judecătoreşti depinde de oamenii care o vor exercita”.
Atunci am crezut că, ceea ce autorul numea premise ale unui proces drept şi ale unei hotărâri demne de încredere, adică acele calităţi ale judecătorilor de a avea conştiinţă, echilibru, curaj, obiectivitate, înţelegere, omenie şi erudiţie (sau, cum am găsit într-o lucrare, „capacitatea de a gândi şi funcţiona la nivel academic”) se regăsesc în fiecare dintre slujitorii zeiţei Themis.
Şi astăzi, la mai bine de 14 ani de la acea lectură am aceeaşi convingere (care îmi dă puterea de a spera că, în continuare, voi putea fi dezamăgit din nou, ori de câte ori realitatea îmi va arăta contrariul), însă am înţeles că ceea ce în studenţie îmi părea un truism, a fi magistrat nu înseamnă a fi mai puţin om, este o realitate cu permanent nebănuite consecinţe şi, spre surprinderea mea, o scuză atunci când se greşeşte.
Translatând în domeniul justiţiei o discuţie legată de alegerea membrilor unui parlament (care ar putea să fie un „tablou ideal” al societăţii, prin reunirea tuturor elitelor sau o „fotografie fidelă” prin adunarea reprezentanţilor tuturor păturilor sociale) trebuie să subliniez că judecătorii, ca orice oameni, au pasiuni şi afinităţi, convingeri şi prejudecăţi, dorinţe şi temeri, opinii despre evoluţiile sociale şi politice.
Aceste trăiri ale judecătorilor nu trebuie să îi împiedice să conştientizate permanent că nu doar prin fiecare sentinţă pe care o dă, are judecătorul impact mai mic sau mai mare asupra întregii societăţi, ci, prin orice manifestare, pot influenţa concepţia generală a societăţii despre funcţia pe care o îndeplinesc.
Finalizând aici ceea ce s-a vrut a fi doar scurt exordiu la subiectul concursului/examenului pentru numirea în funcţii de conducere, mărturisesc că, la geneza acestei discuţii, se găseşte o sesizare a Asociaţia Magistraţilor din România (al cărei conţinut nu se regăseşte pe site-ul asociaţiei) discutată de Secţia pentru judecători a CSM în şedinţa din 25 noiembrie 2013.
Prealabil (şi din postura unei persoane care a participat, fără succes, la un concurs pentru numirea într-o funcţie de conducere), mă declar complet incapabil să înţeleg cum cineva (oricine, dar cu atât mai puternic cuvânt, nişte judecători) înţelege să comenteze anumite reguli (ale unui concurs, ale unor alegeri, etc.) în funcţie de caracterul favorabil sau nu al rezultatelor aplicării acestora.
Recunoscând că anumite aspecte din această sesizare sunt importante, instituirea unui cod de conduită a membrilor comisiei de examinare sau noi reguli pentru desemnarea membrilor comisiei de examinare ş.a. astfel încât, în final, să se ajungă la revizuirea regulamentului privind concursul/examenul pentru ocuparea funcţiilor de conducere, apreciez că unele dintre argumentele folosite sunt inacceptabile şi de neconceput ca venind din partea unor judecători, deşi vin în susţinerea unei solicitări perfect legitime: numirea pe un post de conducere să fie (pe viitor) rezultatul unei analize informaţionale mult mai ample şi riguroase.
Dacă, în activitatea jurnalistică, folosirea unei anumite doze de provocare şi chiar exagerare face parte din arsenalul uzual al uni ziarist, actele şi activităţile publice ale judecătorilor (ale căror hotărâri trebuie să se bazeze pe fapte şi situaţii verificabile şi trebuie sprijinite cu raţionamente adecvate) trebuie să conţină dovada conştientizării permanente a rolului şi poziţiei justiţiei în societate.
De aceea, este complet surprinzătoare susţinerea Asociaţiei conform căreia conducătorii (preşedinte sau vicepreşedinţi) instanţelor la care adunările generale ale judecătorilor au votat pentru revocarea „anumitor membri ai CSM”, candidaţi pentru reinvestire în funcţia de conducere, au primit note cu valori mici sau foarte mici, marea majoritate dintre ei fiind excluşi în acest mod din concurs, pentru că din comisia de examinare au făcut parte preşedinţii sau foştii preşedinţi ai curţilor de apel care nu au votat pentru revocare.
Deşi, pentru AMR, legătura dintre componenţa comisiei şi rezultatele unor candidaţi este „flagrant vizibilă”, pentru oricine altcineva, aceasta este o afirmaţie pe cât de gravă, pe atât de imposibil de dovedit (în lipsa vreunei eventuale mărturisiri a membrilor comisiei).
