Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

Principiile dreptului societăților la cinci ani după instalarea crizei economice în România
10.12.2013 | Gheorghe PIPEREA

* Analiza pe larg a problematicii societatilor face obiectul celei de a cincea editii a comentariilor Legii nr. 31/1990, care va aparea la C.H. Beck in primul trimestru al anului 2014 (autori: St. Carpenaru, S. David, Ghe. Piperea)

I. Contract de societate vs. act constitutiv

1. Societatea reglementata de Legea societatilor nr. 31/1990[1] este o entitate cu personalitate juridica, daca se va fi constituit in conditiile acestei legi. Chiar daca este o persoana juridica, totusi, in mod originar, societatea este un contract, fiind o specie a figurii juridice a societatii reglementate de Codul civil. Intr-adevar, personalitatea juridica se dobindeste doar dupa parcurgerea formalitatilor de inmatriculare, ceea ce presupune o prealabila formare (eventual progresiva) a unui acord de vointe si a unei comuniuni de interese intre asociati, adica a unui contract.

In plus, chiar si dupa acest moment, al inmatricularii, societatea isi pastreaza caracterul de contract.

In societatile mici si mijlocii, natura lor preponderent contractuala este evidenta: mecanismele contractuale sunt cele care dau raspuns cvasi-totalitatii problemelor de organizare si functionare a societatii, chiar si in caz de conflict intre asociati.

In schimb, in societatile mari de capitaluri, in care conteaza mai mult investitia materiala sau financiara in societate si mai putin persoana asociatilor (actionari), iar interesul social transcende colectivitatea actionarilor, fiind extins si la actionarii indirecti (stakeholders, persoanele care depind de supravietuirea afacerii), latura contractuala se estompeaza, uneori pina la neutralizare, in favoarea laturii institutionale. Latura contractuala a societatii, chiar si in aceste cazuri, nu trebuie abandonata. In societatile mari, cu actionariat atomizat, prezervarea caracterului contractual al societatii este chiar o cerinta a unei guvernari corporatiste eficiente si morale si o solutie pentru unele complicatii si chiar dileme ale exacerbarii laturii institutionale a societatii, latura care poate transforma societatea intr-un instrument de putere cvasi-nelimitata a managerilor sau chiar de abuz si intr-o capcana pentru micii sai actionari si pentru actionarii sai indirecti (stakeholders).

De altfel, din art. 5 LS rezulta ca societatea in nume colectiv se constituie prin contract de societate, iar societatile pe actiuni si societatile cu raspundere limitata se constituie prin contract de societate si statut. Aceste din urma acte juridice (care au natura contractuala) pot fi reunite si sub forma unui inscris unic, denumit act constitutiv. Daca se incheie doar contractul sau doar statutul, acestea vor putea fi denumite, la rindul lor, acte constitutive. Modificarea societatii prespune modificarea actului constitutiv, de regula, cu unanimitatea voturilor asociatilor, cu exceptia societatilor pe actiuni, in care modificarea actelor constitutive se decide cu majoritatea calificata a voturilor actionarilor (art. 204 LS), iar dizolvarea anticipata a societatii sau retragerea asociatilor necesita, de asemenea, modificarea actului constitutiv, dupa regulile din materia contractului (mutuus consensus, mutuus disensus), cu luarea in considerare a specificului contractului de societate de a fi un act juridic bi- sau multi-lateral.

Referirea aproape obsesiva din art. 5 LS la actul constitutiv ar putea induce o anumita neclaritate in privinta naturii juridice contractuale a societatii. Din modul (nu prea fericit) in care aceste acte juridice sunt reduse la formula actului constitutiv, reductie care pare sa sugereze ca ceea ce este esential este actul de creatie a „formei de organizare” (persoana juridica, dupa formula art. 25 alin. 3 C. civ.), si nu vointa si interesele fondatorilor, s-ar putea deduce ca (viitoarea) persoana juridica, odata constituita, lasa in umbra contractul. De aici posibila interpretare ca latura contractuala a societatii este insignifianta, esentiala fiind constituirea persoanei juridice. Daca ar fi asa, atunci nu ar mai exista nicio ratiune a enuntarii distincte a conceptelor de „contract de societate” si de „statut”, pe de o parte, si de „act constitutiv”, pe de alta parte. Ratiunea acestor texte (care par a contine un neinspirat joc de cuvinte) este, de fapt, simplificarea formalitatilor de constituire[2] si nicidecum abandonarea naturii contractuale a societatilor.

In societatea cu raspundere limitata, actul constitutiv poate fi si actul de vointa al unei singure persoane. Acest act (care origineaza o societate unipersonala) nu are natura juridica a contractului de societate, ci a actului juridic unilateral. Cu toate ca din textul art. 5 alin. 2 LS rezulta ca, in acest caz, se intocmeste „numai” statutul, totusi, si acest act poate purta denumirea de act constitutiv sau de statut, asa cum rezulta din art. 5 alin. 3 LS. In alta ordine de idei, societatile constituite de Statul roman sau de autoritatile publice sunt, la origine, societati unipersonale, actele lor constitutive fiind statute adoptate prin acte administrative ale Guvernului sau ale autoritatilor publice. Nici aceste statute, cel putin pina la privatizare, nu sunt acte de natura contractuala. De regula, societatile constituite de stat, spre exemplu, cele rezultate din transformarea fostelor intreprinderi socialiste de stat (la care se refera Legea nr. 15/1990) sunt supuse procesului de privatizare, eveniment care determina si transformarea actului constitutiv orginar al societatii intr-unul de natura contractuala.

2. In cazul societatilor pe actiuni si al societatilor cu raspundere limitata care nu incheie un inscris unic cu titlu de act constitutiv, ci un contract si un statut ca acte distincte, se pune problema distinctiei intre aceste acte. Mai mult, in lipsa unei precizari in lege, se pune problema de a sti ce este si ce contine statutul.

Statutul societatii este o dezvoltare a contractului de societate, mai ales in chestiunile de organizare, functionare si control al activitatii societatii. Statutul contine regulile proprii ale societatii, pe care si le-au asumat la origine asociatii fondatori, dar care se impun tuturor celor care, ulterior, devin asociati, atit prin actul lor de vointa (calitatea de asociat se dobindeste prin participarea la majorarile de capital social destinate tertilor sau publicului sau prin cesiunile de parti sociale ori de actiuni), cit si prin efectul legii sau al unei hotariri judecatoresti (partile sociale sau actiunile sunt bunuri comune ale sotilor, bunuri rezultate din partaj etc.). Statutul, este, practic, un tip special de drept canonic[3], rezultind din auto-reglementarea societatii care, in calitate de „club” al asociatilor fondatori, accepta in rindurile sale noi asociati pe baza adeziunii acestora la conditiile presetate de fondatori. Statutul este setul de reguli care guverneaza activitatea actuala si viitoare a societatii, precum si relatiile dintre asociati, dintre acestia si management, participarea colectiva si organizata la viata sociala, modul de exercitiu al drepturilor individuale aferente partilor sociale sau actiunilor etc.

In dreptul englez, asociatii semneaza un Memorandum of Association, in care asociatii initiali sunt de acord sa constituie o noua societate, cu un obiect social si un capital social determinat. Acesta este un contract de societate, incheiat intre asociati. De asemenea, se semneaza si un Articles of Association, care este, de data aceasta, un contract intre societate (persoana juridica) si asociatii/actionarii acesteia, oricare ar fi acestia la un moment dat[4]. Acest al doilea contract impune o anumita conduita asociatilor, care achieseaza la Articles of Association prin simplul fapt al subscrierii/cumpararii de actiuni/parti sociale si reglementeaza adunarile generale, si reglementeaza modul  de numire a administratorilor, puterile, obligatiile si retributia acestora, distribuirea dividendelor, iesirea din societate, lichidarea acesteia etc. Acest Articles of Association este, de fapt, echivalentul statutului societatii din dreptul nostru.

