TOP LEGAL
13 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Judecătoria Sectorului 5. Instanţa naţională nu se poate substitui CEDO. Notă critică la sentinţa nr. 7526/16.09.2013
06.12.2013 | Andrei PAP


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

 ROMANIA

JUDECATORIA SECTORULUI 5 BUCURESTI

SECTIA A II-A CIVILA

                                                                                                             

Dosar nr. 5280/302/2013

SENTINTA CIVILA NR. 7526

Sedinta pubilca de la 16 septembrie 2013

Instanta constituita din:

PRESEDINTE: IONUT DRAGOMIR

GREFIER: ALINA VASILIU

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamantul S.I.F. si pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, avand ca obiect actiune in raspundere civila delictuala.

Dezbaterile au avut loc in sedinta publica de la 05.09.2013, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, parte integranta a prezentei sentinte cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, instanta a amanat succesiv pronuntarea pentru data de 12.09.2013 si pentru astazi, 16.09.2013, hotarand urmatoarele:

INSTANTA

Deliberamd asupra actiunii civile de fata, instanta constata urmatoarele:

Prin actiunea civila inregistrata pe rolul acestei instante la data de 6 martie 2013, sub nr. 5280/302/2013, reclamantul S.I.F. a chemat in judecata pe paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, solicitand instantei ca, in contradictoriu cu acesta, sa se constate faptul ca, in cadrul unei proceduri judiciare in fata instantelor romane i s-a incalcat dreptul la un process echitabil, respective dreptul la nediscriminare, garantate de art. 6 din CEDO, interpretat separate sau combinat cu art. 14 din CEDO si art.1 din Protocolul nr. 12 la CEDO. Totodata, s-a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 1500 euro (echivalentul in lei la data platii efective), cu titlu de satisfactie echitabila, pentru repararea prejudiciului moral, ca urmare a atingerii aduse demnitatii sale prin discriminarea la care a fost supus in raport cu alti justitiabili aflatii in situatii identice sau similare. Cu cheltuieli de judecata.

In motivare, reclamantul a aratat ca la data de 15 septembrie 2011, a inregistrat pe rolul Judecatoriei Orsova o plangere contraventionala, in contradictoriu cu Inspectoratul de Politie al Judetului Mehedinti, solicitand anularea procesului verbal intocmit pe numele sau, iar prin sentinta civila nr. 638/18.10.2011, aceasta cerere i-a fost respinsa, instanta ramanand in pronuntare la primul termen de judecata, fara a se comunica toate inscrisurile depuse de partea adversa, asfel cum impuneau dispozitiile legale in vigoare, in considerarea si respectarea principiului contradictorialitatii si a dreptului la aprare garantate de art. 6 din CEDO.

Impotriva sentintei, arata reclamantul, a inteles sa formuleze recurs intemeiat pe art. 129 din Constitutia Romaniei, art. 6 si art. 13 din CEDO, sens in care, prin decizia din data de 13 decembrie 2011 Tribunalul Mehedinti s-a pronuntat in sensul respingerii ca inadmisibil a recursului, fata de disp. art. 118 alin. 3 ind. 1 din OUG 195/2002.

Ulterior respingerii recursului, Curtea Constitutionala a Romaniei a pronuntat Decizia nr. 500/2012 prin care a declarat neconstitutionale disp. art. 118 alin. 3 ind. 1 din OUG nr. 195/2002.

In continuare, reclamantul a facut referire la jurisprudenta CEDO, aratand totodata faptul ca, criteriul ales de legiuitor in ceea ce priveste disp. art. 3 ind. 1 din OUG nr.195/2002, respective data pronuntarii sentintei nu este unul obiectiv, intrucat nu este controlabil in exclusivitate de catre petent si nu reprezinta un element definitoriu, intrisec al acestuia sau al actiunii sale in instanta.

Astfel, prin aplicarea acestui criteriu, s-a ajuns in situatia in care doua persoane care au depus plangeri contraventionale in aceeasi zi, dar din varii motive, una dintre ele a fost solutionata inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010, iar alta dupa aceasta data, fiind puse in situatii diferite, in sensul ca una a beneficiat de calea de atac, iar cealalta, nu a putut uza de aceasta cale.

In fine, reclamantul a arata ca sunt indeplinite conditiile antrenarii raspunderii civile delictuale obiective a paratului.

In drept, reclamantul a invocat art. 6, art. 13, 14, 2, 1 si art. 41 din CEDO, art. 11 si art. 20 din Constitutia Romanieiart. 1357 si urm. Cod civil.

Totodata, s-a solicitat judecarea cauzei in lipsa conform disp. art. 242 pct. 2 Cod proced. Civila.