Prezumţia folosită în susţinerea raţionamentului (de altfel, parte importantă a mijloacelor profesionale a judecătorilor) este una foarte slabă şi porneşte de la premisa că, la concursul comentat (deşi, de la momentul tentativei de revocare, s-a mai ţinut un concurs, în iunie 2013, şi nu s-a reclamant nicio misiune de pedepsire), principalul scop al comisiei a fost acela de a condamna anumiţi judecători ce ocupau funcţii de conducere pentru „fapte”, care nu le aparţin, petrecute în timpul mandatului lor .
Acest tip de argument, ultimul în înşiruirea sesizării AMR şi, probabil, cel mai puternic văzând crescendoul expunerii, deşi cred că şi-a atins scopul, acela de a frapa şi a atrage atenţia asupra problemei în discuţie, nu ar fi trebuit să se regăsească într-o sesizare a unei asociaţii a magistraţilor căci, cu greutatea „dovezilor” produse de oamenii din interiorul sistemului, va împiedica înţelegerea rolului justiţiei, va întări concepţiile greşite şi prejudecăţile pe care le are populaţia despre sistemul judiciar şi va constitui o piedică insurmontabilă în realizarea eforturilor judecătorilor şi personalului auxiliar de la instanţe pentru a le câştiga respectul şi încrederea referitor la capacitatea instanţelor de a-şi îndeplini funcţia.
Înţeleg că anumite circumstanţe faptice incontestabile – evaluarea unor candidaţi la aceeaşi funcţie cu note orientate fie spre maxim fie spre minim şi, cu caracter de noutate absolută, acordarea unor note care împiedică prezentarea la proba scrisă – şi importanţa subiectului în discuţie justifică luarea de atitudine din partea asociaţiilor profesionale însă, prin acestea, nu trebuie să se abdice de la obligaţia de sobrietate ce revine fiecărui judecător.
De asemenea, înţeleg că situaţiile excepţionale (dar rezultatele concursului pentru funcţii de execuţie nu constituie o astfel de împrejurare) impun măsuri excepţionale, însă aceasta nu trebuie să provină din registrul manifestărilor multe prea cotidiene ale clasei politice (exagerări, acuze care nu pot fi dovedite, manipulare… pe scurt, demagogie), căci nu aceasta înseamnă egalitatea cu celelalte puteri ale statului, ci îndeplinirea responsabilă a datoriei de a verifica aplicarea şi respectarea dreptului de către puterea legislativă şi de cea executivă.
De aceea, reamintind că rezultatele susţinerii proiectului sunt definitive şi nu pot fi contestate (art. 15 alin. 5 din H.C.S.M. 320/2006), cred că nu solicitarea de invalidare a rezultatelor concursului pentru „intenţia de fraudă”, cerută după desfăşurarea probei orale (în fructificarea unei atitudini populare, care, dacă este permisă în fotbal şi politică, domenii în care se pricepe toată lumea, nu trebuie să se regăsească niciodată la un magistrat) trebuie să fie cererea principală a asociaţiei profesionale, ci aceea de transparentizare a procesului de ocupare a funcţiilor de conducere, eventual cu propuneri concrete în acest sens.
Or, întreprinderea unor astfel de demersuri nu are nicio legătură cu publicitatea componenţei comisiei de examinare (iar asociaţiile nu au fost deloc public îngrijorate când s-au făcut publice SMS-uri prin care se dicta alcătuirea comisiilor pentru procurori şi judecători) sau cu deplorarea condiţiei triste în care au ajuns candidaţii ce au ocupat sau ocupă funcţii de conducere şi care au fost evaluaţi sub ori la limita notei de promovare.
Apoi, nici imposibilitatea valorificării cunoştinţelor teoretice la testul scris ale celor astfel notaţi la nivel minim nu reprezintă, în sine, o dovadă adusă în sprijinul incorectitudinii concursului (invocată în timpul desfăşurării acestuia), ştiută fiind posibilitatea magistraţilor de a asimila şi interpreta prevederi cu caracter normativ sau teoretic, dar care nu pot reflecta aptitudinea de a utiliza eficient resursele instituţiei, de a recunoaşte legătura dintre nevoile actuale şi viitoare şi evoluţiile din instanţei, de a stabili standarde înalte pentru propriile performanţe şi activitatea sa şi a instanţei.
În deplină concordanţă cu autorii sesizării, cred că judecătorii din comisia de examinare se supun în continuare standardelor de comportament stabilite de Codul deontologic al magistraţilor, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei şi adaug că, dacă în timpul interviului ar exista manifestări care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori atitudinile nedemne faţă de colegi, acestea constituie abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 303/2004.
Aceste „manifestări” vor fi însă greu de deosebit de cerinţele probei orale, în care comisia are, ca prim criteriu de evaluare a susţinerii proiectului (subliniez, a susţinerii proiectului, nu a conţinutului formal, scriptic al acestuia), decelarea existenţei capacitaţii de organizare, capacitaţii rapide de decizie, autoperfecţionării, capacitaţii de analiză, sinteză, previziune, strategie şi planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativa şi capacitaţii de adaptare rapidă.