Din moment ca contractul si statutul sunt acte distincte, inseamna ca ele nici nu se suprapun, nici nu reglementeaza de doua ori aceleasi raporturi juridice. Dar nu este permisa o contrazicere intre cele doua acte, mai ales sub aspectul unor elemente esentiale ale societatii, cum sunt fondatorii, capitalul social subscris si varsat, obiectul principal de activate, sediul etc. In prezenta unei astfel de contradictii, la inmatriculare sau ulterior, in conditiile art. 46-48 LS, societatea ar urma sa fie supusa unei actiuni in regularizare.

3. Forma scrisa a actului constutitiv este o cerinta ad validitatem a acestuia. In lipsa formei scrise a actului constitutiv, nu se va putea considera ca societatea exista. De altfel, inmatricularea este imposibila in lipsa formei scrise a actului constitutiv.

Prin exceptie de la regula formei scrise ad validitatem, art. 5 alin. 6 LS instituie, in trei cazuri, cerinta formei autentice, notariale: (i) exista aporturi constind in imobile (cerinta se mentine atit in cazurile aporturilor in proprietate, cit si in cazurile aporturilor in folosinta, intrucit legea nu distinge); (ii) forma aleasa de asociati este cea de societate in nume colectiv sau de societate in comandita; (ii) societatea se constituie prin subscriptie publica.

Pentru opozabilitate fata de terti, in caz de constituire prin acte sub semnatura privata, se va proceda la darea de data certa. Data certa se poate dobindi fie prin prin depunerea la registrul comertului a actelor constitutive, fie prin incheiere emisa de un notar sau de un avocat.

Asa cum rezulta din art. 7-8 LS, in cazul societatilor reglementate de Legea nr. 31/1990 a societatilor, nu doar forma scrisa este obligatorie, ci si continutul minimal al contractului. Sunt necesare, spre exemplu, clauze relative la identificarea asociatilor, la aporturi, la forma juridica, la obiect, denumire si sediu etc. Actele constitutive ale societatilor pe actiuni, spre exemplu, trebuie sa contina clauze relative la identificarea primilor admnistratori sau la tipul de organizare a pluralitatii administratorilor (sistem unitar sau sistem dualist) ori la posibilitatea selectarii administratorilor dintre tertii de societate.

4. Actele constitutive poarta semnatura tuturor asociatilor, cu exceptia cazurilor in care societatea se constituie prin subscriptie publica, cind actele constitutive se semneaza doar de fondatori. Daca se redacteaza atit contractul, si si statutul, atunci ambele acte juridice se semneaza de asociatii originari, sub sanctiunea considerarii societatii ca fiind neregulat constituita.

II. Elementele intrinseci ale contractului de societate

1. Un contract de societate presupune aportul la constituirea capitalului social, intentia ce colaborare intre asociati (affectio societatis) si asocierea la risc (partajarea beneficiilor si a pierderilor). Acestea se constituie in situatii-premisa, pre-existente conditiilor generale de fond si de forma ale oricarui contract (care sunt contemporane incheierii contractului). Aceste situatii-premisa sunt, de altfel, caracteristici intrinseci ale societatii, care dau contractului elementele de distinctie fata de alte contracte. In lipsa acestor caracteristici, contractul de societate nu ar putea fi calificat ca atare, ci eventual ca un alt contract, cu alte reguli si efecte decit cele specifice lui. Aceste caracteristici intrinseci ale societatii se perpetueaza in timp, intrucit ele sunt si efecte ale contractului, adica obligatii ale partilor (asociati, actionari). Intr-adevar, contractul de societate este un contract bi- sau multilateral (adica, in limbajul Codului civil, un contract sinalagmatic) care genereaza intre societari, asociati si actionari, obligatii reciproce. Astfel:
(i) obligatia de a contribui cu un aport la constituirea fondului destinat exploatarii in comun poate fi executata dintr-o data (uno ictu), la un termen fix (spre exemplu, in cazul societatii pe actiuni, minim 30% din capitalul social subscris de fiecare actionar se plateste la momentul constituirii societatii, restul de 70% urmind a se plati in maxim un an sau doi ani de la constituire, dupa cum aportul este subscris in numerar sau in natura) sau perpetuu (contributiile in munca sau in cunostinte specific, aporturile la capitalul social variabil);
(ii) obligatia de cooperare in vederea atingerii scopului asocierii (affectio societatis) trebuie nu doar sa pre-existe contractului, ci si sa se mentina pe tot parcursul societatii, sub sanctiunea excluderii asociatului sau, dupa caz, cu consecinta dizolvarii societatii pentru neintelegeri grave intre asociati, de natura a impiedica activatea societatii;
(iii) obligatia de a contribui la suportarea pierderilor, inclusiv, sau mai ales, in situatia reducerii capitalului social la o valoare mai mica decit jumatatea activului net contabil sau in situatia de faliment.

Lipsa reciprocitatii, lipsa spiritului de affectio societatis si lipsa aporturilor, contemporane contractului, pot determina nulitatea contractului (daca aceste lipsuri sunt atat de importante incat afecteaza insasi fiinta contractului) sau nulitatea raporturilor juridice ale asociatului culpabil cu ceilalti si cu entitatea colectiva. Daca aceste lipsuri survin incheierii contractului, sanctiunea poate fi, dupa caz, dizolvarea (daca aceste lipsuri fac imposibila continuarea societatii) sau excluderea asociatului culpabil.

2. Aporturile pot consta, in principal, in bunuri sau bani. Pentru aceste aporturi, asociatii vor primi in schimb parti de interes, parti sociale sau actiuni, in functie de forma societatii. Asociatii in societatile de persoane pot contribui si cu prestatii sau cunostinte specifice. Cel ce isi asuma obligatia unui aport la capitalul social, are si obligatia varsarii (liberarii, realizarii) lui. In caz de neexecutare a acestei obligatii, drepturile aferente calitatii de asociat sunt suspendate.

Aporturile in numerar sunt obligatorii, nefiind admisa constituirea unei societati exclusiv cu aporturi in natura sau in cunostinte specifice[5] ori prestatii.

Aporturile in natura constau, dupa caz, in bunuri mobile sau imobile, ori in bunuri mobile incorporale (cum ar fi: creante, titluri de valoare, tehnologie, drepturi de proprietate intelectuala sau industriala,  fond de comert etc.). Aportul consta, de regula, in dreptul de proprietate asupra bunului aportat, societatea devenind, la momentul constituirii (sau ulterior, dupa conventia asociatilor), proprietara bunului aportat. Aportul poate consta si in simplul drept de folosinta asupra bunului aportat, in conditiile in care exista conventie a asociatilor expresa in acest sens, prin clauza a actului constitutiv. Indiferent, insa, de tipul de aport in natura (proprietate sau drept de folosinta), evaluarea acestora este obligatorie in cazul societatilor pe actiuni si al societatilor cu raspundere limitata.

Nu orice fel de aport este, insa, permis asociatilor. Aporturile in numerar si in natura sunt permise, in principiu, in orice tip de societate. In functie de forma societatii, anumite aporturi sunt permise, altele fiind interzise. In anumite societati cu regim specific de functionare, cum ar fi bancile sau societatile care actioneaza pe piata de capital in calitate de societati de intermediere in tranzactii cu valori mobiliare, societati de investitii, societati de administrare a investitiilor etc., aportul asociatilor se constituie, obligatoriu, din numerar. Aportul in munca si aportul in creante nu sunt permise in societatea cu raspundere limitata. Aportul in creante nu este permis nici in societatile constituite prin subscriptie publica, fiind, de asemenea, interzis la majorarea capitalului social. Capitalul social poate fi, totusi, majorat cu un nou aport constind in conversia unor creante (inclusiv cele rezultind din emiterea de obligatiuni si creantele bugetare) contra societatii in actiuni, intrucit, desi suntem in prezenta unui aport in creante, nu este vorba de creante contra tertilor, ci de creante contra societatii al carui capital se majoreaza. Aportul in actiuni este admisibil in mod cert daca este vorba de actiuni ale unei societati cotate.