In sustinere, reclamantul a depus la dosar sentinta civila mentionata, inscris intitulat “recurs nemotivat”, extras de pe portalul instantelor, extras JURIDICE.ro, inscris intitulat “plangere contraventionala”.

La data de 10 aprilie 2013, in cadrul procedurii prealabile, paratul a formulat intampinare, prin care a solicitat respingerea actiunii, ca nefondata.

In motivare, paratul a aratat ca din motivarea reclamantului, nu sunt indeplinite cerintele pentru a ne afla in situatia unei incalcari a dreptului la un process echitabil, liberal acces la justitie al persoanei fiind garantat prin posibilitatea de a formula plangere impotriva procesului verbal de constatare a contraventiei, caz in care instanta de judecata competenta va administra probele prevazute de lege, necesare in vederea verificarii legalitatii si temeiniciei procesului-verbal.

S-a mai aratat de catre parat faptul ca, potrivit art. 11 din Legea nr. 47/1992, deciziile, hotararile si avizele Curtii Constitutionale, au putere numai pentru viitor.

In drept, au fost invocate disp. art. 205-208 Cod proced. civila.

Prin raspunsul la intampinare depus la dosar  la data de 23 mai 2013, reclamantul a afirmat ca statul roman nu-si poate invoca propria culpa in apararea intereselor sale, pentru ca prin autoritatea legiuitoare a adoptat acte normative neconstitutionale si neconventionale.

A mai precizat reclamantul faptul ca, solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil este un drept recunoscut partilor litigante implicate in procduri judiciare, ceea ce nu inseamna ca in detrimenrul celeritatii este permis a fi inculcate celelalte drepturi fundamentale.

Sub aspectul probatoriului, a fost incuviintata si administrata proba cu inscrisuri.

Examinand cererea formulata in raport de motivele invocate si dovezile depuse la dosar in sustinerea acestora, instanta retine urmatoarele:
In cursul desfasurarii unei cauze, inclusiv in caile de atac, trebuiesc respectate garantiile prevazute de CEDO, garantii ce pot fi invocate si de parti.
O presupusa incalcare a garantiilor stabilite de CEDO intr-un anumit proces confera persoanei care se considera vatamata sa se adreseze Curtii in vederea obtinerii unei decizii prin care sa obtina o satisfactie proportionala cu prejudicial suferit.
Pe de alta parte, potrivit art. 509 alin. 10 C.p.civ. revizuirea unei hotarari poate fi ceruta daca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale datorate unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca.
Fara a se substitui Curtii in analiza incalcarii prevederilor din CEDO de catre statul roman, fata de prevederile art. 1357 si urmatoarele Codul civil invocate de petent, instanta va analiza daca in cauza sunt indeplinite conditiile raspunderii civile delictuale a statului.

Conditia faptei ilicite.

Petentul a aratat ca exista o fapta ilicita a statului in sensul ca prin institutiile sale a adoptat o lege neconstitutionala iar instanta a pus-o in aplicare. Adoptarea unei legi nu poate consitui o fapta ilicita atata timp cat aceasta s-a facut si pus in aplicare potrivit prevederilor legale.
Pe de alta parte instanta a respins recursului ca inadmisibil in baza unei prevederi legale la acel moment.
Trebuie de asemenea precizat ca deciziile constitutionale au efecte numai pentru viitor (art. 11 alin. 3 Legea nr. 47/1992).
Nu trebuie trecut cu vederea faptul ca statul a creat garantii justitiabililor astfel incat acestia sa aiba posibilitatea de a inlatura eventualele prevederi considerate neconstitutionale.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII

HOTARASTE:

Respinge cererea formulata de reclamantul S.I.F., domiciliat in […], in contradictoriu cu paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, cu sediul in Bucuresti, Str. Apolodor, nr. 17, sector 5, ca nefondata.

Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronuntata in sedinta publica, azi, 16 septembrie 2013.

NOTĂ:

În prezentul material, am înţeles să analizăm o speţă interesantă şi probabil este printre putinţele acţiuni de acest gen formulate în ultimii ani în faţa unei instanţe naţionale, referindu-ne când susţinem aceasta la starea de fapt relevată şi argumentele invocate, care, dupa cum se poate observa, au ridicat oarece dificultăţi judecătorului cauzei, motiv pentru care am şi considerat că ar fi interesant să o prezentăm.

Apreciind că nu se impune a insista prea mult asupra fondului cauzei deduse judecăţii, vom rezuma starea de fapt prezentată în cuprinsul „Cererii de chemare în judecată”[1], urmând să comentăm constatările pe care instanţa le face în considerentele sentinţei expuse mai sus.

