Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Controverse procedurale şi soluţii „extravagante” în procedura ordonanţei de plată
06.12.2013 | Valentina PREDA

Speţa analizată se întemeiază pe dispoziţiile „defunctei” OUG nr. 119/2007, litigiul fiind început anterior intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă. De asemenea, menţionez că dosarul nu este încă finalizat, fiind în prezent pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în faza procesuală a revizuirii. Am ales totuşi acest subiect pentru că detaliile concrete ale speţei şi parcursul său procesual au generat inedite și interesante probleme de procedură, în pofida banalului temei dezbătut.

Aventura a început în anul 2009 când, urmare a unor contracte de publicitate neachitate integral, societatea A a acţionat în judecată societatea B, solicitând emiterea unei ordonanţe de plată pentru facturile emise şi neachitate.

Cererea de emitere a unei ordonanţe de plată a fost iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, întrucât la momentul sesizării instanţei cuantumul pretenţiilor era sub 100.000 lei, astfel că erau aplicabile dispoziţiile art. 1 coroborat cu art. 2 din vechiul Cod de Procedură Civilă, ambele părţi fiind comercianţi. Ulterior, în cursul procesului, societatea reclamantă şi-a majorat pretenţiile la un cuantum ce depăşea pragul de 100.000 lei, prevăzut de actul normativ menţionat. Urmarea imediată a fost aceea că instanţa iniţial sesizată, Judecătoria Sectorului 6, s-a dezînvestit şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti. La rândul său, Tribunalul Bucureşti s-a considerat legal învestit şi a procedat la judecarea pricinii, a pronunţat o hotărâre de admitere a ordonanţei de plată şi a obligat societatea B la plata creanţei pretinse.

Împotriva ordonanţei de plată pronunţate de Tribunalul Bucureşti, societatea B a formulat acţiune în anulare, potrivit dispoziţiilor legii speciale în vigoare la acel moment, invocând printre altele nulitatea ordonanţei de plată, întrucât a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material. Astfel,  societatea B, devenită acum contestatoare, a arătat că, potrivit art. 181 din vechiul C. pr. civ., instanţa învestită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. În consecinţă, pentru stabilirea competenţei materiale interesează valoarea litigiului la data introducerii acţiunii, iar aceasta era sub pragul de 100.000 lei, fiind fără relevanţă sub aspectul competenţei majorările succesive ale cuantumului pretenţiilor ulterior sesizării instanţei. Prin urmare, competenţa materială aparţinea Judecătoriei Sector 6, iar nu Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa pronunţată în anul 2011, Tribunalul Bucureşti, sesizat de societatea B cu acţiunea în anularea ordonanţei de plată, admite acţiunea în anulare, anulează ordonanţa de plată, admite excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, constată ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 6 şi dispune înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti în regulatorul de competenţă. Soluţia este irevocabilă, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 4 din OUG nr. 119/2007.

Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti pronunţă o hotărâre „sibilinică” în sensul că, pur şi simplu, respinge ca neîntemeiată sesizarea Tribunalului Bucureşti (?!). În motivarea acestei soluţii cel puţin surprinzătoare, Curtea, deşi nu lămureşte în niciun fel conflictul negativ de competenţă dintre cele două instanţe, procedează la o judecată pe fondul raporturilor comerciale dintre cele două societăţi, ba mai mult, face aprecieri personale asupra conduitei părţilor şi reţine în considerentele hotărârii pronunţate în regulatorul de competenţă că invocarea excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti este doar o stratagemă a debitoarei de tergiversare a soluţionării dosarului (?!). De asemenea, cu toate că în dispozitiv respinge ca neîntemeiată sesizarea Tribunalului de soluţionare a competenţei, în dispozitivul hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti se menţionează că Tribunalul Bucureşti şi-a reţinut în mod corect competenţa de soluţionare a ordonanţei de plată care, în plus, este şi legală şi temeinică (?!).