O situatie speciala o reliefeaza aporturile constituite din bunurile comune ale sotilor. Starea de devalmasie in care se afla bunurile comune ale sotilor, respectiv, faptul ca sotii sunt co-proprietari ai unei mase de bunuri devalmase, fara a se putea sti cu precizie care este cota lor parte de proprietate asupra acestor bunuri (aceasta poate fi cunoscuta numai la partaj) face dificila aplicarea regulii conform careia, la constituire, aportul fiecarui asociat trebuie individualizat. Sub reglementarea Codului civil de la 1864 s-a considerat ca, exceptind aporturile constind in dreptul de proprietate asupra imobilelor, aporturile din bunuri comune ale sotilor sunt admisibile, respectind regula referitoare la individualizare instituita de art. 7 si art. 8 LSC, intrucit sotii, in ce priveste administrarea bunurilor comune, sunt prezumati a beneficia de un mandat tacit reciproc. In cazul imobilelor ce ar fi facut parte din masa bunurilor comune ale sotilor, pentru constituirea ca aport intr-o societate a dreptului de proprietate asupra acestora, s-a considerat necesara autorizarea expresa sau mandatul special din partea sotului neasociat, intrucit este vorba de un act de dispozitie fata de care nu opereaza prezumtia de mandat tacit reciproc[6]. Sub imperiul Noului Cod civil, aportul din bunuri comune ale sotilor sunt permise doar daca pre-exista acordul celuilalt sot, acesta din urma putind avea si calitatea de asociat, daca isi exprima vointa in acest sens (art. 348349 C. civ.).

Aporturile asociatilor, odata ce societatea dobindeste personalitate juridica, devin proprietatea societatii (in lipsa de stipulatie contrara in actul constitutiv), capatind expresie valorica si integrindu-se in masa bunurilor ce formeaza patrimoniul societatii. Din momentul dobindirii personalitatii juridice, societatea poate dispune de bunurile constituite ca aport, fara a fi nevoie de vreo modificare a actelor constitutive. In virtutea regulii subrogatiei reale, bunul instrainat este inlocuit de valoarea obtinuta ca pret sau contraprestatie, iar suma sau contraprestatia astfel obtinuta este inlocuita de un alt bun achizionat, fara ca patrimoniul, ca universalitate juridica, sa sufere vreo schimbare.

3. Cooperarea vizeaza, in sensul clasic al conceptului, desfasurarea in comun a unei activitati, in vederea obtinerii si impartirii profitului[7]. Cooperarea nu inseamna, insa, exclusiv desfasurarea directa, nemijlocita, a activitatii/afacerii. Mai precis, nu toti asociatii exploateaza intreprinderea. Faptic, activitatea societatii poate fi desfasurata doar de administrator (daca a fost numit) sau doar de unii dintre asociati (daca nu a fost desemnat un administrator). Pe de alta parte, activitatea societatii poate fi segmentata pe elemente componente sau pe faze ale unor procese de fabricatie, constructie, servicii etc. In alta ordine de idei, cooperarea, mai ales in societatile cu multi asociati/actionari, inseamna luarea deciziilor colective, exercitiul convergent sau divergent al controlului asupra societatii, abtinerea de la concurenta neloiala, urmarirea interesului sociale, punerea periodica de cunostinte specifice la dispozitia colectivitatii sau efectuarea continua a unor prestatii etc.

Asociatii in societatile de persoane si in societatea cu raspundere limitata au, cu certitudine, nu numai dreptul de a participa activ la «viata» societatii, ci si obligatia de a colabora (coopera). Ca si in cazul casatoriei (unde affectio matrimonii impune obligatia de fidelitate a sotilor), asociatii sunt tinuti de obligatia de fidelitate fata de societate si chiar si de ceilalti asociati. Cooperarea este nu doar un element constitutiv (situatie – premisa) a societatii, ci si o obligatie, un efect al contractului. In aceste societati, cooperarea contine la nivel intrinsec obligatia de fidelitate, formind continutul elementului de affectio societatis consecutiv constituirii societatii.

In societatile de capitaluri, cooperarea intre actionari inseamna exercitiul controlului asupra societatii, continind intrinsec si obligatia de urmari interesul social. Desi obligatia de fidelitate este specifica societatilor de persoane, se poate spune ca obligatia de a urmari interesul social e similara obligatiei de fidelitate. De fapt, singura diferenta intre aceste doua specii de obligatii care tin de affectio societatis este ca actionarii nu sunt tinuti de obligatia de fidelitate fata de ceilalti actionari, ci numai fata de societate. Diferenta rezulta logic din caracteristica impersonala a societatilor de capitaluri, in cadrul carora elementul personal (fara sa fie indiferent tutoror societatilor pe actiuni) este irelevant sau subisidiar celui financiar. Asadar, obligatia de a urmari interesul social este un tip special de obligatie de fidelitate a actionarilor fata de societate.

Cooperarea si obligatia de fidelitate se subsumeaza elementului affectio societatis, despre care se poate afirma ca reprezinta vointa comuna (sau majoritara) a asociatilor de a coopera in cadrul societatii in scopul realizarii obiectului de activitate al acesteia si al obtinerii de beneficii[8]. Societatea este un vehicul al intereselor asociatilor, care incheie contractul sau care adera la acesta pentru emolumentul pe care l-ar putea obtine (win-win) si pentru partajarea riscului de pierdere.

Interesul social, conform cu vointa comuna sau majoritara a asociatilor, transcende, totusi, vointei si interesului actionarului, privit individual sau colectiv: actionarii dizidenti sau absenti de la adunarea generala se supun votului majoritar, actionarul majoritar nu poate abuza de dreptul sau de vot si de controlul pe care il exercita asupra societatii, actionarul minoritar semnificativ poate actiona in justitie pentru a recupera de la administratori prejudiciul cauzat societatii, iar intreprinderea societatii concentreaza si canalizeaza, alaturi de interesele individuale si de grup ale asociatilor, si interesele actionarilor sai indirecti (stakeholders). Vazut astfel, interesul social este un “spirit al stupului”, care ii tine laolalta pe actionari si pe actionarii indirecti, chiar daca persoana acestora este (cvasi)indiferenta si chiar daca se intimpla, deseori, ca interesele individuale sau de grup ale acestora sa fie divergente[9]. Doctrina franceza contemporana accepta, in principal, o semnificatie mai mult economico-sociala a notiunii de interes social, considerind ca acesta nu este altceva decit interesul intreprinderii (intreprinderea inseamna capital, forta de munca si risc economic), ceea ce permite luarea in calcul nu numai a interesului asociatilor, ci si a interesului salariatilor, al creditorilor, al furnizorilor si chiar al comunitatilor locale si al statului (actionari indirecti, stakeholders). Aceasta solutie, dispusa printr-o decizie a Casatiei franceze[10] care a ramas, multa vreme, izolata, intrucit jurisprudenta franceza a continuat sa consacre, pina in anul 2003, conceptia clasica referitoare la interesul social, vazut ca interes propriu al societatii), a devenit dominanta, mai ales dupa instalarea la nivel european si mondial a crizei economice declansate de falimentul Lehman Brothers.

Doctrina a definit affectio societatis in variate modalitati. Pentru majoritatea doctrinei franceze, affectio societatis reprezinta „un element constitutiv al societatii, caracterizat prin absenta subordonarii intre asociati, vointa de a colabora, pe picior de egalitate, in conducerea afacerilor sociale, participand activ si/sau controland gestiunea societatii, precum si prin acceptarea riscurilor comune, element a carei intensitate difera in functie de forma societatii comerciale si/sau categoria de asociati”[11], fiind revelatorul existentei societatii si, in acelasi timp, regulatorul vietii sociale, care traduce vointa de a fi si a se comporta ca asociat, precum si obligatia pe care o au asociatii de a respecta interesul social[12]. Jurisprudenta fostei Curti Supreme defineste (in mod gresit) acest element al contractului de societate ca vointa launtrica a asociatilor de a da nastere unei noi persoane juridice[13]. In realitate, affectio societatis exista si in societatea civila si in asociatia in participatie, entitati care nu au calitatea de persoane juridice.