Astfel, prin acţiunea înregistrată sub nr. 5280/302/2013, având ca obiect raspundere civilă delictuală, reclamantul a solicitat Judecătoriei Sectorului 5 – Bucureşti să constate că sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale obiective ale pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, să oblige pârâtul la plata sumei de 1500 de euro (echivalentul în lei la data plăţii efective), cu titlu de satisfacţie echitabilă, pentru repararea prejudiciului moral, ca urmare a atingerii aduse demnităţii sale prin discriminrea la care a fost supus în raport cu alţi justiţiabili aflaţi în situaţii identice sau similare, prin aplicarea în cazul lui a unor dispoziţii neconstituţionale, dar şi neconvenţionale, în cadrul unor proceduri judiciare interne în care reclamantul a fost implicat.

Prin sentinţa civilă nr. 7526/16.09.2013, instanţa de fond, după ce amână de două ori pronunţarea, a decis respingerea acţiunii ca neîntemeiată, reţinând că (totuşi) nu ar fi întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale ale pârâtului Statul român, lipsind fapta ilicită, motivându-şi soluţia extrem de superficial, în numai câteva paragrafe, aspect care, în opinia noastră, contravine exigenţelor impuse de art. 6 din CEDO.

Deşi merită apreciat faptul că instanţa nu şi-a fundamentat soluţia de respingere pe considerentul că nu s-a făcut proba existenţei prejudiciului moral reclamat, cum adeseori procedează alte instanţe, aspect pe care l-am tratat cu altă ocazie[2], totuşi instanţa face câteva constatări surprinzătoare, pe care le vom comenta în cele ce urmează:

1. În primul rând, instanţa arată că “În cursul desfășurării unei cauze, inclusiv în căile de atac, trebuiesc respectate garanțiile prevăzute de CEDO, garanții ce pot fi invocate și de părți.
O presupusă încălcare a garanțiilor stabilite de CEDO într-un anumit proces conferă persoanei care se consideră vatamată posibilitatea să se adreseze Curții în vederea obținerii unei decizii prin care să obțină o satisfacție proporțională cu prejudicial suferit.
Pe de altă parte, potrivit art. 509 alin. 10 C. p. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorate unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.
Fără a se substitui Curții în analiza încălcării prevederilor din CEDO de către statul român, față de prevederile art. 1357 şi următoarele din Codul civil invocate de petent, instanța va analiza dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a statului.”

Din cele mai sus prezentate, considerăm că instanţa nu procedează la o motivare corespunzătoare, prin a ”răspunde” argumentelor aduse în apărare, argumente pe care de altfel, observăm că le expune în cuprinsul sentinţei, însă la care nu face nicio referire, mai exact, care dintre ele au fost reţinute şi motivul pentru care altele au fost înlăturate, instanţa înţelegând mai degrabă să ofere „consultanţă juridică” în măsura în care învederează că „O presupusă încălcare a garanțiilor stabilite de CEDO într-un anumit proces conferă persoanei care se consideră vatamată posibilitatea să se adreseze Curții în vederea obținerii unei decizii prin care să obțină o satisfacție proporțională cu prejudicial suferit.”, iar “(…) potrivit art. 509 alin. 10 C. p. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorate unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.”, aspecte care pot fi reţinute cu uşurinţă de orice persoană care are curiozitatea să lectureze prevederile Convenţiei Europene şi NCPC.

2. Deşi iniţial am crezut că instanţa care a soluţionat cauza în fond a confundat obiectul acţiunii formulate, apreciem că din ultimul paragraf dintre cele prezentate mai sus, reiese clar că aceasta neagă rolul judecatorului naţional de „prim-judecător european” conferit de prevederile Convenţiei Europene şi jurisprudenţa CEDO, de vreme ce susţine, cu alte cuvinte, că o instanţă naţională nu se poate substitui Curţii Europene într-o eventuală analiză a încălcării prevederilor din CEDO de către Statul român. Cu toate acestea, judecatorul fondului analizeză dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ale pârâtului Statul român, subliniind următoarele: „Petentul a arătat că există o faptă ilicită a statului în sensul că prin instituțiile sale a adoptat o lege neconstituțională iar instanța a pus-o în aplicare.
Adoptarea unei legi nu poate consitui o faptă ilicită atâta timp cât aceasta s-a făcut și pus în aplicare potrivit prevederilor legalePe de altă parte instanța a respins recursul ca inadmisibil în baza unei prevederi legale la acel moment.”

În raport de aceste aspecte, apreciem că instanţa de fond, în mod greşit, reţine că adoptarea unei legi, care conţine dispoziţii neconstituţionale şi neconvenţionale, dar mai ales aplicarea unor asemenea prevederi nu constituie o faptă ilicită, în măsura în care s-a adus atingere – aşa cum s-a întâmplat în speţă – drepturilor fundamentale garantate particularilor, atât prin legea fundamentală a ţării, dar şi prin convenţii/tratate la care Statul român este parte.