De aceea, deşi posibil reale, atitudinile care ar fi fost percepute de candidaţi ca „ireverenţioase” ori folosirea unui „limbaj ce putea părea vehement şi ostil, cu accent agresiv” ar putea fi metode de chestionare a capacităţii de a acţiona sigur şi calm, chiar şi în cazul în care există încărcare emoţională mare sau rezistenţă din partea celorlalţi, a capacităţii de a păstra o abordare considerată corectă, chiar dacă alţii nu sunt de acord, a capacităţii de a apăra deschis principiile şi ideile, chiar dacă ceilalţi le resping, a capacităţii de a formula opiniile clar şi fără echivoc.
În plus, chiar dacă comisia de examinare foloseşte pentru proba orală un punctaj orientativ de evaluare (art. 14 pct. 5 din H.C.S.M. 320/2006), completarea acestuia va fi, în mod inevitabil, profund subiectivă (fără ca aceasta să constituie un reproş la adresa membrilor comisiei) şi, practic, de necenzurat pe baza unor criterii obiective.
În fine, concluzionând ceea ce se vrea a fi o provocare la o dezbatere publică referitoare la regulile concursului pentru numirea în funcţii de conducere, sunt de părere că o bună fructificare a calităţilor de judecător constituie doar premisa ocupării unei astfel de sarcini.
Mă refer aici la aptitudinile de a identifica problemele, de a stabili cauzele acestora şi de a căuta activ informaţiile necesare, de a recunoaşte astfel de informaţii şi legătura dintre diferite fapte; la capacitatea de lua deciziile corecte prin cântărirea tuturor faptelor şi a direcţiei posibile a evenimentelor prin identificarea consecinţelor anumitor alternative; la capacitatea de a stabili priorităţi prin identificarea rapidă a elementelor urgente şi prin determinarea echilibrului just între calitatea şi cantitatea rezultatelor.
În plus, judecătorul cu funcţie de conducere trebuie să aibă o bună capacitate de a lua decizii (chiar dacă nu are toate informaţiile necesare), fără a întârzia nejustificat o hotărâre; de a răspunde proactiv şi constructiv la sugestii din partea celorlalţi; de a demonstra capacitatea de a evalua critic comportamentul şi atitudinile proprii şi de a fi deschis spre evaluările altora şi a cere feedback celorlalţi cu privire la anumite comportamente sau poziţii.
Un astfel de judecător cu funcţie de conducere ar fi un sprijin esenţial pentru judecătorii în serviciul cărora îşi îndeplineşte atribuţiile de conducere, pentru ca fiecare dintre aceştia „să fie prieten al Adevărului şi ghid pentru cei ce-l caută… cel ce aplică legea, dar, înainte de toate, acela care o împlineşte… să nu se temă de Cezar şi, nici de frica de împăratului, să întrebe poporul: Barabas sau Iisus?” (un extras din Rugăciunea unui judecător şi, se pare, uitată demult).
P.S. Un alt demers pe care nu îl pot înţelege (poate nu am toate informaţiile sau, pur şi simplu, nu am capacitatea necesară) îl constituie solicitarea de anulare a unui decret al preşedintelui României privind numirea unui judecător la Curtea Constituţională; în afara marilor titluri din presă, poate principalul obiectiv, nu am văzut discuţii serioase referitoare la legitimitatea procesual activă de a formula o astfel de acţiune, la admisibilitatea cererii având în vedere practica CAB şi ÎCCJ privind admisibilitatea contestării unui decret de graţiere (este drept, era vorba de exercitarea unor alte atribuţii ale preşedintelui) şi, mai ales, la conţinutul sintagmei „înaltă competenţă profesională”, în opinia mea, la fel de clară ca sintagma „neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului” din dec. nr. 196/04.04.2013 a C.C.R.
Dacă tot am amintit despre dec. nr. 196/2013 a C.C.R., mă miră lipsa oricărei reacţii a MJ, CSM sau a organizaţiilor profesionale (care au fost primele ce au contestat rezultatele alegerilor pentru conducerea CSM din ianuarie 2013) la un pasaj din decizie prin care, fără legătură aparentă cu excepţia discutată, statuează că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.”
Iar dacă acest paragraf s-ar fi referit la partea din motivare prin care „Curtea reţine că nu trebuie negat dreptul adunărilor generale ale instanţelor care desemnează un membru în Consiliului Superior al Magistraturii de a-l revoca pe acesta, însă revocarea trebuie să opereze în condiţii clar stabilite prin lege, atât sub aspectul motivelor, cât şi al procedurii”, de ce nu s-a iniţiat vreun demers prin care să se pună în valoare puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale?
Gabriel LEFTER
judecător, Curtea de Apel Constanţa
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