Elementul affectio societatis este definitoriu si esential pentru contractul de societate. De fapt, affectio societatis este elementul care confera caracter contractual societatii, evident in cazul societatilor de persoane si in cazul societatii cu raspundere limitata (acestea fiind societati cu un numar restrans de asociati, caracterul intuitu personae al acestor societati fiind peremptoriu), dar prezent si important si in societatile de capitaluri cu un numar redus de actionari, ori in societatile pe actiuni in cadrul carora actiunile sunt detinute in proportii semnificative de un numar redus de grupuri de actionari (un actionar majoritar si unul sau mai multi actionari semnificativi). In aceste societati affectio societatis se poate manifesta prin participarea directa si nemijlocita a asociatilor la conducerea administrativa a societatii sau la dezbaterile in adunarea generala a societatii care delibereaza asupra activitatii societatii. In societatile pe actiuni personalizate (actul constitutiv cuprinde clauze de limitare a transmisibilitatii actiunilor), affectio societatis este, de asemenea, esential.

Totusi, affectio societatis, desi inerent contractului de societate si, in consecinta, si calitatii de asociat (actionar), poate ajunge sa dispara sau sa nu mai fie exercitat in fapt. In societatile de capitaluri, mai ales cele cotate pe pietele reglementate de instrumente financiare, din cauza numarului foarte mare de actionari, caracterul institutional face, practic, sa dispara fundamentul contractual initial al societatii. In aceste societati, affectio societatis, ca si vointa individuala, este diminuata, uneori ajungandu‑se sa nu mai fie exercitat in fapt. In societatile cotate, actionarii care speculeaza dobandesc actiuni numai pentru a le revinde (profitul vine din diferenta de pret, si nu din dividende); acestia, in mod evident, nu au affectio societatis. Intermediarii in tranzactiile cu valori mobiliare (brokerii) pot dobandi actiuni in nume propriu, dar si in numele clientilor, caz in care, de asemenea, nu exista un real affectio societatis. Brokerii care administreaza portofolii de actiuni (vand si cumpara actiuni ghidati doar de scopul de a obtine cat mai mult profit pentru cleintul actionar) nu au, in mod evident, nicio intentie de affectio societatis. Dar toate aceste cazuri de lipsa a elementului affectio societatis sunt asumate, cei in cauza neavind intentia de asociere, ci intentia de a investi sau de a intermedia. Problema reala intervine in cazul micilor actionari care investesc in actiuni pe termen mediu sau lung, asteptind fie cistiguri din dividende, fie cistiguri din sporul de valoare a actiunilor. In societatile detinute public (cotate), in care masa actionarilor este atomizata, participarea actionarilor la viata societatii devine, de obicei, mai mult teoretica. Actionarii minoritari, in special cei nesemnificativi, se dezintereseaza de viata sociala, multumindu‑se sa astepte sa incaseze dividende ori sa cistige din sporul de valoare a actiunilor, prin revanzare. Aceasta atitudine permite managementului societatii (administratori de drept sau de fapt, inclusiv actionarul majoritar care se implica in administratie, dirijand din umbra actiunile administratorilor scriptici) sa controleze nestingherit afacerile societatii, dincolo de un control serios al activitatii acestora din partea actionarilor. Contraponderea eficienta pentru tentatiile dictatoriale ale manage­mentului societatii sau ale actionarilor majoritari, recomandata de principiile guvernarii corporatiste, o reprezinta implicarea actionarilor in viata sociala, respectiv manifestarea spiritului de affectio societatis, in modul specific al implicarii in controlul societatii sau al luptei pentru informare si control. In privinta raporturilor dintre actionari, principiile guvernarii corporatiste insista asupra caracterului contractual al acestora. Societatea este, intii de toate, un contract intre actionari, din care rezulta drepturi si obligatii reciproce. In calitate de furnizori ai capitalului, actionarii fac posibila existenta societatii. Ei livreaza fonduri pentru infiintarea, dezvoltarea si extinderea acesteia. Responsabilitatea primordiala a societatii este asigurarea profitabilitatii pentru actionarii sai. Numai in acest fel actionarii pot fi incurajati a investi in continuare in societate. Interesul actionarilor trebuie avut in vedere in toate activitatile importante ale societatii. Investitia in actiuni este, in principiu, o investitie pe termen lung care presupune implicarea actionarilor in viata societatii, adica manifestarea actionarilor ca asociati, ghidati de spiritul de affectio societatis. In practica, o mare parte din actionariat este, insa, alcatuita din cumparatori pe termen scurt, speculatori, investitori grupati in institutii si adeseori neidentificati, interesati mai mult de castigul imediat, pe scurt, actionari lipsiti de affectio societatis. Ideea de castig imediat, fara a implica neaparat aspecte ilegitime, poate, totusi, exercita presiuni asupra managementului pentru a subordona obiectivele pe termen lung ale societatii considerentelor profitului imediat. Prin implicarea actionarilor in viata societatii, managementul poate fi determinat sa‑si indeplineasca sarcina principala, de a asigura profitabilitatea si viabilitatea pe termen lung ale societatii[14]. Actionarii (vazuti ca asociati) au o obligatie de fidelitate fata de societate (obligatia de a urmari interesul social) si impart acelasi risc. Normele de protectie din legislatia valorilor mobiliare nu‑l scutesc pe actionar de riscul investitional. In interesul de a‑si proteja investitia, actionarul trebuie sa isi exercite spiritul de affectio societatis, participand activ, direct sau prin reprezentanti, la viata societara. In lipsa unui astfel de exercitiu, actionarul‑investitor de fonduri isi poate vedea aneantizata investitia. Din acest punct de vedere, regulile guvernarii corporatiste, menite sa limiteze abuzurile managementului, se constituie intr‑un important mijloc de protectie a investitorilor. Participarea activa la viata societatii (controlul administratiei, participarea la adunarile generale, aprobarea sau refuzul unor proiecte de investitii ale administratiei societatii sau ale actionarului majoritar) este un mijloc de a stimula managementul societatii sa manifeste scrupulozitate in administrarea afacerilor acesteia si un mijloc de a contracara efectele camuflarii situatiei reale a societatii sau manipularea voturilor actionarilor in adunarea generala. Guvernarea corporatista recomanda in special investitorilor institutionali sa se considere asociati, si nu simpli investitori. Actionarii ar trebui sa evalueze in mod regulat activitatea managerilor, dar si a membrilor consiliului, si sa se implice in selectia si alegerea membrilor consiliului, prin propuneri de candidati catre comitetul de numire sau consiliu, prin delegati sau alt sistem de votare. Actionarii ar trebui ca, in mod regulat, sa aprecieze activitatea acelor membri si a intregului consiliu de administratie. In baza informatiilor obtinute, in virtutea obligatiei de transparenta, de la managementul societatii, actionarii au responsabilitatea de a analiza afacerile societatii si circumstantele in care functioneaza, pentru a aprecia eficient activitatea acesteia. In orice caz, obiectivul comun al actionarilor este prosperitatea societatii, chiar daca fiecare actionar sau investitor este ghidat de scopuri diferite si asteapta altceva de la investitia lor. Affectio societatis inseamna atitudinea de responsabilitate a actionarilor unii fata de altii si a tuturor fata de societate, exercitarea activa si cu buna-credinta a drepturilor aferente actiunilor si obligatia de fidelitate fata de societate[15].

Obligatia de fidelitate a asociatilor, componenta a elementului de affectio societatis in societatile de persoane si in societatile cu raspundere limitata, este sanctionata in variate moduri. Inexistenta elementului affectio societatis la momentul semnarii contractului de societate poate fi sanctionata cu nulitatea contractului. Incalcarea obligatiei de fidelitate pe parcursul existentei societatii poate da nastere la o actiune in excludere sau, in extremis, la o actiune in dizolvare judiciara pentru neintelegeri grave intre asociati care impiedica functionarea societatii. Daca incalcarea obligatiei de fidelitate a dus la aparitia unui prejudiciu, se poate introduce o actiune in daune. In plus, daca incalcarea obligatiei de fidelitate a dus la deturnarea interesului social, cel culpabil este pasibil de sanctiuni penale.

Obligatia actionarilor de a urmari interesul social este sanctionata cu interdictia votului in conflict de interese, a abuzului de drept de vot, a concurentei fata de societate, a instrumentalizarii societatii de catre persoana dominanta a grupului din care face parte societatea, cu neutralizarea personalitatii juridice a societatii etc.