Astfel, reclamantul a arătat prin “Cererea de chemare în judecată”, respectiv prin “Răspunsul la întâmpinare” că, în speţă, condiţia existenţei faptei ilicite este întrunită (şi pe cale de consecinţă şi celelalte condiţii), concretizându-se sub aspect comisiv în două planuri:
primo, prin adoptarea de către autoritatea legiuitoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[3], care a modificat dispoziţiile art. 118 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice[4], declarate în final neconstituţionale, dar şi neconvenţionale prin Decizia nr. 500/2012 a Curţii Constituţionale[5], şi
secundo, prin aplicarea de către autoritatea judecătorească a unor dispoziţii neconsituţionale şi neconvenţionale, în pofida faptului că în temeiul art. 20 din Constituţia României şi, în baza jurisprudenţei CEDO, judecătorii naţionali sunt obligaţi să asigure efectul deplin şi preemineţa normelor Convenţiei faţă de prevederile contrare din legislaţia naţională.

Prin urmare, instanţa de fond nu poate reţine că “adoptarea unei legi nu poate constitui o faptă ilicită, atât timp cât aceasta s-a făcut şi pus în aplicare potrivit prevederilor legale”, întrucât, chiar dacă procedura adoptării actului normativ a fost respectată în cele două Camere ale Parlamentului, în practica judecătorească au fost aplicate – dimpotrivă, cu încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţie şi jurisprudenţei CEDO! – dispoziţii dintr-o lege, care nu numai că au fost declarate ulterior ca fiind neconstituţionale, dar şi neconvenţionale, iar acest aspect, în opinia noastră, reprezintă fapta ilicită care a fost de natură a aduce atingere drepturilor fundamentale reclamate, drepturi garantate atât de Constituţie, cât şi de CEDO, pentru că, aşa cum vom arăta, deşi judecătorul naţional este “primul judecător european” care are posibilitatea, chiar obligaţia, să aplice cu prioritate Convenţia Europeană în detrimentul unor dispoziţii legale naţionale contrare, în procedura judiciară iniţială în care a fost implicat reclamantul, instanţele, din contră, au preferat să aplice cu uşurinţă dispoziţii neconstituţionale si neconvenţionale, aspect constatat ulterior şi de CCR în Decizia nr. 500/2012.

3. Judecătorul care a soluţionat cauza pe fond mai subliniază că instanţa în faţa căreia s-a desfăşurat procedura judiciară în care reclamantul a fost implicat, a procedat corect aplicând “prevederi legale la acel moment”, or instanţa de fond (JS5) omite din nou faptul că, deşi acele prevederi erau într-adevăr în vigoare la acel moment, acestea, dimpotrivă, erau “nelegale”, fiind în totală contradicţie cu Constituţia României şi Convenţia Europeană, astfel că în practică acele prevederi trebuiau înlăturate, judecătorul naţional având obligaţia să aplice cu prioritate CEDO, fără să aştepte ca prevederile în cauză să fie declarate neconstituţionale/neconvenţionale de către CCR şi/sau abrogate de legiuitor.

Mai mult, aşa cum s-a arătat, în sistemul nostru de drept constituţional există şi un control de constituţionalitate a priori, astfel că înainte de adoptarea şi publicarea în M. Of. al României, Statul român, prin autorităţile sale, trebuia să supună unui examen de constituţionalitate actul normativ în cauză, iar nu să-l adopte şi după doi ani de la adoptare, Curtea Constituţională să constate că dispoziţiile actului normativ cu pricina sunt neconstituţionale şi neconvenţionale şi de natură a încălca grav drepturile fundamentale ale justiţiabililor, drepturi garantate atât de Legea fundamentală a statului, cât şi de Convenţia Europeană, ratificată de România de două decenii.

Or, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost şi în prezent în vigoare acele dispoziţii din O.U.G. nr. 195/2002 care suprimau calea de atac a recursului, acestea tot ar fi intrat în contradicţie cu prevederile Convenţiei Europene şi jurisprudenţa CEDO, iar sub acest aspect, în raport de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, repetăm, judecătorul naţional avea obligaţia să le înlăture, aplicând cu prioritate Convenţia Europeană, ceea ce nu s-a întâmplat şi în procedurile judiciare în care a fost implicat reclamantul.