Urmare acestei soluţii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în regulatorul de competenţă, dosarul se întoarce pe rolul Tribunalului Bucureşti, în faţa aceluiaşi complet care a soluţionat acţiunea în anulare. La primul termen de judecată, societatea debitoare a învederat instanţei faptul că sentinţa pronunţată în acţiunea în anulare este irevocabilă, că prin această hotărâre instanţa şi-a constatat necompetenţă şi s-a dezînvestit. Or, în această situaţie  se impune ca judecătorul care a admis acţiunea în anulare, constatând necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona ordonanţa de plată raportat la dispoziţiile art. 181 C.pr.civ., să trimită cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 6, pentru rejudecarea ordonanţei de plată.

În mod surprinzător, aceeaşi instanţă, în acelaşi complet care a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a anulat prin hotărâre irevocabilă ordonanţa de plată emisă anterior, a revenit asupra opiniei exprimate prin această hotărâre irevocabilă şi a respins cererea de trimitere a cauzei la Judecătoria Sectorului 6. Mai mult, în mod cu totul neprocedural, judecătorul a soluţionat – a doua oară! – acţiunea în anulare, pe care a respins-o ca neîntemeiată, în condiţiile în care, anterior o admisese. Şi această hotărâre este, de asemenea, irevocabilă!

Aşadar, în prezent, exista două hotărâri contradictorii pronunţate de acelaşi judecător, în aceeaşi cauză, respectiv o primă hotărâre de admitere a acţiunii în anulare şi de anulare a ordonanţei de plată, precum şi o hotărâre ulterioară, de respingere a acţiunii în anulare ordonanţei de plată. Or, existenţa a două hotărâri judecătoreşti irevocabile care statuează diferit asupra aceloraşi parţi, obiect şi cauză este de neconceput într-un stat de drept în care securitatea circuitului juridic este ridicată la nivelul unui principiu suprem. Existenţa unei a doua hotărâri judecătoreşti care contrazice adevărul absolut exprimat de prima hotărâre irevocabilă pronunţată de o instanţă asupra unei speţe contrazice nu doar principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Pentru a nu crea premisele unui haos jurisdicţional, legiuitorul a pus la îndemâna părţilor vătămate prin faptul pronunţării unei hotărâri care contrazice autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare remediul căii de atac a revizuirii, cu consecinţa anulării hotărârii ulterioare, cale extraordinară de atac care a şi fost promovată de societatea B.

În prezent, cererea de revizuire se află înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi are termen de judecată anul viitor.

Ceea ce doresc să subliniez este faptul că pentru un avocat este o experienţă deopotrivă interesantă, dar şi neplăcută să gestioneze asemenea dosare şi, mai ales, să explice clientului deruta şi incoerenţa de raţionament a instanţelor, care, indiferent de grad, dau interpretări foarte personale unor texte de lege care, în esenţă, nu ar trebui sa suscite nici o neînţelegere. Mai mult, inconsecvenţa instanţelor care, în acelaşi complet pronunţă hotărâri contradictorii în una şi aceeaşi cauză creează pentru parte o situaţie foarte împovărătoare, aceasta fiind supusă executării silite, în condiţiile în care titlul care i se opune emană de la o instanţă necompetentă, nelegalitate constatată printr-o hotărâre irevocabilă contrazisă de o altă hotărâre… irevocabilă. Magistraţii ar trebui să conştientizeze că erorile de judecată pe care le săvârşesc sunt suportate de buzunarul justiţiarului, la care se adaugă lentoarea procedurilor determinată de inerţia unui sistem superficial reformat.

Valentina PREDA
Avocat colaborator manager STOICA & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Controverse procedurale şi soluţii „extravagante” în procedura ordonanţei de plată”

  1. Constantin STANCU spune:

    Ei, instantele s-au achitat de obligatii, au achitat lumina, gazul, parcarea!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.