Elementul affectio societatis trebuie sa existe atat la semnarea contractului de societate (inclusiv la cooptarea unui nou asociat in societate, cand acesta adera la contract), cat si in cursul existentei societatii, prin participarea activa a asociatilor la viata sociala. Pe baza acestuia, societatea poate fi distinsa de figuri juridice sau institutii asemanatoare. Spre exemplu, stabilind existenta spiritului de affectio societatis, o simpla comunitate de bunuri sau o colectivitate poate fi calificata drept societate creata de fapt: sotul, care nu are, scriptic, calitatea de asociat, poate fi, totusi, calificat drept asociat de facto cu celalalt sot, care are o societate unipersonala[16]. Societatile de fapt sunt societati in cazul carora spiritul de affectio societatis a fost pervertit intr‑un alt scop decat acela de a obtine beneficii din exploatarea in comun a fondurilor constituite ca aport sau societati care, desi au fost declarate nule, au intrat in lichidare, in faliment sau au fost radiate din registrul comertului din oficiu pentru omisiunea majorarii capitalului social la minimul legal, continua sa functioneze in fapt. Este vorba de societati comerciale fara personalitate juridica care exista in fapt, scurtcircuitand mediul de afaceri, si nu societati create cu intentia de a nu avea personalitate juridica (asa cum sunt, spre exemplu, asociatiile in participatie). Societatea fictiva este o societate careia ii lipseste, inca de la constituire, intentia asociatilor de a conlucra in vederea obtinerii de beneficii, fiind o fatada, un paravan pentru alte operatiuni ale asociatilor sau, dupa caz, o haina care imbraca in mod fals o alta institutie.

4. Scopul de care este animat fiecare dintre asociati atunci cand incheie contractul de societate este dublu: (i) de a participa la impartirea profitului si (ii) de a partaja riscul de pierdere potentiala generata de activitatea derulata in comun. Daca exista profit si adunarea generala decide sa il distribuie sub forma de dividende, atunci acestea se vor imparti intre asociati. Dar fiecare asociat isi asuma si riscul ca investitia sa ireversibila in societate sa se piarda, alaturi de investitia ireversibila a celorlalti asociati. Activitatea desfasurata in comun sub determinarea acestui scop este, deci, o intreprindere, pentru ca presupune asumarea unui risc.

In societatile pe actiuni si in societatile cu raspundere limitata exista si un scop subsidiar al asocierii, acela al limitarii raspunderii pentru datoriile societatii. In plus, in societatile de persoane, asociatii se obliga, implicit, sa suporte cu patrimoniul personal, datoriile sociale ce ar putea rezulta, alaturi de ceilalti asociati cu raspundere nelimitata si solidara.

Semnarea contractului de societate (sau asumarea acestuia, in cazul actionarilor care sunt cooptati in societate ulterior) reprezinta o asociere la risc, intrucat societatea poate castiga sau pierde din afacerile preconizate. Asociatii isi risca aporturile, pe care le pun in comun pentru a obtine un profit. Pierderile societatii, chiar daca, din punct de vedere fiscal, pot fi reportate pentru anii financiari viitori, sunt in final suportate de asociati. In cazul in care se ajunge la faliment, asociatii isi vor putea recupera investitiile numai in cazul cu totul exceptional in care toti creditorii sociali vor fi fost indestulati din lichidarea patrimoniului societatii si va fi ramas un surplus care sa poata fi distribuit societatii.

Asocierea la risc este elementul fundamental de distinctie a societatii de alte forme sau tipuri de asociere, cum sunt, spre exemplu, organizatiile non-guvernamentale, adica asociatiile si fundatiile. Dat fiind elementul asocierii la risc, societatea este o afacere[17], in timp ce ONG-urile sunt activitati non-profit.

Impartirea dividendelor se efectueaza, de principiu, proportional cu valoarea aportului (art. 67 alin. 1 LS; art. 1902 alin. 2 C. civ.). In privinta partajarii riscurilor de pierdere, art. 1902 alin. 2 C. civ. dispune ca acestea sunt suportate de asociati, proportional cu participarea la distributia beneficiilor[18]. Prin contract (act constitutiv) se pot stabili si alte conditii de participare la profit si la pierderi. Daca proportia impartirii beneficiilor sau a pierderilor este dezechilibrata in favoarea sau in defavoarea unora dintre asociati, suntem in prezenta unei clauze leonine. Este asa atunci cand se stipuleaza relativ la beneficii sau la pierderi, ca ele sunt cuvenite sau, dupa caz, suportate, unora ori de catre unii dintre asociati. O astfel de clauza este considerata nescrisa; in sensul art. 1255 alin.2-3 C. civ., clauzele considerate de lege nescrise (sau, dupa caz, lipsite de efecte) sunt inlocuite de drept cu dispozitiile legale aplicabile, in masura in care clauzele respective nu determinata nulitatea totala a contractului. Din perspectiva impartirii beneficiilor sau a pierderilor, contractul de societate poate fi si o forma de simulatie a unui alt act juridic, el putand fi recalificat, spre exemplu, drept locatiune, daca prevede o prelevare minima obligatorie din incasarile societatii. O asociere in participatie sau o societate care prevede o prelevare minima obligatorie pentru un „asociat” nu este o societate ci, in realitate, este o locatiune. Cu toate acestea, calificarea juridica de locatiune poate fi data doar daca asocierea nu ascunde un scop ilicit – spre exemplu, ocolirea regulilor specifice locatiunii – sau daca prelevarea obligatorie nu inseamna, de fapt, o clauza leonina prin scutirea de participarea la pierderi. In lipsa unor prevederi exprese in Legea nr. 31/1990, aceste doua reguli, precum si potentiala modificare conventionala a lor, sunt aplicabile si societatilor cu personalitate juridica reglementate de Legea nr. 31/1990.

Actionarii care se considera asociati (si nu simpli investitori) isi pot maximiza profiturile aferente investitiilor lor ireversibile in societate daca admit ca detinerea de actiuni implica si riscuri si responsabilitati, intrucit in acest fel pot percepe cu acuitate importanta implicarii in viata societatii. Principala modalitate in care actionarii se implica in viata societatii este participarea la adunarile generale ale actionarilor. Adunarile generale ale actionarilor reprezinta un instrument esential pentru cladirea increderii actionariatului in societate si in valorile mobiliare emise de aceasta, intrucat actionarii se implica astfel in viata societatii in chestiuni de o importanta fundamentala pentru societate. Chiar daca actionarii aflati intr‑o pozitie de control pot fi in cele din urma in pozitia de a decide asupra tuturor problemelor de pe agenda, adunarile generale ale actionarilor constituie o experienta utila pentru conducere si pentru membrii consiliului de administratie care se expun, astfel, scrutinului public. Sesiunea de intrebari si raspunsuri in cadrul adunarilor generale este esentiala in acest scop. Adunarile generale ale actionarilor pot contribui la reducerea abuzurilor asupra actionarilor minoritari avand in vedere ca managerii si membrii consiliului de administratie trebuie sa prezinte performantele societatii, strategia si politicile acesteia. Posibilitatea micilor actionari de a vota in adunarile generale ale actionarilor este primul si cel mai important mod de a controla consiliul de administratie si, implicit, de a fi participant activi la ”viata sociala”. Atitudinea fata de politica de dividende a societatii este un alt element esential al implicarii actionarilor in viata societatii. Dividendele si castigurile de capital (sporul de valoare a actiunilor) reprezinta remuneratia asumarii de catre actionari a riscului investitional.
In statele cu o legislatie ce prevad o solida protectie a actionarilor minoritari, dividendele sunt deseori rezultatul presiunii exercitate de actionarii minoritari asupra managerilor si asupra actionarilor majoritari pentru a fi distribuit profitul. Prin intermediul dividendelor, investitorii, in general, si actionarii minoritari, in special, pot monitoriza deciziile managementului si ale actionarilor cu putere de control, iar prin plata dividendelor actionarii majoritari ii recompenseaza pe actionarii minoritari pentru ceea ce au investit. Actionarii majoritari, interesati in obtinerea de capitaluri suplimentare, aleg sa plateasca dividende pentru a stabili sau consolida o reputatie de tratament rezonabil al actionarilor minoritari. Distribuirea de dividende nu este, deci, numai un scop in sine (actionarii se asociaza in vederea obtinerii de profit), ci si un mijloc pentru atingerea unor astfel de obiective, fie ale actionarilor majoritari, fie ale societatii.