Trebuie amintit că, potrivit Hotărârii CEDO în cauza Dumitru Popescu c. României (publicată în Monitorul Oficial nr. 830/05.12.2007), paragraful 104: ”statutul conferit Convenţiei în dreptul intern permite instanţelor naţionale să înlăture – din oficiu sau la cererea părţilor – prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale”, iar potrivit paragrafului 103 din aceeaşi Hotărâre: „Acest aspect implică obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurîndu-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor”.

4. În fine,  instanţa de fond conchide prin a sublinia faptul că “statul a creat garanţii justiţiabililor astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a înlătura eventualele prevederi considerate neconstitutionale”, omiţând faptul că tot statul a creat garanţii şi pentru repararea eventualelor prejudicii morale/materiale produse, chiar prin eventuala aplicare a unor dispoziţii din legislaţia internă, neconstituţionale şi neconvenţionale.

Sub acest aspect, trebuie observat că, încă de la început, în cadrul procedurilor judiciare în care a fost implicat reclamantul, acesta s-a prevalat de garanţiile conferite de art. 20 din Constituţia României, respectiv de art. 6 şi art. 13 din CEDO, dispoziţii pe care judecătorul naţional le-a ignorat în detrimentul unor prevederi din legislaţia naţională declarate ulterior neconstituţionale şi neconvenţionale de către C.C.R., care a reţinut, inter alia, că este încălcat art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din CEDO, inclusiv dreptul la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din CEDO şi dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penala reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

Or, într-o astfel de situaţie, în care, incontestabil, reclamantului i-a fost creat un prejudiciu moral ca urmare a atingerii aduse demnităţii sale prin discriminrea la care a fost supus în cadrul unor proceduri judiciare interne în raport cu alţi justiţiabili aflaţi în situaţii identice sau similare[6], tot statul, prin autoritatea legiuitoare, a creat garanţii pentru repararea prejudiciului moral, respectiv, acţiunea în răspundere civilă delictuală prevăzută de Codul civil, de care reclamantul a şi înţeles să se folosească în demersul judiciar din faţa Judecătoriei Sectorului 5 – Bucureşti.

Astfel că, în măsura în care s-ar reţine că pârâtului Statul român nu-i poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală obiectivă pe calea acestei acţiuni, se poate concluziona că acţiunea formulată în temeiul art. 1357 şi următoarele din Codul civil, nu reprezintă un remediu efectiv în sensul dispoziţiilor art. 13 din CEDO.

Arătăm, pe final, că am dorit să prezentăm una dintre numeroasele situaţii delicate apărute în practica judiciară după adoptarea Legii nr. 202/2010, cunoscută şi ca „Legea micii reforme în justiţie”, care conţinea dispoziţii declarate neconstituţionale/neconvenţionale şi am văzut că, în măsura în care se formulează o acţiune pentru repararea eventualelor prejudicii produse ca urmare a aplicării unor prevederi neconstituţionale şi neconvenţionale, unii judecători naţionali îndrumă părţile să se adreseze Curţii Europene deşi, potrivit exigenţelor art. 13 din CEDO, statele au obligaţia de a crea în plan intern remedii efective la care să recurgă orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.


[1] Cererea de chemare în judecată ce a facut obiectul dosarului nr. 5280/302/2013  – AICI.
[2] a se vedea Andrei PAP, Proba vinovatiei si a prejudiciului moral in cadrul raspunderii civile delictuale. Aspecte doctrinare si jurisprudentiale, articol publicat în RNSJ la data de 30 martie 2012 (www.JURIDICE.ro).
[3] Publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 714 din 26.10.2010.
[4] Republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 670 din 03.08.2006.
[5] Publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 492 din 18.07.2012.
[6] Amintim că în practica judiciară au existat într-adevăr situaţii în care două persoane care au depus plângeri contravenţionale în aceeaşi zi, dar din varii motive (e.g. supraaglomerarea unei instanţe etc.), una s-a judecat mai repede, şi anume până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, iar alta după această dată, fiind astfel puse în situaţii diferite, în sensul că una a beneficiat de calea de atac a recursului, având şanse suplimentare de apărare şi deci, de succes, iar cealaltă – cum a fost şi cazul reclamantului din speţa de mai sus –  nu a putut uza de această cale. De asemenea, practica a relevant şi situaţii în care, acelaşi complet de judecată fiind învestit cu două plângeri introduse în aceeaşi zi, a rămas în pronunţare la acelaşi termen de judecată în ambele dosare, în ziua respectivă pronunţă hotărârea cu drept de recurs într-un dosar (înainte de intrarea în vigoare a legii), iar în celălalt dosar amână pronunţarea câteva zile şi după intrarea în vigoare a legii pronunţă o hotărâre irevocabilă. În acest context, achiesăm la opinia potrivit căreia, discriminarile în exercitarea unor drepturi şi libertăţi pot fi primite numai în cazul plasării persoanelor în cadrul unor categorii juridice diferite, plasare care trebuie să fie necesară şi să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi suficient de puternic încât să justifice încadrarea diferită. Or, criteriul ales de legiuitor, respectiv, data pronunţării sentinţei, în primul rând, nu este  unul obiectiv, deoarece el nu este controlabil în exclusivitate de petent şi nici nu reprezintă un element definitoriu, intrinsec al acestuia sau al acţiunii sale în instanţă, astfel încat el nu poate duce la plasarea şi departajarea petenţilor în categorii juridice diferite şi, în al doilea rând, acest criteriu nu justifică discriminarea produsă, deoarece efectele aplicării lui sunt inechitabile; pentru detalii a se vedea Cecilia JABRE, Admisibilitatea recursurilor contraventionale si a revizuirilor intemeiate pe Decizia Curtii Constitutionale nr. 500/2012, articol publicat în RNSJ la data de 05.12.2012 (www.JURIDICE.ro).