5. Daca scopul fiecarui asociat este acela de a participa la impartirea profitului si de a partaja cu ceilalti riscul activitatii, scopul entitatii colective, in sine, este realizarea de beneficii sau de economii. Este vorba de un scop lucrativ ce anima activitatea entitatii, si care da organizare acestei activitati, ceea ce face din entitatea colectiva un profesionist, in sensul art. 3 C. civ..

Persoana juridica cu scop lucrativ (patrimonial) poate avea, conform art. 206 C. civ., orice drepturi si obligatii civile, cu exceptia celor care nu pot apartine decit persoanei fizice[19]. Sub determinarea acestui principiu, societatea cu personalitate juridica reglementata de Legea nr. 31/1990 poate face afaceri, mai precis, orice afacere. Cu toate acestea, scopul licit, moral si in acord cu interesul general al persoanei juridice este o premisa a existentei sau supravietuirii sale (art. 187 C. civ.). Lipsa sau intervertirea acestui scop intr-unul ilegal, imoral sau in dezacord cu interesul general poate neutraliza persoana juridica, inclusiv printr-o actiune in nulitatea persoanei juridice pe care ar putea-o intenta orice persoana interesata, cu consecinta dizolvarii si lichidarii persoanei juridice. Asadar, persoana juridica nu poate incheia cu regularitate acte juridice ne-conforme cu un scop licit, moral si in acord cu interesul general, fara sa isi puna in pericol existenta. Dar sunt valabile in sine astfel de acte juridice care releva un scop ilicit, imoral sau in dezacord cu interesul general? Din perspectiva noului principiu al specialitatii capacitatii de folosinta, care interzice persoanelor juridice cu scop lucrativ doar acele drepturi care nu pot apartine decit persoanelor fizice, aceste acte juridice sunt teoretic valabile. Dar aceste acte juridice pot, in ele insele, sa fie lovite de nulitate, intrucit releva cauze false sau ilicite, ceea ce inseamna motive de nulitate absoluta a actelor juridice in discutie. Este evident ca actele juridice prin care se deruleaza “afaceri” cum sunt spalarea de bani, finantarea de activitati teroriste, evaziunea fiscala, coruptia, prostitutia, traficul de droguri, concurenta ilicita etc. sunt lovite de nulitate absoluta pentru cauza ilicita sau imorala. Intervertirea scopului persoanei juridice dintr-un scop teoretic in acord cu legea, cu morala si cu interesul general, intr-un in scop in dezacord cu acestea poate, pe de o parte, sa determine neutralizarea sau disparitia persoanei juridice si, pe de alta parte, sa lase actele juridice astfel incheiate fara cauza legala sau morala si, deci, sa determine nulitatea lor absoluta.

6. Scopul lucrativ al unei persoane juridice poate fi derularea oricarei afaceri, adica un scop lucrativ oarecare. Mai mult, in cazul in care in actul constitutiv nu se precizeaza un scop ne-patrimonial, se poate considera ca scopul persoanei juridice este implicit lucrativ. Intr-adevar, din art. 206 alin. 2 C. civ. rezulta ca scopul ne-patrimonial este exceptia de la regula scopului patrimonial (lucrativ), din moment ce pentru persoanele juridice cu scop ne-patrimonial se instituie restrictia (limitarea) capacitatii juridice la scopul legal sau statutar al constituirii.

Scopul lucrativ trebuie, totusi, sa fie concretizat in actul constitutiv. Scopul persoanei juridice se poate preciza (concretiza) sub forma unui obiect de activitate. In cazul societatii reglementate de Legea nr. 31/1990, care este o persoana juridica cu scop lucrativ, obiectul de activitate desemneaza intreprinderea societatii, adica activitatile sistematice de productie, comert sau de prestari de servicii pe care societatea le desfasoara in mod obisnuit si pe riscul sau economic (business as usual).

Societatea comerciala se constituie pentru a face afaceri. Acesta este scopul sau statutar. Obiectul de activitate este acea afacere pe care societatea o preconizeaza, este o limita conventionala, agreata de asociati, a scopului statutar al societatii. In mod evident, scopul societatii nu se confunda cu obiectul sau de activitate, care inseamna afacerea concreta obisnuita (principala) pe care o deruleaza societatea. Obiectul de activitate, adica afacerea obisnuita a societatii, este mijlocul de atingere a scopului, adica realizarea de beneficii sau de economii pentru actionarii sai (directi sau indirecti). Un scop ilicit, abuziv sau contrar interesului public poate neutraliza personalitatea juridica a societatii[20], in timp ce un obiect ilicit, imoral sau in dezacord cu interesul public poate determina nulitatea societatii (care nu are efect reatroactiv) sau, dupa caz, poate expune societatea si administratorii sai unor sanctiuni patrimoniale, contraventionale sau chiar penale.

In privinta societatilor, Legea nr. 31/1990 impune precizarea in actul constitutiv a obiectului de activitate, atit in art. 7 (pentru societatile de persoane si pentru societatea cu raspundere limitata), cit si in art. 8 (pentru societatile pe actiuni).

Motivatiile cerintei identificarii in actul constitutiv a afacerilor obisnuite ale societatii sunt multiple:
(i) lipsa obiectului de activitate sau caracterul ilicit ori contrar ordinii publice al obiectului de activitate poate cauza nulitatea societatii (art. 56 lit. f), respectiv, lit. c), LS), nulitate care afecteaza chiar personalitatea sa juridica (asa cum rezulta, de altfel, si din art. 196 alin. 1 C. civ.[21]); o societate nula intra in dizolvare;
(ii) legislatia aplicabila procedurii de inregistrare si autorizare a functionarii societatilor impune nu numai precizarea intr-un obiect de activitate a scopului persoanei juridice, ci si incadrarea activitatilor pe care societatea comerciala le preconizeaza pe categorii, dupa tipologia clasificarii activitatilor din economia nationala (codul CAEN); autorizarea functionarii societatii, care este de competenta Biroului unic constituit in cadrul registrului comertului, este emisa in functie de obiectul principal de activitate; acesta trebuie evidentiat in actul constitutiv, alaturi de unul sau mai multe obiecte subsidiare de activitate; lipsa identificarii obiectului de activitate dupa denumirile si numerotatiile din codul CAEN poate determina refuzul inmatricularii; precizarea obiectului principal de activitate serveste si scopuri statistice; Institutul National de Statistica stabileste periodic un cod al activitatilor din economia nationala (CAEN) pentru o serie de motivatii statistice;
(iii) obiectul de activitate al societatii (intreprinderea, afacerea obisnuita a societatii) fixeaza limitele conventionale ale mandatului administratorilor; tot ce este neobisnuit in activitatea concreta a administratorilor risca sa fie considerat act inopozabil societatii sau fapt savirsit in afara functiilor incredintate, care il obliga direct si personal pe administrator; actele juridice care depasesc obiectul de activitate a societatii (pentru cazul societatilor pe actiuni si al societatilor cu raspundere limitata, conform art. 55 alin. 1 LS) sunt inopozabile societatii, cu exceptia cazului in care tertii co-contractanti ai administratorilor au ignorat cu buna credinta transgresarea de catre administrator a limitelor afacerii obisnuite a societatii; operatiunile care depasesc limitele comertului obisnuit al societatii (pentru cazul societatilor de persoane, conform art. 78 alin. 3 LS) nu sunt valabile decit daca tertilor nu li se va fi comunicat opozitia asociatilor la operatiunea neobisnuita in care s-a lansat administratorul, fara voia asociatilor si fara a respecta actul constitutiv; intelesul exact al celor doua texte citate este acela ca actele sau operatiunile care depasesc obiectul de activitate (afacerea obisnuita a societatii) nu obliga societatea, cu exceptia cazului in care actul juridic sau operatiunea implica un tert de buna credinta; in esenta, aceste doua texte legale transpun in dreptul nostru Directiva I din 1968, denumita si „directiva publicitatii”[22]; limitele conventionale ale capacitatii societatii prezinta interes mai ales pentru a determina limitele puterilor administratorilor de a angaja societatea; precizarea (concretizarea) scopului statutar sub forma unui obiect de activitate constituie si o masura de protectie a patrimoniului social fata de actiuni abuzive ale administratorilor;
(iv) societatea poate fi dizolvata pentru nerealizarea obiectului de activitate sau, dupa caz, pentru imposibilitatea realizarii acestuia (art. 227 alin. 1 lit. b) LS);
(v) actele incheiate de administratorii unei societati in cei 3 ani anteriori datei intrarii in insolventa (asa-numita “perioada suspecta”) sunt valabile doar daca vor fi fost incheiate “in cursul desfasurarii normale a activitatii sale curente” (art. 82 din Legea insolventei nr. 85/2006), adica in acord cu obiectul sau de activitate, in limitele afacerii sale obisnuite[23];
(vi) Legea nr. 12/1990 privind protectia populatiei contra unor activitati comerciale ilicite prevede sanctionarea contraventionala sau penala a societatilor si a reprezentantilor sai pentru desfasurarea de activitati in dezacord cu obiectul de activitate statutar, inregistrat la Registrul comertului;
(vii) legislatia fiscala interzice unor societati care desfasoara activitati ne-conforme cu obiectul de activitate sa emita facturi (cu consecinta ca cei care cumpara bunuri sau servicii de la aceste societati nu pot inregistra trece platile facute in baza livrarii de buniri sau prestarii de servicii efectuate de societatile respective cu titlu de cheltuieli deductibile din punctul de vedere al impozitelor sau al taxei pe valoare adaugata).