Andrei PAP

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 13 de comentarii cu privire la articolul “Judecătoria Sectorului 5. Instanţa naţională nu se poate substitui CEDO. Notă critică la sentinţa nr. 7526/16.09.2013”

  1. Aurel CIAUȘU spune:

    Felicitari. Ati adus in discutie o problema foarte delicata in dreptul romanesc, analiza constitutionalitate a actelor normative adoptate. Avem o institutie numita Consiliul Legislativ care ar trebui sa-si dea avizul pe orice act normativ inainte de adoptarea acestuia. In realitate se scriu peste noapte diverse ,,acte normative” care sunt adoptate fara acest aviz. Daca s-ar cere am scapa de tot haosul creat de acte normative care se contrazic, unele sunt neconstitutionale si pana se ajunge la o decizie a CC ele produc efecte juridice. Cine raspunde pentru prejudiciile create? Se vede clar ca nimeni. Poate daca vor fi mai dese semnalele trase de profesionistii in drept se va renunta la acest sistem pagubos. Poate?

    Cu stima,

    Av. Aurel Ciausu

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Andrei,

    Eu nu-mi dau seama de unde ajungi la concluzia ca in alte cuvinte, si in general, instanta a zis ca nu se poate substitui CEDO. Gasesc titlul articolului misleading. Pornesti de la o afirmatie strict realizata in legatura cu raspunderea civila obiectiva a statului si de la o precizare ce nu formeaza ratio decidendiul instantei, si ajungi la o afirmatie generala – ceea ce nu e in concordanta cu ce a sustinut instanta.

    Sau nu inteleg eu bine?

    • Andrei PAP spune:

      Mihaela,

      In afara de titlul articolului, citeste te rog cu atentie si expunerea starii de fapt, atat in cererea de chemare in judecata, cat si ceea ce „vrea” instanta sa expuna in cuprinsul sentintei, apoi observa care au fost petitele actiunii, vezi cum a fost motivata in drept si gandeste-te de ce anume prezentarea conditiilor antrenarii raspundreii civile delictuale s-a facut in partea a II-a a cererii de chemare in judecata, spre final. 😉

      Cand un judecator iti motiveaza ca:

      „În cursul desfășurării unei cauze, inclusiv în căile de atac, trebuiesc respectate garanțiile prevăzute de CEDO, garanții ce pot fi invocate și de părți. (deci admite ca trebuie respectate – s.m.)

      O presupusă încălcare a garanțiilor stabilite de CEDO într-un anumit proces conferă persoanei care se consideră vatamată posibilitatea să se adreseze Curții în vederea obținerii unei decizii prin care să obțină o satisfacție proporțională cu prejudicial suferit. (oare!? – si in plan intern de ce nu ar fi posibil, cand exista, teoretic, in legislatia nationala remedii efective in acest scop!? – s.m.)

      Pe de altă parte, potrivit art. 509 alin. 10 C. p. civ. revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorate unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă.

      Fără a se substitui Curții în analiza încălcării prevederilor din CEDO de către statul român, față de prevederile art. 1357 şi următoarele din Codul civil invocate de petent, instanța va analiza dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a statului. (dar cand un prejudiciu este cauzat, tocmai prin incalcarea dispozitiilor din Conventie, de ce instanta nu ar trebui sa analizeze aceste aspecte si, pe cale de consecinta, sa retine ca tocmai in asta consta fapta ilicita!? – s.m.)”,

      in OPINIA mea – la care poti sa aderi sau nu – acesta nu numai ca neaga rolul judecatorului national de „prim-judecator european”, dar implicit neaga si rolul instantelor de control judiciar, care la fel de comod ar putea sustine in cadrul deciziilor din apel/recurs ca nu se pot substitui CEDO pentru a analiza eventualele incalcari ale Conventiei produse la instantele de fond…