Concretizarea scopului lucrativ intr-un obiect de activitate este si utila. Atit societatea, cit si stakeholder-ii sai, precum si mediul de afaceri, in general, sunt interesati in delimitarea afacerilor obisnuite ale persoanei juridice, de cele ne-obisnuite. Legea priveste actele ne-obisnuite ale persoanei juridice in mod restrictiv si cu suspiciune. Singurul motiv pentru care astfel de acte juridice sau operatiuni sunt considerate valabile si opozabile societatii este acela de a proteja tertii co-contractanti de buna credinta. Pe de alta parte, pentru ca sunt ne-obisnuite, acest gen de acte ale persoanei juridice pot fi perfectate doar cu parcurgerea unor formalitati de abilitare a organelor colective ale persoanei juridice. Spre exemplu, actele juridice de valoare mare, infiintarea sau desfiintarea unor unitati, schimbarea sediului unei societati pe actiuni etc., nu vor putea fi incheiate valabil decit daca sunt aprobate in prealabil de adunarea generala a actionarilor. In fine, concretizarea scopului lucrativ este utila si pentru a delimita afacerile persoanei juridice fata de cele ale concurentei, in interesul de a putea invoca protectia legii in contra unor acte de concurenta neloiala. In consecinta, contrar celor sustinute in mod gresit in mass-media[24], obiectul de activitate are o relevanta juridica esentiala si nu doar scop statistic.

7. Eficienta intreprinderii societatii cu personalitate juridica poate sa depinda de o serie de acte conexe sau accesorii obiectului de activitate, ori de unele operatiuni ocazionale, chiar cu caracter civil, care nu pot fi, deci, considerate ca fiind exterioare scopului statutar. Asadar, nimic nu impiedica o societate comerciala sa incheie valabil si acte conexe, accesorii sau adiacente obiectului de activitate, intrucit sunt necesare indeplinirii scopului acesteia. Sunt in aceasta situatie, de exemplu: operatiunile de trezorerie in cadrul grupului, fidejusiunile, garantiile reale pentru datorii proprii sau ale unor terti, girurile cambiale, asociatiile in participatie, plasamentul fondurilor proprii in valori mobiliare sau efecte de comert, participarea la constituirea altor societati, actele cu titlu gratuit, cum ar fi donatiile (mecenatul) sau sponsorizarile, unele dintre ele fiind obligatorii pentru o buna promovare a societatii sau a produselor sale, imprumuturile in cadrul grupului de societati etc. Societatea poate derula, cu titlu ocazional, si alte operatiuni sau afaceri decit cele prevazute in obiectul sau de activitate, atita vreme cit sunt conforme scopului sau statutar. In cazul in care societatea face deja o obisnuinta din derularea acestor  operatiuni sau afaceri, ea va avea obligatia de a le include in obiectul sau de activitate, pentru a nu risca o nulitate pentru lipsa obiectului de activitate, o dizolvare pentru imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau, intr-o procedura de insolventa, o anulare a actelor sau operatiunilor juridice in cauza pentru incalcarea regulii business as usual. Tot cu titlu ocazional, in masura in care acestea vor fi fiind necesare realizarii scopului statutar, societatea va putea incheia si acte juridice civile (ex.: acceptarea unei donatii, incheierea unui act de sponsorizare sau de mecenat etc.). Este evident, insa, ca societatea, ca persoana juridica, nu va putea incheia acte esentialmente civile, intrucit, prin definitie, acestea nu pot fi in legatura cu scopul sau statutar de activitate, nu pot servi la realizarea acestuia si sunt rezervate prin lege persoanelor fizice. Sunt acte esentialmente civile: adoptia, testamentul, donatia, casatoria etc. Desi scopul societatii comerciale (sau al altei persoane juridice cu scop lucrativ) este acela de a realiza profituri, ea poate efectua acte cu titltu gratuit si poate beneficia de astfel de acte facute in favoarea sa de catre alte persoane, daca atit unele cit si celelalte sunt in legatura cu scopul statutar si servesc realizarii a acestuia. De exemplu, punerea la dispozitie a sediului social  de catre unul dintre asociati ori acceptul dat de societate ca o filiala a sa sa isi stabileasca sediul social intr-un imobil care apartine societatii sunt acte cu titlu gratuit care sunt necesare chiar pentru demararea activitatii societatii. Dar o persoana juridica cu scop lucrativ nu poate avea ca obiect principal ori exclusiv savirsirea de acte cu titlu gratuit, acestea fiind, in principiu,  de domeniul asociatiilor si fundatiilor.

Legea priveste cu suspiciune eventualele acte cu titlu gratuit ale societatilor comerciale dat fiind potentialul de coruptie, spalare de bani si finantare de acte teroriste pe care astfel de acte juridice le-ar ascunde. La limita legitimitatii sunt donatiile catre fundatii sau asociatii care, aparent, deruleaza activitati non-profit dar, in realitate, finanteaza, de exemplu, campanii electorale sau plati informale in favoarea unor demnitari, functionari, apropiati ai acestora etc. De asemenea, pot ascunde fraude si actele juridice cu titlu gratuit facute de societatea – patron sindicatelor sau membrilor lor, pentru a prezerva o « pace sociala » efemera sau iluzorie. In fine, chestiuni delicate de legitimitate si etica ridica si actele juridice cu titlu gratuit facute de corporatii, sub masca unei implicari in viata comunitatii sau a responsabilitati sociale a corporatiei (Corporate Social Responsability), care nu sunt altceva decit PR si reclama. Astfel de acte, chiar daca aparent sunt valabile si utile societatii, sunt anulabile, pentru ca ascund o frauda la lege, au o cauza ilicita ori sunt lipsite de cauza.