      In articol am precizat ca nu insist asupra fondului spetei (pt. ca nu e momentul potrivit), dar voi comenta constatarile instantei cu privire la conditiile antrenarii raspunderii civile delictuale obiective, pentru ca doar la acest aspect s-a rezumat instanta…

      In plus, in calitate de specialista in protectia europeana a drepturilor omului, ar fi trebuit sa cunosti faptul ca statele trebuie sa asigure in plan intern remedii efective la care să recurgă orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, tocmai pentru a nu se ajunge in astfel de situatii in care judecatorul national sa te trimita sa te plangi direct la CEDO, iar sub acest aspect, iti reamintesc numeroasele condamnari ale Romaniei in fata Curtii, care a constatat violarea art. 13 din Conventie, tocmai pentru ca in legislatia procesual civila anterioara (si nu numai) nu exista un remediu eficient in cazul incalcarii dreptului la solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil, de exemplu.

      In fine, evit sa intru in polemici cu tine, pentru ca am observat ca esti genul de persoana care intelege numai ce vrea, iar nu ceea ce trebuie, de multe ori chiar gresit anumite aspecte, iar procedand asa, vei avea numai de pierdut…si ti-o spun in calitate de prieten!

      Toate cele bune!

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Evit(i)(ati) sa intri(ati) in polemica dar imi raspunzi(eti) si imi faci(eti) si o caracterizare.

        In titlu se spune clar: Instanta nationala nu se poate substitui CEDO. De niciunde, dar absolut de niciunde din motivarea judecatorului nu rezulta acest lucru. Instanta prin acel „fara a se substitui Curtii” – nu inseamna ca spune ca instanta nationala nu se poate substitui CEDO in sensul de a aplica articolele care protejeaza cu efect direct drepturile justitiabililor. Ci doar ca instanta nu doreste sa para ca ar condamna statul precum acesta este condamnat in baza articolului 41 din Conventie la plata unei reparatii echitabile.

        Articolul 41 din Conventie nu are efect direct in ordinea interna. Nu poate fi aplicat de judecatorul national. Instanta a zis foarte bine ce a zis cu privire la acest aspect. Trebuia sa mentioneze. Dar din asta sa ajungi(eti) la concluzia GENERALA ca „instanta nationala nu se poate substitui CEDO” dand nastere in mintea celui care citeste ca instanta nationala ar fi zis ca ea nu poate aplica articolele din Conventie precum o face judecatorul de la Strasbourg – este cale lunga si este o cale de inducere in eroare. Judecatorul nu a spus absolut deloc asta. Deci nu exista acel „in alte cuvinte”.

        Cat despre caracterizarea mea, as prefera o moderare a comentariului. Suntem totusi pe JURIDICE.ro.

        Multumesc,

  3. Petru HOBINCU spune:

    De acord….fapta ilicita a statului de a legifera…..sunt gramezi de paralelisme legale in urma lansarii la apa a tot felul de acte normative, visate noaptea si aplicate ziua [unele niste cosmaruri] in ciuda si in dispretul Legii 24/2000 – care contine reguli fabuloase, principii minunate si norme asa zis imperative dar lipsite de cea mai vaga sanctiune….Ma lovesc acum de exemplu de asa zisa autorizatie de excavare pe care (i) o reglementeaza direct doua legi, Codul Fiscal intr-un aliniat iar Normele in doua articole consistente, culmea!!! si Legea 50/1991 sau (ii) indirect Legea minelor 85/2003…………………. Statul ar trebui sa adauge hotararile de guvern si actele administratiei publice centrale in competenta CCR, daca tot crede ca a dat justitiabililor garantiile alea de care se vorbeste mai sus.

  4. Florin RADU spune:

    Astfel de actiuni in justitie, mai ”delicate” si inedite, ca sa fie admise trebuie sa ajunga sa fie judecate de niste judecatori cu totul speciali, cu o pregatire deosebita, cu o minte foarte deschisa si cu mult curaj.
    A nu se intelege ca fac vreo afirmatie negativa cu privire la judecatorul care a pronuntat prezenta hotarare (nu il cunosc) – pur si simplu, acesta e adevarul: in cazurile mai ”speciale”, daca nu ajungi la un judecator ”adevarat”, pierzi fara discutie. E mult mai simplu si comod sa respingi o actiune ”dubioasa”, decat sa o admiti.