[1] In continuare, in text, LS.
[2] Forma actuala a art. 5 LS este rezultatul eforturilor repetate de simplificare si accelerare a formalitatilor de constituire a societatilor, eforturi puse in practica de fostele Legi ale simplificarii formalitatilor (OUG nr. 76/2001 si Legea nr. 359/2004, actualmente aborgate). Pentru amanunte relative la aceste avataruri de legi, a se vedea editia a 4-a a acestei lucrari, comentariul de sub art. 36, p. 185).
[3] Dreptul canonic nu se confunda cu dreptul bisericesc. Intrucit, conform wikipedia, Kanon inseamna, in greaca veche, regula, inseamna ca dreptul canonic este dreptul regulilor, mai precis, acel drept care nu este impus de stat, ca drept pozitiv, ci de o organizatie, o breasla, o corporatie, un cult reliigios, un tirg etc. La origine, dreptul afacerilor este un drept canonic, el rezultind din statutele breslelor, corporatiilor si tirgurilor medievale.
[4] Asociatii sau actionarii in societatile inchise sau grupurile de actionarii semnificativi ai societatii obisnuiesc sa incheie si asa-numitele Shareholders agreements, care reglementeaza anumite aspect ale relatiilor dintre actionari, in special cele relative la retragerea din societate, votul concertat, politica comuna de dividend sau de gestiune a afacerilor societatii etc. In dreptul nostru, aceste conventii intre actionari sunt premise, cu exceptia cazului in care privesc exercitarea dreptului de vot în urmarea unei indicaţii a societăţii sau a administraţiei acesteia, caz in care sunt considerate sunt nule.
[5] Aceste aporturi erau denumite, in reglementarea Codului civil de la 1864, aporturi in „industrie”. Aportul in „industrie” poate consta in munca sau cunostintele de specialitate (inclusiv know how-ul) ale unuia sau mai multor asociati. Daca se transmit ca aport chiar cunostintele de specialitate (asociatul ce il detine nu presteaza si activitatile care necesita cunostintele respective de specialitate) ne aflam in ipoteza unui aport in natura, si nu a unui aport in industrie.
[6] Pentru aceasta solutie, a se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol. I, ed. CH Beck, 2008, p.139.
[7] In societatea unipersonala si in societatea avand ca unic actionar statul roman, neputand fi vorba de o colaborare, intrucat nu exista co‑asociat, affectio societatis are conotatia specifica a intentiei asociatului unic de a desprinde o fractiune din patrimoniul propriu care sa fie afectata scopului constituirii societatii unipersonale respective.
[8] A se vedea si J. Pailluseau, Les fundaments du droit moderne des societes, JCP 1984, I, 3184, care considera ca aceasta definire a interesului social reprezinta o manifestare a curentului neoliberal in drept. Conform lui M. Cozian si A. Viandier (Droit de societes, Litec, Paris, 1992, p. 151), interesul social nu se confunda, necesarmente, cu interesul asociatilor majoritari. Societatea are un interes propriu, care transcende interesul asociatilor.
[9] Spiritul stupului este descris de Maurice Maeterlinck in La vie des abeilles, ed. Charpentier, Paris, 1901, p. 21, cit. de M. Cozian, A. Viandier, p. 151: “Albina este, inainte de toate, o fiinta a multimii, a gloatei. Ea nu poate trai decit la gramada. Ea plonjeaza o clipa in spatiul plin de flori, dar, sub amenintarea mortii, ea trebuie ca, la intervale regulate, sa revina pentru a respira aerul multimii. Acumularea, cetatea, stupul, degaja pentru albina un element invizibil tot atit de indispensabil ca si mierea. Aceasta este necesitatea catre care trebuie sa urcam pentru a ni se revela spiritul legilor stupului”.
[10] C. Ap. Paris, dec. din 25.05.1965, in Recueil Dalloz, 1968, p. 147, nota de R. Contin, cit. si de M. Cozian, A. Viandier, p. 151.
[11] G. Cornu (coord.), Vocabulaire juridique, 5ème éd., P.U.F., Paris, 1996, p. 33.
[12] Y. Guyon, Y. Guyon, Droit des affaires, tome I, 8e édition, Economica, Paris, 1994, nr. 124.
[13] C.S.J., s. com., dec. nr. 287/1996, in Dreptul nr. 1/1997, p. 124.
[14] A se vedea si In Search of Good Directors: Corporate Boards In Market and Transition Economies, 1995, p. 8; lucrarea este editata de Marek Hessel, sub egida Central European University Privatization Projet, Corporate Governance Program for Central and Eastern Europe, Central European University Foundation şi Center for International Private Enterprise; este vorba de o colecţie de cinci eseuri semnate de Marek Hessel, Jonathan Charkham, Jay Lorsch, Colin Mayer şi James Sailer, precum şi şase anexe; această colecţie de eseuri a fost publicată de Editura All în 1997, într‑o traducere nu foarte inspirată, sub titlul „Administrarea societăţilor pe acţiuni în economia de piaţă şi de tranziţie”.
[15] In dreptul american un actionar poate fi tinut sa raspunda fata de ceilalti pentru dereliction (abandonarea societatii, de la res derelicte). Consider ca o astfel de actiune este admisibila si in dreptul nostru.
[16] Pentru amanunte in ce priveste societatea creata de fapt, a se vedea A. Viandier, M. Cozian, p. 463‑472; Gh. Piperea, Societatea creata de fapt, Juridica nr. 2/2000, p. 66‑68.
[17] In anumite situatii exceptionale, asocierea la risc se reduce la impartirea pierderilor eventuale rezultate din exploatare, profiturile neputand fi impartite intre asociati. Este cazul anumitor entitati reglementate ale pietei de capital, cum ar fi societatea care opereaza bursa de valori, societatea care opereaza sistemele de compensare‑decontare, societatea care opereaza depozitarul central etc. Toate aceste entitati reglementate, la care se refera Legea nr. 297/2004 privind piata de capital, se organizeaza ca societati pe actiuni, fiindu‑le interzis sa distribuie dividende actionarilor acestora (actionarii acestor societati sunt participantii institutionali la piata de capital). Aceste entitati sunt organizate dupa modelul corporatiilor non‑profit din legislatia americana.
[18] Asociatii care au contributii in industrie sunt scutiti de a participa la pierderi, daca aceste pierderi sunt mai mici sau egale cu valoarea contributiilor in industrie (in acest caz, pentru a se vedea daca si acesti asociati participa la suportarea surplusului de pierdere, este necesara evaluarea cunostintelor specifice sau a prestatiilor). Asadar, proportia in care se suporta pierderile nu este data de proportia aportului; de altfel, numai aportul in bani si cel in bunuri fac parte din capitalul social, nu si contributiile in cunostinte sau prestatii.
[19] Spre exemplu, o persoana juridica nu poate adopta copii, nu poate emite un testament, nu poate participa la alegeri etc.
[20] 
Societatile secrete precum si cele cu apartenenta secreta la organizatii care practica terorismul sau finantarea terorismului, spalarea banilor, criminalitatea organizata precum si orice alte activitati al caror scop este prohibit de lege, este contrar ordinii publice si bunelor moravuri, sunt scoase in afara legii. Pentru mai multe amanunte, a se vedea: Gh. Piperea, in Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei si col., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, CH Beck, 2012, p. 193-194.
[21] Precizarea scopului lucrativ sub forma unui obiect de activitate al persoanei juridice este necesara nu doar pentru a fixa limitele convnetionale ale capacitatii juridice a persoanei juridice, ci si pentru a nu risca desfiintarea acesteia in urmarea unei actiuni in nulitatea persoanei juridice insasi. Din dispozitiile art. 196 alin. 1 lit. e) Cciv rezulta ca, daca din actul de infiintare a persoanei juridice lipseste obiectul de activitate, atunci persoana juridica este lovita de nulitate absoluta. In plus, art. 196 alin. 1 lit. c) C. civ. dispune ca, in cazul in care obiectul de actitivate al persoanei juridice este ilicit, imoral sau contrar ordinii publice ori bunelor moravuri, insasi persoana juridica este nula, urmind a fi dizolvata si lichidata. Asadar, fondatorii persoanei juridice nu isi pot asuma riscul ne-precizarii obiectului de activitate si nici pe acela al fixarii unui obiect de activitate ilicit, imoral ori contrar ordinii publice sau bunelor moravuri caci, in caz contrar, persoana juridica este in pericol de aneantizare.
[22] Pt. amănunte, a se vedea Gh. Piperea, Societăţi comerciale, piaţa de capital, acquis comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 59-62.
[23] Pentru amănunte în legătură cu acţiunea în reîntregirea patrimoniului unui debitor aflat în insolvenţă, a se vedea Gh. Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 537-553.
[24] Catalin Oroviceanu: Scop, obiect de activitate, interes social. Cum se mai corelează.


prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.