  5. Marius GAVRILĂ spune:

    Nu as fi asa critic in privinta hotararii, care altminteri mi se pare bine motivata. In fond, este o actiune in pretentii in care reclamantul urmareste obtinerea unei sume de bani si nu inlaturarea incalcarii dreptului sau la o cale de atac. E o mare diferenta intre ce se trateaza in [6] si ce se cere in speta de fata. Eu nu pot pleca de la concluzia ca recursul lui ar fi fost admis. Vad ca singurul motiv invocat este acela ca nu i-au fost comunicate inscrisurile depuse de partea adversa. Au fost cumva, depuse in termen? A fost la dezbateri, a pus concluzii, a exercitat recursul respins ca inadmisibil, fara sa ridice exceptia de neconstitutionalitate sau ceva pe CEDO. Pierderea suferita e mai mult ipotetica. Chiar si actiunea mi se pare cam insailata. O faci copy-paste, dar mai depui si articolul de pe JURIDICE.ro (:)).

    • Andrei PAP spune:

      Desi nu obisnuiesc sa-mi irosesc timpul cu personaje despre care aflu, intamplator, ce stiu si cat pot, sper sa fie apreciat „efortul” meu de acum…

      Din comentariul de mai sus, retin ca ati citit doar partea introductiva din sentinta si nota nr. 6 si nu indraznesc sa va intreb ce profesie aveti pt. ca imi este teama de raspuns, situatie in care ar fi de inteles de ce sunteti obisnuit sa cititi in „diagonala”…

      Daca atitudinea dvs. ar fi fost alta, probabil mai faceam un efort si realizam un desen/o schita pentru ca si cei ca dvs. sa inteleaga ce am dorit sa scot in evidenta prin articolul de mai sus…

      Eu am invatat ca atunci cand aderam la o opinie este foarte important sa mentionam cui apartine, si, tot pentru cei ca dvs., mi-am „permis” sa indic titlul articolului in care a fost exprimata, deoarece consider ca scopul unei lucrari/unui material juridic este sa trateze, sa clarifice anumite aspecte si eventual sa inspire…in schimb, dvs. inspirati atata ignoranta, atat dezinteres si lipsa de atentie, incat exista riscul sa-i molipsiti si pe altii.

      In fine, trebuie sa va spun ca atitudinea dvs., pe care o aratati prin comentariile postate la diverse materiale juridice, imi aminteste de un personaj, care mie personal imi lipseste, pt. ca profita de fiecare ocazie sa arate cat este de ridicol, si care s-a pierdut in „peisajul juridic” pt. ca, desi a depus eforturi majore, nu a reusit sa se autodepaseasca si a ramas la acelasi nivel…sunt curios sa vad, dvs. pana unde puteti ajunge… 🙂

      Toate cele bune!

      • Marius GAVRILĂ spune:

        Imi este greu sa va raspund pentru ca nu mi-ati spus ce va nemultumeste in comentariul meu care viza hotararea si nu opiniile dumneavoastra. Sunt curios ce concluzii ati fi pus dumneavoastra pentru a convinge instanta de recurs sa constate „neconventionalitatea” legii interne si sa va judece in calea de atac neprevazuta de lege, avand in vedere ca art. 2 din Protocolul 7 mai are si un al doilea paragraf care spune ca dreptul la doua grade de jurisdictie poate face obiectul unor exceptii…

      • Marius GAVRILĂ spune:

        Reactia excesiva si pasionala pe care ai avut-o si in articol si in comentarii, arata ca nu esti strain de cauza. Ca sa dai lectii de drept unui judecator, atasand articolul tau de pe JURIDICE.ro unei cereri de chemare in judecata, presupune sa fii cel putin la nivelul lui… si ma indoiesc ca e cazul… Lucrul asta nu se face chiar si daca ar fi vorba despre copii xerox dintr-un tratat, pentru ca ar fi o lipsa de respect fata de judecator. Daca vrei sa-i atragi atentia asupra unui rationament, il poti prelua in actiune, in concluzii, cu nota de subsol. Sunt mai destepti decat crezi. Pentru mine motivarea este suficienta. E o cauza pe rol, de care nu esti strain si a carei prima solutie iti permiti sa o comentezi atacand judecatorul. Pentru orice avocat stagiar, de nivel mediu, pretentia este absurda. Cei care au invocat exceptia si si-au stors creierii sa o motiveze obtinand admiterea ei, cu concursul PICCJ si al catorva instante, beneficiaza de judecarea recursului, iar reclamantul din cererea ta vrea bani, chiar si fara dovedirea prejudiciului, ca n-are martori(?!). Ti se pare in regula? Cererea nu este justificata nici in drept (ti-a spus-o prin sentinta, dar nu vrei sa accepti), nici moral (ce intelege omul de pe strada prin dreptate). 🙂
        Toate cele bune!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate